Dacă secole întregi arta și-a păstrat calitatea esențială de expresie a frumuseții, menită să transforme omul, să-i hrănească spiritul, să-i reveleze un sens, să-l inspire, începând din secolul XX, arta a devenit o expresie tot mai accentuată a nihilismului care a contaminat sufletul omului. Nihilismul a pătruns în muzică tot prin deconstrucție, așa cum s-a întâmplat și în alte sfere. Dacă adevărul a fost abandonat, lumea a fost condamnată distrugerii nihiliste și în locul lui Dumnezeu, ca început și finalitate a lumii, s-a instalat nimicul, absurdul a luat-o în stăpânire. După cum scrie Serafim Rose în cartea sa, Cauzele revoluției din epoca modernă. Nihilismul,dacă nimicul este centrul lumii, atunci lumea, atât în esenţa ei, cât şi în fiecare detaliu, devine incoerentă, se dezintegrează, este percepută ca absurdă.” O ilustrare a cestui fapt în muzica moderna (mai ales începând cu expresioniştii) este eliminarea melodiei, a tonalității, a armoniei; muzica nu mai este revelație, disonanțele nu se mai pot rezolva într-un sens, care să le transcendă spre o unitate vie, fragmentarismul domină.

Experimentarea, dezechilibrul, trauma, șocul au fost valorificate în planul artei. Cum spune Dan Puric într-un interviu, „Acum arta trezește fiara din om, nu omul din fiară”. Moartea frumosului înseamnă, implicit, atrofierea simțului etic, iar omul alunecă în subumanitate.

Arta nu mai este acordată după chipul omului, ci după cel al lumii în care trăiește, o lume care, dacă în timpul dictaturilor totalitare din secolul XX era inumană, acum, la începutul secolului XXI, a devenit „a-umană”. Fiindcă, dacă înainte moartea spirituală era trăită dureros, comporta anumite convulsii, acum omul însuși a murit, acum nu mai este traită o ruptură, ci asistăm pasivi la fragmentare… Dacă înainte omul mai păstra ceva din adevăr în memoria sa, cu toate că îl nega, acum nu mai păstrează nimic și este perfect adaptat acestei lumi.

Însă dacă singura salvare din această lume „a-umană” (si singura modalitate de transfigurare, de regenerare a ei) este să ne amintim chipul uman creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu – fiindcă doar astfel ființa omului este restaurată -, dacă frumusețea este cea care va salva lumea (după cum a profețit Dostoievski), atunci arta trebuie să aibă rolul de a-i revela și aminti omului frumusețea, sau, cum spune intr-un eseu Mircea Platon, să ne facă să trăim „cu o icoană în fața ochilor minții”. “Arta majoră trebuie să limpezească, nu să tulbure”, iar artistul „trebuie să facă drumul înapoi, către Dumnezeu” (Dan Puric). „La ce bun artistul pe vreme de secetă? Ca să aducă aminte că există ploaie…” (Dan Puric)