Din articolul Christopher Lasch despre omul narcisist (omul care nu se iubeşte pe sine), de Anca Simitopol:

Potrivit lui Lasch, şcoala, ca şi arta, pregăteşte individul pentru societatea de consum. Există un acord general că standardele educaţionale au scăzut considerabil. Conservatorii, spune Lasch, deplâng această situaţie, considerând că de vină e democratizarea educaţiei care ar fi accesibilă în mod real probabil doar unui procentaj de 10% din populaţie. Radicalii, dimpotrivă, celebrează acest fapt, vituperând împotriva vechiului model şcolar “fascist” care-şi propunea, în viziunea lor, să producă genii. Din perspectiva istoricului american, ambele premise sunt false. E uimitor, consideră Lasch, că societatea contemporană a atins o rată de alfabetizare fără precedent, dar în acelaşi timp a creat noi forme de analfabetism. Indivizii se exprimă tot mai greoi, cu un vocabular tot mai redus, sunt tot mai incapabili să facă deducţii logice sau chiar să-şi înţeleagă drepturile prevăzute în constituţie (pp.225-226). Ca urmare, manualele şcolare au fost simplificate, datorită plângerilor că cele dinainte erau mult prea greoaie şi că nu învăţau copiii lucruri practice. Aşa se face că lecţiile de gătit, de sănătate, sexualitate şi multe alte discipline neacademice (care ar fi putut fi învăţate acasă) au înlocuit discipline precum latina sau greaca veche care oricum îşi pierduseră orice utilitate. Dar, în viziunea lui Lasch, motivul pentru care standardele au scăzut nu e pentru că majoritatea care se bucură acum de binefacerile educaţiei e proastă (căci, spune el, standardele au scăzut şi la Harvard sau Princeton care cu greu pot fi socotite instituţii de învăţământ pentru mase). Potrivit lui Lasch, pentru a înţelege acest fenomen, trebuie să ne întoarcem la începutul secolului XX, şi chiar la Revoluţia Franceză, în cazul european. Pentru a avea buni cetăţeni, Republica nu putea lăsa educaţia copiilor pe mâna părinţilor şi trebuia să impună în educaţia şcolară anumite norme în concordanţă cu principiile ei. Între timp, lucrurile s-au schimbat, pentru că Republica abia dacă mai rezonează în mintea cuiva, iar cea care guvernează viaţa statului şi a cetăţenilor lui este piaţa autoreglată care, urmărindu-şi propriile ei finalităţi autonome, care nu cunosc decât legea profitului, stimulează şi “satisface” în acelaşi timp dorinţa de “celebritate” a indivizilor. Dacă vrea atât “resurse umane” cât şi buni consumatori, piaţa trebuie să-i formeze pe aceştia din şcoală, care-şi pierde astfel statutul de instituţie al cărei scop este transmiterea cunoaşterii devenind în schimb mijloc de satisfacere a “cerinţelor pieţei”. Dacă standardele au scăzut, în viziunea lui Lasch, aceasta nu e pentru că noile generaţii sunt incapabile intelectual să asimileze latina şi logica, ci pentru că aceste discipline sunt lipsite de valoare pe piaţă, iar rolul şcolii devine tot mai mult să modeleze nu inteligenţa reală a copiilor, ci imaginea, aparenţa lor, pentru ca, o dată ieşiţi din şcoală, să se poată vinde cât mai bine. Aşadar, şcoala participă la îngroşarea trăsăturilor narcisiste, încurajând în copii formarea unei imagini de sine gonflate, necorespunzătoare capacităţilor şi cunoştinţelor reale.

Fără ca cineva să-l fi ajutat să-şi dezvolte talentele şi capacităţile reale, individul ieşit din şcoală are ca scop să ajungă manager într-o corporaţie de succes. După cum spune Lasch, potrivit unui studiu asupra a 250 de manageri din doisprezece mari companii americane, liderul corporatist nu e atât unul care caută să-şi facă o avere fabuloasă, cât unul căruia îi place “să fie conducător de echipă şi să câştige”, “teama cea mai mare fiind aceea de a fi un loser”. Noul manager este un individ incapabil să dezvolte relaţii personale profunde sau să-şi asume un angajament social, are o foarte mică loialitate faţă de compania la care lucrează şi de aceea îşi alege clienţi puternici pe care să-i poată folosi împotriva companiei, dacă se iveşte ocazia. Aşa cum învaţă o carte de management, spune Lasch, “succesul, în ziua de azi, înseamnă nu doar să fii în faţă, ci să fii în faţa tuturor celorlalţi” (p.92). Potrivit lui Lasch, lumea corporatistă este mediul perfect pentru narcisist pentru că acestuia din urmă i se dă impresia (prin faptul că este tratat drept “partener”, deşi în mod real rămâne nimic mai mult decât un angajat) nu doar că i se oferă, dar că el însuşi îşi menţine deschise posibilităţi nenumărate şi că poate ajunge şi el oricând director de corporaţie. Angajaţii sunt de multe ori conştienţi că sunt manipulaţi (orele lungi petrecute la birou, de exemplu), dar nu-şi permit să răspundă în vreun fel conducerii pentru că acceptă regulile jocului. Astfel, dacă un angajat (partener, de fapt) e dărâmat de oboseală fizic şi psihic, acest lucru nu înseamnă nicidecum că depune nişte eforturi incompatibile cu condiţia umană însăşi, ci doar că ceva nu funcţionează bine în organismul lui, aşa că trebuie să ia nişte vitamine sau să consulte un psiholog. Dacă se simte gol pe interior, acest lucru nu se datorează faptului că-şi cultivă permanent imaginea, lipsită de orice esenţă, ci faptului că nu munceşte, nu călătoreşte, nu cumpără îndeajuns din bunurile de consum care promit să-i umple vidul interior.

Linkuri similare:

Criza din educație

Nicolae Iorga: Se creează acum un nou tip de om universal, omul de nicăieri

Copilul e reeducat să se integreze

Școala de acasă: învățământ de rezistență

Modelul economic falimentar si decaderea invatamantului

Advertisements