Din articolul De ce copiii din zilele noastre sunt mai agitaţi decât cei din trecut?:

“Educaţia trece printr-o criză fără precedent în istorie. Elevii se simt daţi la o parte, nu se concentrează, nu au plăcerea de a învăţa şi sunt agitaţi. A cui e vina? A elevilor, sau a părinţilor? Nici a unora, nici a celorlalţi. Cauzele sunt mai profunde.

Principalele cauze sunt produsul sistemului social care a stimulat, într-un mod înspăimântător, fenomenele care construiesc gândurile, scrie Augusto Cury în cartea sa,“Parinti straluciti, profesori fascinanti”.

(…)

Dar astăzi există o hiperactivitate funcţională non-genetică – SGA. Care sunt cauzele SGA?

Prima, aşa cum am spus, este excesul de stimuli vizuali şi sonori produşi de televizor, care atacă teritoriul emoţiei.

A doua este excesul de informaţie.În al treilea rând, paranoia politicii de consum şi a excesului de culori, care îngreunează interiorizarea.

Toate aceste cauze stimulează construcţia gândurilor şi generează o psihoadaptare la stimulii rutinei zilnice, adică, o pierdere a bucuriei izvorâte din lucrurile mici de fiecare zi.

În ce priveşte excesul de informaţie, este fundamental să se ştie că un copil de şapte ani din zilele noastre are mai multe informaţii în memorie decât o persoană de şaptezeci de ani, de acum un secol sau două.

Această avalanşă de informaţie excită într-un mod neadecvat cele patru mari fenomene care citesc memoria şi construiesc lanţuri de gânduri.

O persoană cu SGA nu reuşeşte să-şi administreze gândurile în totalitate şi să-şi liniştească mintea.

Educaţia merge spre faliment, violenţa şi înstrăinarea socială cresc, pentru că, fără să ne dăm seama, comitem o crimă contra minţii copiilor şi adolescenţilor.”

Sabotajul sistemului educational:

Din articolul Despre sistemul de învăţământ şi procesul Bologna:

Parcursul de licenţă a devenit un fel de liceu. A fost imposibil ca materiile studiate în 4 ani să se comprime în trei ani. În foarte multe cazuri, au fost sacrificate cursurile opţionale, rămânând numai curricula obligatorie, impusă de minister. Au fost păstrate materiile absolut necesare pentru ca studenţii să aibă o idee despre domeniul pentru care au optat. Astfel, în timpul studiilor de licenţă nu se poate vorbi de nici un fel de specializare a studentului, ci doar de un parcurs general în disciplină. Un alt rezultat este simplificarea examenului de final de studii, care înainte de Bologna consta într-un examen scris din materia studiată în facultate şi susţinerea lucrării de licenţă, care trebuia să aibă în jur de 100 de pagini. Astăzi, în unele facultăţi s-a renunţat la examenul scris, iar lucrarea de licenţă are în jur de 40 de pagini. De aceea, nivelul studenţilor atunci când termină facultatea este din ce în ce mai scăzut.

Logica sistemului merge în sensul că un procent din ce în ce mai mare dintre absolvenţii de licenţă se înscriu ulterior la master. Problema acestora este de altă natură: ei trebuie să lucreze ca să se întreţină la studii, pe de o parte, iar pe de altă parte pentru că presiunea pieţei muncii este foarte mare şi la majoritatea posturilor se cere experienţă. De aceea, tinerii trebuie să intre în câmpul muncii cât mai devreme, pentru a nu pierde acest tren. A face 8 ore pe zi de lucru şi 3 ore de studiu la şcoală este inuman. Ca să nu mai vorbim de faptul că „studiu” înseamnă în proporţie de 70% studiu individual, la bibliotecă; ceea ce predă profesorul la clasă în 3 ore pe săptămână este absolut insuficient pentru ca un student să fie bine pregătit la o materie. De aceea, nivelul studenţilor atunci când termină masterul este doar rareori foarte bun.

