Articol preluat de pe blogul lui Alexandru Racu.

(sublinierile mele)

Din principiul evanghelic “daţi Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu” (Matei 22, 21) rezultă în mod oficial că Biserica trebuie să se ocupe doar de treburile spirituale, nu şi de cele politice. Însă unde exact se trage linia de separaţie dintre cele care aparţin Cezarului şi cele care aparţin lui Dumnezeu? La finalul părţii a doua din Teologia Politică, în care răspunde la critica teologiei politice formulată de Erik Peterson, Carl Schmitt afirmă că “până în ziua Judecăţii, învăţătura augustiniană cu privire la relaţia dintre cele două cetăţi este confruntată cu o întrebare cu două faţete care rămâne deschisă: Quis judicabut? Quis interpretatibur? Cine defineşte în mod concret pentru fiinţa umană concretă ce anume este spiritual, ce anume este lumesc, şi cum anume trebuie abordate lucrurile mixte?”[1]

Într-adevăr, Hristos nu a delimitat matematic cele două sfere, politică şi spirituală (două sfere care se intersectează în persoana creştinului care are dublă cetăţenie, cerească şi pământească), lăsând în schimb creştinătăţii ca temă de reflecţie până la a doua venire, ceea ce numim problema teologico-politică. Mai precis, lăsând Duhului Sfânt misiunea de a călăuzi Biserica în modul ei de a se aşeza în istorie, în diferitele epoci ale acesteia. În aceasta constă originalitatea radicală a Creştinismului. Spre deosebire de Islam, pentru Creştinism, teologico-politicul nu este codificat, rămânând în schimb o problemă mereu nouă care nu suportă reducţionisme ideologice sau înţepeniri în temporalitate. Ca să dăm numai un exemplu, tendinţa de a lega pe veci Biserica Ortodoxă de sistemul simfoniei bizantine nu poate să reprezinte decât un necreştinesc refuz al istoriei, refuz care sfârşeşte în două erezii teologico-politice la fel de păguboase, aşa cum a observat Mircea Platon în cel mai bun articol al său[2]. Prima astfel de erezie teologico-politică este prăbuşirea în istorie prin reactivarea unei pseudo-simfonii bizantine alături de noile structuri politice moderne seculare, dacă nu chiar anticreştine, fie că este vorba de statul naţional modern, separat prin propria-i opţiune de biserică sau, mai rău, de structuri transnaţionale precum UE. În context contemporan, această soluţie presupune ca BOR să trâmbiţeze împreună cu teologii de serviciu ai lui Vladimir Tismăneanu în goarna globalizării, democratizării, integrării, etc., şi să presteze ţinuta ecumenistă care se impune unor astfel de vremuri. Cea de-a doua direcţie, la fel de păguboasă, este ieşirea din istorie fie prin ceea ce acelaşi Mircea Platon numeşte isihasmul de debara, fie, mai grav, prin rascolnicismul apocaliptic cu potenţial schismatic, fenomen care afectează din ce în ce mai mult anumite medii zelotiste din ţară, fenomen alimentat de altfel tocmai de modernismele şi ecumenismele facile practicate la vârf.   

Afirmaţia “Biserica nu trebuie să se ocupe de politică” solicită nişte lămuriri preliminarii. Mai exact trebuie operată distincţia dintre politică, ce ţine strict de conflictele care au în vedere dobândirea şi păstrarea puterii, şi politic, care ţine în ultimă instanţă de conflictele de valori, sau conflcitele cu privire la interpretarea adevărului,conflicte care traversează orice societate umană şi care dau naştere, aşa cum sublinia acelaşi Carl Schmitt, la relaţii de tip prieten/duşman. Evident, Biserica nu trebuie să se ocpue de politică, canoanele interzicând de altfel clericilor să participe la viaţa politică a cetăţii, dar în mod natural se va ocupa de politic, atâta timp cât rămâne cu adevărat Biserică, adică o comunitate care posedă adevărul universal pe care are datoria de a-l mărturisi. Mai mult decât atât, Biserica trebuie să se pronunţe asupra politicului, şi implicit asupra variilor ideologii politice neortodoxe, folosind propriile ei criterii de judecată. Aşa cum afirmă un teolog contemporan din Marea Britanie, atunci când teologia refuză să se pronunţe critic asupra altor discursuri, în mod inevitabil ea va fi subordonată acestor discursuri (psihanaliză, marxism, economie politică, etc.) care îi vor oferi/impune, propria lor cheie de lectură a realităţii[3]. În acest mod, Biserica ajunge cu adevărat să facă politică în sensul cel mai prost al cuvântului, pentru că face politica altora, politica lumii acesteia. În plus, în materie de politic, aşa cum bine observa Carl Schmitt, nu poate exista neutralitate, iar deseori, făcând-se referire în mod insidios la deviza, “daţi Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”[4], Biserica este împinsă către o presupusă sferă a neutralităţii, (care ascunde de altfel afirmarea unui alt adevăr, deloc neutru) de către ideologia contemporană dominantă, ideologia liberală. Scopul ultim al liberalismului (ideologie născută din trauma războaielor religioase din secolele XVI-XVII), după cum sublinia Schmitt, este neutralizarea tuturor conflictelor şi “dizolvarea adevărului metafizic prin discuţie”[5]. În acest sens, multiculturalismul nu este decâ expresia cea mai consecventă a liberalismului, sistemul liberal fiind în ultimă instanţă, aşa cum remarca Max Weber, “un politeism al valorilor”.

