Doina darurilor

de Răzvan Codrescu

Neamul meu, de vechi ce este,
pare basm, pare poveste.
Limba mea, de veche ce-i,
are rai la gura ei.
Iară dorul, sfîntul dor,
ce-i al nostru, nu şi-al lor,
chiar de-l uită omul viu,
îngerii din cer ni-l ştiu,
şi ni-l ştie codrul des,
de la munte pîn’ la şes,
şi ni-l ştiu, pe sub ţărîni,
morţii noştri, din bătrîni.
Neamul, limba, dorul ni-s,
de cu veghe, de cu vis,
sfinte darurile care
prisosesc peste uitare
şi ne trag, cu morţi şi vii,
dinspre veac înspre vecii.

Sursa: Răzvan Codrescu, Rost de doină (cântece fără stâpân)

Vezi și: Dor de România profundă