Ceea ce ni se cere acum, în primul rând, nu este căutarea disperată a unor soluții individuale și tehnice pentru a reconstrui o lume prăbușită, ci simplul fapt de a învăța din nou să dăruim. Abia atunci vom deveni cu adevărat conștienți de modul cum putem rezolva și acele probleme tehnice. Pentru a învăța din nou să dăruim trebuie mai întâi să ne lepădăm de mentalitatea care s-a înrădăcinat odată cu descoperirea individului autonom – un „animal egoist”, condus de propriile interese sau de voința de putere. Primul lucru pe care suntem datori să-l facem într-o lume aflată într-o profundă criză pe toate planurile este să nu ne separăm de aproapele nostru. Este efortul de a regăsi în noi chipul pe care au încercat să ni-l falsifice sau să ni-l smulgă utopistii (vechi și noi), care, căutând să creeze o lume și un „om nou” fără Dumnezeu, au distrus și omul, și lumea, dar și relațiile dintre noi. Au vătămat chipul nostru de persoane create după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Restaurarea calității noastre de persoane (gr. „prosopon” înseamna „sunt cu fața către cineva”, deci el presupune dăruire, relaționare, încredere) este lucrarea la care suntem chemați și cu ea trebuie să începem. „Creștinismul este taina creșterii unei persoane din altă persoană”, spune Păr. Dumitru Stăniloae.

Învățând din nou să dăruim, vom reuși să ieșim în întâlnirea cu ceilalți, să stăm față care față, în împreună-lucrare. Și atunci nu vom mai aștepta mereu ca „experții” sau străinii să ne ofere soluții. Vom înțelege că nu avem nevoie de rețete sau soluții din afară. Ci doar de „revenirea acasa”, la o scară a smereniei, a dăruirii, astfel vom învăța să punem pe primul loc binele comun, adică ceea ce trebuie să ne lege în mod iubitor și jertfelnic unii de ceilalți. Dar nu putem pune temei unei astfel de legături dacă rămânem separați de Dumnezeu.

Când vom învăța din nou să dăruim, vom avea puterea să ne menținem uniți împotriva celui rău, al tatălui minciunii, care ne amăgește fie cu soluții individuale, prin care rămânem separați unii de ceilalți, fie cu soluții globaliste, care ignoră realitățile particulare și ne transformă într-o masă de indivizi „uniți” după criterii abstracte, uniformizatoare; soluții care nu ne cer efortul acelei iubiri concrete, jertfelnice, în comuniune de persoane, ci acceptarea pasivă a unei iubiri călduțe, abstracte pentru umanitate, în numele căreia ni se cere să renunțăm tocmai la ceea ce ne dă limite umane și concretețe vie. Când vom învăța din nou să dăruim vom ști să iertăm pentru a rămâne împreună, dar și să evităm acele iubiri sentimentaliste, care nu ne angajează în lupta cu patimile ce întuneca ochii noștri sufletești și ne separă de fapt de aproapele, ci, dimpotrivă, le autorizează.

Din cauza separării de Dumnezeu, constatăm dificultatea tot mai mare de a rămâne uniți în față răului. Golul însingurării, care ne apasa, lipsa încrederii unii în ceilalți, teama, suspiciunea dintre noi și faptul că nu mai avem puterea de-a ierta ne transformă, cum spune teologul englez Phillip Blond, în „oameni din ce în ce mai fragmentați, mai lipsiți de putere și izolați”. Acestea sunt menite să răcească inimile, să le împietrească. Să șteargă cărarea de la om la om.

Dar dacă nu mai putem dărui fiindcă nu mai avem încredere, iubire, credința și nădejde, cu atât mai mult suntem datori să dăruim, cu atât mai stringentă este, de fapt, nevoia de a dărui. „Nu din prisosul, nu din puținul tău, ci din neavutul tău, din ceea ce îți lipsește. Dăruind altuia ce nu ai – credință, lumină, încredere, nădejde – le vei dobândi și tu.” (Nicolae Steinhardt).