Datorită sistemului Bologna, numărul locurilor la doctorat este din ce în ce mai mare în toate disciplinele. În universitatea tradiţională, o teză de doctorat dura între 5 şi 9 ani. Este un timp de reflecţie şi de maturizare intelectuală. Majoritatea profesorilor foarte buni de astăzi au făcut asemenea teze. O astfel de lucrare putea ajunge, în disciplinele umaniste, şi la 2000 de pagini. Astăzi, tezele de doctorat pot avea şi 250 de pagini. Susţinerea tezelor se face pe bandă rulantă, şi nu numai că solemnitatea momentului s-a pierdut, dar comunitatea academică este din ce în ce mai puţin interesată de discutarea tezelor în catedră/departament sau de susţinerea publică, datorită faptului că uneori e nevoie să se susţină 10-15 teze într-o singură şedinţă. Standardele tezelor de doctorat au coborât foarte mult.

Nimeni nu are vreun interes ca studenţii slabi să fie eliminaţi din sistem. Dimpotrivă. Rata de nereuşită face ca facultăţile care ar înregistra-o, eventual, să fie cotate mai slab şi să li se aloce mai puţine locuri în anii următori. Pierderea unui student înseamnă pierderea unui cap de finanţare. La doctorat, studenţii care nu reuşesc să termine blochează locurile existente la şcoala doctorală şi prin urmare şi finanţarea. Aşadar, există un interes în sistem să se tolereze lucrările mai slabe tocmai pentru ca funcţionarea sistemului să nu se blocheze. Nivelul tezelor de doctorat este în scădere (şi nu numai în România).

 Salariul unui cadru didactic universitar la mijloc de carieră este, în România, între 300 şi 400 de euro. Nu este deloc un salariu motivant, care să atragă în sistem pe studenţii cei mai buni (un începător nu depăşeşete 200 de euro). …

–        Datorită sistemului finanţării pe cap de student, orice facultate are interesul să aibă cât mai mulţi studenţi. În general, numărul acestora creşte de la an la an. Nu şi numărul profesorilor. Astfel, un profesor care înainte de introducerea acestui sistem se ocupa de 40 de studenţi la un curs, acum trebuie să se ocupe de 200. Adică: ore de consultaţii pentru 200 de studenţi, 200 de lucrări de examen, 200 de referate pe semestru. Nu te poţi ocupa de 200 de studenţi la fel cum te-ai ocupa de 40. Nici măcar nu ajungi să-i cunoşti după nume. De aceea, nivelul predării este din ce în ce mai scăzut.

Se pune un accent din ce în ce mai mare pe cantitate; în aceste condiţii, nu este de mirare că se publică din ce în ce mai rar monografii rezultate din ani de cercetare în arhive. Şi din ce în ce mai des, colaje cu iz eseistic, articole ce par mai degrabă de opinie decât de cercetare (un pretins corifeu al ştiinţelor politice a numit asta, odată, „analiză de idei”), culegeri de articole publicate prin ziare sau pe bloguri. Totuşi, şi acestea cer timp. Aşadar, timpul în care predăm şi ne ocupăm de studenţi este din ce în ce mai restrâns. Nu este de mirare că facem aceste lucruri la un nivel mai scăzut decât noi înşine ne-am dori.

–        A treia dimensiune a vieţii profesionale a unui cadru didactic universitar este atragerea de fonduri. Dacă primele două sunt absolut fireşti şi ar putea fi totuşi făcute în manieră onorabilă, cea de-a treia este completamente contra naturii. Avem o presiune din ce în ce mai mare să aplicăm şi să câştigăm finanţări pentru proiecte de cercetare. Universitatea din Bucureşti – dar, după ştiinţa mea, nici o Universitate din ţară – nu are un serviciu specializat care să se ocupe de partea birocratică şi financiar-contabilă a redactării proiectelor.

Aşadar, profesorul de greacă veche trebuie să imagineze un buget, eventual defalcat pe acţiuni/pe luni/pe componente şi să completeze formulare de sute de pagini pentru a solicita finanţare pentru un proiect al cărui conţinut se poate descrie în 5 pagini. Mai mult decât atât, conţinutul cercetării este direcţionat – îndrăznesc să spun, direcţionat politic – datorită preferinţei pentru finanţarea unui anumit tip de subiecte.

Profesorii/cercetătorii vor propune aşadar proiecte de cercetare în acele domenii despre care se ştie că vor fi finanţate prioritar, deşi poate că interesele lor de cercetare nu merg în direcţia respectivă. Revenind însă la subiectul timpului, redactarea şi depunerea de proiecte este o activitate care consumă enorm de mult timp, mai ales pentru cineva care are pregătire în cu totul alt domeniu. Acest timp se ia din timpul dedicat, pe vremuri, studenţilor. Aşadar, nu trebuie să ne mirăm că nivelul actului didactic scade.

