În ultima vreme, în România circulă ideea bizară că Roşia Montană ar trebui să fie exploatată cât mai repede deoarece, printr-un act divin, rezervele de aur ale Băncii Naţionale ar creşte şi astfel România s-ar bucura de „o mai mare securitate“.
Orice reprezentant al statului care vehiculează o asemenea opinie este fie complet neinformat, fie încearcă să manipuleze populaţia României.
Decizia unei bănci centrale (Banca Naţională, în România) de a păstra mai mult sau mai puţin aur în rezervele ei este determinată de modul în care factorii de decizie ai respectivei bănci centrale înţeleg să investească rezervele în valută deţinute de bancă. Aceste rezerve reflectă activitatea economică internaţională a unei ţări (cont curent, fluxuri de investiţii etc.).
Volatilitatea acestor rezerve, necesitatea de a avea lichiditate, evaluarea aurului ca activ în comparaţie cu alte active va ghida deciziile băncii centrale. Deşi Canada este un mare producător de aur (al 8-lea din lume ca mărime, cu o producţie de o sută (100) de tone pe an, Banca Canadei deţine doar 3 tone de aur, sau 0,2% din rezervele ei de monedă străină. În Elveţia, ţară care nu produce aur deloc, banca centrală păstrează 16,4% din rezervele ei de valută în aur. Banca Naţională a României deţinea cca 104 tone de aur în 2009, ceea ce reprezintă 9,1% din rezervele ei de valută. Băncile centrale pot să schimbe oricând acest procent deţinut în aur prin activităţi de vânzare şi cumpărare a aurului pe pieţele internaţionale.
Minele de aur ale unei ţări, atunci când sunt exploatate de interese private, chiar dacă statul este un acţionar minoritar, aşa cum este cazul la Roşia Montană, vor vinde, evident, aurul la preţul de pe piaţa internaţională. Dar care ar fi situaţia dacă minele de aur ale unei ţări ar fi exploatate de către stat? Banca Naţională n-ar putea oare acumula aur la preţul de cost? Acest mod de a gândi ţine de timpurile tristei epoci comuniste.
O întreprindere de stat care exploatează mine de aur este ţinută responsabilă pentru activitatea şi performanţa ei de către guvernul ţării respective, dar acest guvern în calitatea sa de acţionar nu poate cere întreprinderii să furnizeze aur ieftin băncii centrale. Ca orice întreprindere, mina îşi va vinde produsul la preţul pieţei, iar profiturile pe care le va realiza pe piaţa internaţională prin vânzarea aurului vor intra la bugetul statului. Orice guvern care ar utiliza fondurile publice pentru a furniza băncii centrale aur la preţ de cost ar comite o aberaţie economică şi un act ilegal. Folosesc exemplul ipotetic al unei întreprinderi de stat în care controlul este deţinut 100% de stat, pentru a demonstra cât de neverosimilă este ideea vehiculată în prezent în România, în cercurile superioare ale conducerii statului, conform căreia exploatarea de la Roşia Montană, în care statul român nu deţine decât cca 20% din capital, ar duce la mărirea rezervelor de aur ale Băncii Naţionale. Şi asta spre binele României! Neinformare? Manipularea opiniei publice? Oricare ar fi răspunsul, sigur este că una este aurul din pământ şi alta este cel de la Banca Naţională! Guvernul trebuie să se străduiască să găsească alte argumente, mai puternice, în favoarea începerii proiectului de la Roşia Montană.
Iată o idee: Cine poate să reziste oare tentaţiei unor beneficii directe şi indirecte de 200 $ pe cap de locuitor, şi asta nu pe an, ci pentru întreaga perioada de exploatare de 17 ani (viaţa proiectului de la Roşia Montană), ceea ce revine la 12 $ pe an pentru fiecare român?! Nimeni nu ar putea refuza 12 $ în schimbul distrugerii mediului înconjurător, al unor posibile efecte nocive de lungă durată asupra sănătăţii cetăţenilor din zona afectată, al distrugerii tradiţiilor strămoşeşti şi a unui patrimoniu naţional de valoare universală.
Încercaţi, domnilor, s-ar putea să aveţi mai mult succes cu această nouă argumentaţie!
© Mihaela Fîrşirotu

Sursa: A Treia Forță. România profundă.