O întâlnire e o şansă de a ieşi dintr-o capsulă a înstrăinării. De aceea, e resimţită ca o eliberare. Ca o ieşire în larg spre cucerirea de noi teritorii. Farmecul familiarizării e inegalabil. E resimţit ca o minune. Totul se dilată. Ochiul filtrează selectiv fenomenele, neînregistrând decât ceea ce este plăcut, marcat de erosul învăluitor. Semnificativ e numai ce face atingere cu această intimitate. Elementele negative sunt filtrate sau convertite. Mai devreme sau mai târziu, însă, urmează provocări serioase. Elementele trecute cu vederea, împinse în planul secund, tarele din memorialul genetic, îşi forţează intrarea pe scenă. Explozivităţile ascunse irump. Neconcordanţele, disonanţele, obişnuinţele, preferinţele exclusiviste, deprinderile rele şi stările proaste capătă relief şi provoacă fluctuaţii severe ale erosului. De ce oare multe relaţii care par la primă vedere ideale – poate realmente şi sunt pe moment – se distrug după o vreme?  Unul din motive ar fi, după mine, ratarea sensului întâlnirii, care stă în extinderea dragostei sufleteşti, de la sine către persoana iubită şi de aici, sub acoperământul divin, continuată la toţi semenii. O familie care se baricadează afectiv faţă de cei din jur, care se mărgineşte la interesele casei sfârşeşte într-un circuit închis şi o atmosferă irespirabilă. Egoismul în doi e la fel de înfricoşător ca egoismul monist şi pregăteşte o nefericită cantonare în izolare. De aceea, o probă a reuşitei în viaţa de familie este capacitatea de extindere a dragostei sufleteşti către ceilalţi, către străini. Trufia, avariţia, gelozia, invidia etc. pun stavile acestei revărsări altruiste şi comunicative, iar desfrânarea, slava deşartă, lăcomia şi alte patimi o deformează, până la a-i conferi un caracter disolutiv. Drumul de la familie către „ceilalţi” trece printre Scylla şi Charibda. E, însă, singurul drum cu putinţă – posibil de străbătut fără vătămare prin despătimire – de a păstra o relaţie în prospeţimea noutăţii, pe calea spre împlinire. Familiile creştine din primele veacuri erau organisme deschise, vase comunicante, trăiau intens taina de a fi un trup, ca mădulare ale Trupului lui Hristos. Dacă atracţia faţă de persoana iubită face corp comun cu dragostea faţă de Dumnezeu, atunci minunea dragostei poate dura, pentru că abia atunci se sustrage plafonării. Iar suferinţa şi răbdarea necazurilor, purtarea neputinţelor celuilalt capătă sens, pentru că filtrul erosului primar e luat de discernământul duhovnicesc, pentru care fiecare om e înzestrat cu valoarea supremă, dată de pecetea chiupului dumnezeiesc. Astfel, chiar dacă, după trecerea efectului de inflaţie afectivă, sporeşte luciditatea şi cel de lângă tine apare în culori mai puţin idilice – în mod realist, aşa cum este el, cu bune şi rele – dragostea lui Dumnezeu nu primeşte alături de ea adversitatea, scindarea erosului în zone de atracţie şi respingere,  ci întoarce acest eros spre suflet şi filtrează raportarea antagonistă, astfel încât şocurile sunt atenuate de virtuţi precum blândeţea, răbdarea, neosândirea aproapelui, discernământul, iertarea etc. Selecţia suferă, astfel, o mutaţie, de la grila de atracţii şi respingeri ale omului lumesc la grila de fericiri şi pătimiri pentru dragostea lui Dumnezeu. În această ultimă grilă, trec în plan secund tocmai lucrurile, sau accidentele, care duc la rupturile ireversibile dintr-o familie. Cel mai important este faptul că responsabilitatea ajunge să nu mai fie formală, guvernată de „ce zice lumea”, de jocul de imagine, ci constituie o formă de exprimare firească a dragostei faţă de Dumnezeu, Care este purtătorul de grijă al tuturor şi a investit în cel de lângă noi – la fel ca şi în noi – cel mai de preţ lucru, însuşi chipul Său şi dragostea Sa. În această perspectivă, dragostea de Dumnezeu se manifestă prin dragostea de oameni şi reciproc.

de Florin Caragiu