La toate aceste activităţi se adaugă o birocratizare din ce în ce mai intensă a întregului sistem. Ni se cer din ce în ce mai multe hârtii şi activităţi administrative – comisii de calitate, participarea la diverse consilii, şedinţe etc. Toate acestea, desigur, în timpul pe care ar trebui să ni-l petrecem pregătind cursurile, stând pe la arhivă sau pe la bibliotecă, sau citind cu atenţie lucrările studenţilor.”

Educație și democrație:

În cazul României cel puţin, clamarea neutralităţii frizeză comicul involuntar dacă nu uşurătatea de gândire. Cum să nu te amuzi ori să nu te îngrozeşti, când în Legea Educaţiei Naţionale din 2011 se invocă drept principiu „independenţa faţă de ideologii, dogme religioase şi doctrine politice” (art. 3, n), după ce mai înainte se afirmase textual că „Misiunea asumată de lege este de formare, prin educaţie, a infrastructurii mentale a societăţii româneşti, în acord cu noile cerinţe, derivate din statutul României de ţară membră a Uniunii Europene şi din funcţionarea în contextul globalizării, şi de generare a unei resurse umane naţionale înalt competitive, capabilă să funcţioneze eficient în societatea actuală şi viitoare” (art. 2, 2)[2]?! Iar ca să fim siguri că am înţeles bine sensul reglementării, mai departe se precizează: „Idealul educaţional al şcolii româneşti constă în dezvoltarea liberă, integrală şi armonioasă a individualităţii umane, în formarea personalităţii autonome şi în asumarea unui sistem de valori care sunt necesare pentru împlinirea şi dezvoltarea personală, pentru dezvoltarea spiritului antreprenorial, pentru participarea cetăţenească activă în societate, pentru incluziune socială şi pentru angajare pe piaţa muncii” (art. 2, 3)[3]. „Tot românul să prospere”, fireşte, dar să prospere mai ales ca antreprenor!… Amănuntul că dacă unul prosperă ca antreprenor, s-ar putea ca altul să întâmpine dificultăţi la angajarea pe piaţa muncii, nu pare să tulbure limpezimea filosofică a gândirii legiuitorului, a cărei înălţime generoasă atotcuprinzătoare desfide factualitatea ordinară.

Prin intermediul a opt aşa-zise competenţe, dintre care primele două se referă la capacitatea de comunicare în limba română şi în limbi străine (art. 68, 1), legea îşi propune să îi facă pe elevi nu atât să ştie, cât să poată anumite lucruri. Deosebirea nu e doar de formularistică, ci priveşte conţinutul şi finalitatea procesului educaţional. Elevul deprinde regulile formale de interpretare a unui text, spre exemplu, dar nu ajunge să studieze pe larg şi aprofundat textul propriu-zis. Am cunoscut la un examen o asemenea absolventă a Facultăţii de Istorie din Bucureşti, cu disponibilitate pentru sistematizare şi teorie, care nu cunoştea însă datele minimale pentru istoria secolului al XIX-lea, pe care ar fi fost de aşteptat să le stăpânească încă din liceu.

Mutatis mutandis, diferenţa dintre elevul „cunoscător” şi elevul „competent” este în cele din urmă aceea dintre arhitectul care ştie cum se construieşte o casă, respectiv muncitorul care poate să execute lucrarea. Dacă adăugăm faptul că durata studiilor superioare s-a redus în general la trei ani, constatăm că învăţământul centrat pe competenţe conduce treptat la scăderea nivelului de cunoaştere al populaţiei. Rezultatele obţinute la examenul de bacalaureat din România în 2011 (penultimul loc în Europa), certifică în mod evident această involuţie. Calitatea actului educaţional suferă şi ca urmare a reducerii cheltuielilor bugetare alocate învăţământului, ultimul exemplu oferindu-l guvernul spaniol de dreapta condus de Mariano Rajoy.

