Vasile Astărăstoae: Biserica si spitalul

In societatea contemporana, o societate aflata in acest moment intr-o profunda criza morala, in care, in numeroase situatii, nonvalorile sunt considerate unitati de referinta si adevaratele valori sunt contestate, a scrie despre relatia dintre biserica si spital constitue o provocare si un demers de reafirmare a traditiei sanatoase a societatii. Intr-adevar putem pune intrebarea: care e rolul Bisericii intr-un spital?

Am putea incepe vorbind despre activitatea Bisericii in spital, dar aceasta ar fi insuficient daca nu ne-am raporta la evolutia medicinei. In opinia mea, medicina contemporana ar trebui sa se sprjine pe trei piloni: traditie, modernitate si spiritualitate. La inceputurile sale medicina a fost sacerdotala, iar secularizarea acesteia nu a putut sa ii anuleze nucleul mitic si mistic. Sa nu uitam ca primii medici au fost preoti, iar in credinta crestina Isus Hristos este numit doctor al trupului si sufletului, intelegand astfel ca abordarea in medicina trebuie sa fie holistica. Etosul profesiei medicale se bazeaza pe traditia asclepiana (a sti) si traditia samariteana ( a fi, a avea compasiune si devotiune pentru aproapele tau).

Pilda samariteanului milostiv (Luca 10, 30) si indemnul lui Isus “mergi si fa si tu asemenea” (Luca 10, 37), exprima in fond esenta mesajului profesiei medicale. Hipertehnologizarea medicine, influenta finantatorilor si comerciantilor din domeniu precum si fetisizarea stiintei au transformat bolnavul dintr-o persoana intr-un simplu obiect, iar pe medic intr-un simplu mestesugar. Asistenta medicala a incput sa faca abstractie de latura spirituala, de valorile in care crede bolnavul uneori chiar incercand a se i se impuna alte valori si simpla aluzie la credinta este tratata ca un barbarism, ca un infantilism stiintific si primitivism. Aceasta abordare exprima de fapt criza medicinei contemporane. Vocatia medicinei poate fi inteleasa corect doar atunci cand este “randuita in termenii cautarii Imparatiei cerurilor” (EH Tristam Engelhardt Jr., 2005). Aceasta restituire a ingrijirii sanatatii in interiorul spiritualitatii pune obligatiile morale intr-o noua lumina si da raspunsul la intrebarea: care e rolul Bisericii intr-un spital? In istoria Bisericii au existat numeroase institutii de binefacere, iar printre acestea spitalele (nosocomiile) au ocupat un rol important.

In Biserica rasariteana, Sfantul Vasile Cel Mare este primul care a infiintat spitale (inclusive pentru leprosi) ceea ce a devenit o traditie. Activitatea spitaliceasca in Romania este legate de manastirile in jurul carora au aparut asa zisele bolnite, pentru ca ulterior sa se construiasca adevarate spitale (1704 Spitalul Coltea, 1735-1752, Spitalul Sfantul Pantelimon, 1757, Spitalul Sfantul Spiridon din Iasi).

In a doua jumatate a secolului al XVIII-lea se poate vorbi despre un fenomen si anume aparitia spitaleor intretinute de marile manastiri, fenomen ilustrat de initiativele staretului Parisie Velicicovshi de la Neamt. Aceasta activitate se mentine si in prezent. Putem astfel, sustine ca un prim raspuns privind relatia dintre Biserica si spital il constituie infiintarea si sustinerea de unitati medicale de catre Biserica. Dar aceast raspuns nu acopera in intregime continutul acestei relatii. Mult mai importanta este asistenta spirituala a bolnavului din spital.

Actul medical are pe langa incarcatura stiintifica o puternica incarcatura etico-psihologica. In lupta cu boala participarea pacientului nu se reduce la o simpla complianta terapeutica, la a intelege sa respecte indicatiile medicului, ci la un act de vointa proprie de incredere si de credinta. Efectele uneori miraculoase in boli considerate incurabile precum si efectele placebo nu pot fi explicate decat prin interventia credintei. Prezenta preotului in spitale devine astfel o necesitate si un element esential in lupta cu boala. Serviciile medicale contemporane din spitale ofera o vindecare cu ajutorul cunoasterii seculare si a puterii omului. De aceea ele sunt costisitoare si frecvent ineficiente. Starea de sanatate nu se imbunatateste proportional cu eforturile materiale si financiare uneori de nesuportat de catre orice stat. Biserica crestina aduce pentru credinciosi un lucru evident. Ingrijirea sanatatii este un remediu temporar poate doar sa amelioreze si nu sa alunge suferinta umana. Vindecarea bolii si vindecarea mortii insasi nu poate veni decat din unirea cu Dumnezeu si credinta in Dumnezeu este cea care indeparteaza suferinta. Cu alte cuvinte Biserica face parte din insasi ratiunea de a exista a spitalului, iar preotul devine astfel indispensabil in a inarma bolnavul cu arsenalul de lupta impotriva bolii si a angoasei mortii. In acelasi timp constitue un exemplu de etica medicala dand suflet spitalului care devine astfel o institutie umana si nu o “simpla uzina de sanatate”. Preotii pomenesc pe sfintii doctori fara de argint, Cosma si Damian, Chir si Ioan, Pantelimon si Ermolaie, facatorii de minuni si pe toti sfintii doctori fara de arginti. Acesti sfinti ofera exemple de iubire absoluta, de unire intre Medicina si Biserica, iar vindecarile miraculoase nu sunt altceva decat expresia relatiei intre material si spiritual.

Argumentele de mai sus (doar cateva si fara a fi epuizate) nu pot sa duca decat la o singura concluzie. Spitalul nu poate exista daca nu trateaza pacientul ca pe o persoana integrala definit si prin spiritualitatea sa, iar Biserica in spital da suflet acestuia prin asistenta spiritual pe care o acorda pacientului si prin valorile morale pe care le promoveaza.

Articol preluat de la adresa http://medicalnet.ro/blog/astarastoae/biserica-si-spitalul/711/