(Fragmente din articolul Destinul românesc şi mântuirea mecanică, de Mircea Platon)

În repetate rânduri, în cartea A treia forţă: România profundă (2008), în recentul volum Măsura vremii: îndemn la normalitate (Bucureşti, 2009), în interviuri şi în articole, am vorbit despre necesitatea refacerii satului românesc. Am vorbit despre importanţa restaurării satului românesc, despre importanţa protejării şi transmiterii a ceea ce a mai rămas viu şi bun în satul românesc. Pentru că sunt încă sate şi regiuni înfloritoare. Nu e totul în paragină. Dar nu aş fi vorbit despre refacerea satului românesc dacă nu aş fi fost conştient de starea precară în care, în general, a fost adus de stăpânirile ultimilor şase decenii care au trecut satul românesc prin colectivizare forţată, prin proletarizare forţată, prin sistematizare forţată, prin amânarea restituirii proprietăţii vreme de un deceniu după 1990 şi prin inginerie economico-socială care i-a silit pe oameni să apuce calea emigraţiei sau a cârciumii. Satul românesc nu e idilic, deşi poate fi.

Satul românesc nu trebuie salvat din cauză că acolo cântă lumea doine. Satul românesc trebuie salvat pentru că, dincolo de raţiunile economice care ne arată importanţa micii proprietăţi în condiţiile crizei sistemului global-corporatist, dincolo de raţiunile sociale care ne arată dezastrele produse de urbanizarea forţată a ţăranilor deposedaţi de pământ, dincolo de raţiunile antropologice, ecologie şi istorice care fac din ţăran substanţa necesară a istoriei, dincolo de raţiunile pitoreşti care ne cer să menţinem oaze de odihnă şi verdeaţă altele decât cimitirele, satul românesc e locul unde locuiesc şi trăiesc oameni, români. Cu sau fără „doine, ghicitori, eresuri”, satul românesc trebuie salvat. Şi asta nu în numele „politicilor asistenţiale”, despre care un pedicurist al oligarhiei neoliberale spunea că au ruinat satul românesc. Ceea ce trebuie să facem pentru satul românesc e ceea ce trebuie făcut pentru oraşele României: trebuie să stopăm ingineria economico-socială care ne văduveşte de suflete (în sensul creştin-gogolian al cuvântului).

În sensul acesta, am vorbit despre România profundă ca despre România care scapă sistemului. România profundă nu e o categorie demografică sau socială, ci o categorie ontologică. România profundă nu e o clasă socială, ci o „zonă”, un loc şi un timp. E România liberă, oriunde şi de către oricine ar fi ea întrupată. …Nu abandonez satul românesc pentru că e, după cum îl descrieţi dumneavoastră, urât. Tocmai pentru că e urât, tocmai pentru că l-aţi urâţit şi l-aţi distrus şi l-aţi măcelărit şi l-aţi comasat, tocmai de aceea trebuie salvat. Urâţenia satului românesc nu e o fatalitate. Frumuseţea satului românesc poate însă deveni un destin. Poate fi linia de forţă a libertăţii noastre.”

“Cu cât eşti mai pliat pe osiile sistemului, cu atât te vei uita mai duşmănos la cei care umblă pe propriile lor picioare. Omul reificat e nerăbdător cu oamenii vii şi răbdător cu sistemul. Omul reificat are încredere în birocraţiile supranaţionale, are răbdare cu sistemele computerizate, e nuanţat când vine vorba de dezastrele produse de ingineria socială, e entuziast când vine vorba de abstracţiunea „pieţei globale”, vorbeşte cu pietate de „drepturile omului” în numele cărora e gata să-i stârpească pe toţi conaţionalii lui „retardaţi” şi „retardatari”. Ţăranul de pe bancheta din faţă e scrutat cu detectorul de nostalgii, păcate şi mirosuri. Toaleta Consiliului European însă dă naştere la extaze mistice. Cu sistemul avem răbdare pentru că „merge şi aşa”. Omul, românul, însă, trebuie să fie un înger de ultimă generaţie sau să nu existe. Acolo unde totul trebuie făcut cu delicateţe şi răbdare, în zona omului şi a culturii, totul e judecat după criterii androide. Nu lăsăm să crească nimic. Vrem să fabricăm totul.” (Mircea Platon)

(Sursa foto: Mirifica Românie în alb și negru)

Linkuri similare:

Dor de România profundă

Mircea Platon: Mioriţa, Irozii şi Nerozii