Nu vreau să spun că dreapta este singura responsabilă de această situaţie. Un impuls l-a dat în Occident şi stânga contestatară de tip 1968, care echivala raportul inegalitar profesor-elev, inerent procesului învăţării, cu un raport de dominaţie socială ce trebuia eliminat. De la contestarea autorităţii profesorale până la revendicarea ca elvii şi studenţii să se pronunţe asupra a ceea ce se predă, mai totdeauna în sensul „decongestionării” materiei, nu a mai fost decât un pas. Pe această filieră, în spiritul mimetismului conformist, legea românească a ajuns să prevadă la rândul ei că unităţile de învăţământ preuniversitar stabilesc curriculumul la decizia şcolii numai după consultarea elevilor şi a părinţilor (art. 65, 5). Totuşi, scăderea nivelului de cunoaştere, cu o notă specială pentru disciplinele umaniste, convine cu precădere dreptei, întrucât se asociază cu inegalitatea şi cu supremaţia intelectual-simbolică a elitelor.

(…)

Declinul învăţământului bazat pe transmiterea de cunoştinţe antrenează totodată scăderea prestigiului social al ştiinţelor, invers proporţională cu afirmarea activităţilor care presupun „manipularea simbolurilor” (cf. Robert Reich). În Franţa de pildă fenomenul este ceva mai vechi, şi transpare din pierderea de prestigiu a Şcolii Politehnice şi a Şcolii Normale Superioare în raport cu Şcoala Naţională de Administraţie[4]. În România, este certificat de proliferarea facultăţilor de jurnalism, relaţii publice şi studii politice. Aceată înlocuire a savanţilor şi inginerilor cu negociatorii de contracte sau cu oamenii din mass media înseamnă, în fond, înlocuirea meritocraţiei care-şi justifica existenţa prin beneficiile concrete pe care le aducea întregii societăţi, cu o elită care obţine câştiguri numai pentru ea însăşi, slăbind o dată în plus coeziunea morală a naţiunii şi implicit funcţionalitatea regimului democratic.

Ridicarea nivelului de cunoaştere al populaţiei nu se realizează cu adevărat nici prin mass media – care în căutare de audienţă confirmă lucrurile deja cunoscute şi lasă neatinse structurile mentale –, nici prin informatizare[5]. După cum sesizează Emmanuel Todd, folosirea calculatorului nu necesită o formaţie secundară, cu atât mai puţin una superioară. Mai mult, programele simplifică sarcinile intelectuale ale utilizatorului, ba chiar se substituie unora dintre ele, golind cunoaşterea de substanţa gândirii critice care o defineşte ca atare[6]. Atunci când Traian Băsescu îşi închipuie că poţi afla tot ce trebuie despre Herodot pe Google, confundă învăţarea cu citirea Dicţionarului Enciclopedic. De pe Google un elev află câteva date despre când a trăit şi ce a scris Herodot, dar nu ajunge să înţeleagă realmente conţinutul, contextul şi semnificaţiile Istoriilor sale.

Cunoaşterea presupune informaţie şi metodă. Dacă ai informaţie şi metodă competenţele vin de la sine, nu e cazul să se înceapă cu ele. În acest context o importanţă specială revine disciplinelor umaniste, în măsura în care implică mai multe ipoteze şi interpretări. Ceea ce poate să pară o slăbiciune epistemică (o sursă de relativism cu tentă agnostică), se reconverteşte într-un avantaj didactic: nu numai că elevul învaţă despre anumite fapte şi teorii, dar este pus în situaţia de a compara punctele de vedere, dezvoltându-şi astfel spiritul critic, puterea de a interpreta lumea în care trăieşte şi în ultimă instanţă simţul civic. (…)

Mobilizarea politică a categoriilor populare depinde de organizare, iar organizarea nu e posibilă decât în jurul unor principii programatice, care presupun la rândul lor capacitatea de evaluare teoretică şi de argumentare polemică. Nu poţi să combaţi eficient tezele neoconservatoare, spre exemplu, dacă nu eşti în stare să le plasezi într-un model general de interpretare şi să produci  contraargumente raţionale şi rezonabile. Este adevărat că efortul doctrinar îl fac intelectualii, dar „masele” trebuie să fie capabile să-l înţeleagă.”

Linkuri similare:

Școala de acasă: învățământ de rezistență

Nicolae Iorga: Se creează acum un nou tip de om universal, omul de nicăieri

Modelul economic falimentar și decăderea învățământului