Înţelegerea liberală a libertăţii ca libertate negativă (eşti liber să faci ce vrei atâta timp cât nu-l afectezi pe ceălalt, independent de statutul moral al acţiunii tale) implică o negare a socialităţii naturale a fiinţei umane, aşa cum a fost aceasta afirmată de Aristotel şi preluată apoi de gândirea creştină. De fapt, această concepţie este evidentă încă din vremea Vechiului Testament, ba mai mult, se regăseşte într-o formă sau alta în toate culturile umane care au existat de-a lungul istoriei, mai puţin cultura liberală. Faptul acesta indică de altfel bunul simţ al concepţiei aristotelice, căci este evident că, trăind în societate, aşa cum trăim cu toţii, acţiunile noastre rele îi vor afecta şi pe ceilalţi, chiar dacă în mod indirect. Dincolo de imposibilitatea dezinserţiei omului din social, creştinismul afirmă şi legătura de nedepăşit dintre om şi natură, care din nou face imposibilă izolarea, în sfera privată, a păcatului rezultat din utilizarea iraţională a libertăţii. Teologia ortodoxă afirmă în acest sens cât se poate de clar impactul cosmic al păcatului originar şi, pe cale de consecinţă, a oricărui păcat. Acceptarea de către teologul ortodox a pseudo-providenţei liberale, “mâna invizibilă” a lui Adam Smith care metamorfozează păcatele particulare într-un bine general, este totuna cu un pact cu diavolul.

Impunându-i Bisericii regimul teologico-politic modern al separării dintre public şi privat şi al implicitei privatizări a religiei, ideologia liberală îi impune de fapt Bisericii propria concepţie, o concepţie falsă asupra lumii,sau mai bine spus o concepţie eretică. Acest aspect a fost sesizat de la bun început de unul dintre principalii reprezentanţi ai Contra-Revoluţiei Catolice, Louis Ambroise de Bonald, care afirma în reacţie la laicismul Revoluţiei Franceze  faptul că “doar prin abstracţiune se poate separa religia interioară (adoraţia) de religia exterioară (cultul), la fel cum doar prin abstracţiune se poate separa omul fizic de cel spiritual”[6], sau, mai clar spus, cum doar prin abstracţiune se poate separa omul privat de omul public, din moment ce este vorba de acelaşi om[7]. De fapt, în ultimă instanţă, erezia liberală este o erezie hristologică. Această divizare între omul public şi omul privat, între omul politic constrâns să opereze în termenii politicii seculare şi omul religios, implicit constrâns să-şi păstreze religia pentru sine, reflectă în opinia mea erezia lui Nestorie, care afirma că în Iisus Hristos nu se unesc două naturi, desigur distincte, într-o singură persoană, ci că în Hristos există două persoane, separaţie care făcea practic imposibilă îndumnezeirea omului prin har, pentru că îl separa în însuşi Hristos pe om de Dumnezeu. Tot astfel, establishment-ul politic liberal presupune o Biserică incapabilă să transfigureze istoria.Această erezie izvorăşte de altfel din spiritul teologiei occidentale care respinge înţelegerea palamită a harului ca energie necreată a lui Dumnezeu, prin care Dumnezeu, deopotrivă pe deplin transcendent în fiinţa sa şi pe deplin imanent în energiile sale necreate, se comunică pe deplin firii create. Occidentul, prin gândirea lui Toma d’Aquino şi prin întreaga tradiţie a dreptului natural catolic, opune acestei concepţii o înţelegere a relaţiei dintre natură şi har ca relaţie dintre două realităţi juxtapuse, cea de-a doua adăugându-se de o manieră exterioară celei dintâi[8]. Pornind de la această premisă, în timp, Occidentul va evolua către o tot mai radicală separaţie între cele două sfere, a naturii şi a harului (care corespund politicului, respectiv teologicului),evoluţie care va culmina cu regimul liberal modern al privatizării religiei şi al desacralizării atât a spaţiului public cât şi a naturii.Astfel a devenit posibilă democraţia liberală, dar tot astfel au devenit posibile atât exploatarea industrial-utilitară a naturii, cu consecinţele pe care le cunoaştem cu toţii, cât şi variile inginerii sociale ale modernităţii, dintre care cele mai dezumanizante, până acum, s-au dovedit a fi nazismul şi comunismul.

Evident, ţinând cont de concepţia hristologcă de la Calcedon (o persoană şi două firi, neamestecate, neschimbate, neîmpărţite, nedespărţite) trebuie să sesizăm nu doar pericolul nestorianismului, reprezentat de separaţia liberală ci şi pe cel al monofizismului, întruchipat de variile pseudo-eshatologii hiliaste care amestecă sau chiar confundă teologicul cu politicul, fapt care rezultă într-o pervertire a teologicului. Aşa cum observa Franμois Rouleau, dacă de principiu atât teologia politică a Occidentului Latin cât şi cea a Răsăritului Grec porneau de la acelaşi adevăr dogmatic afirmat la Calcedon (o persoană şi două firi, nedespărţite dar distincte, ceea ce se traducea în termeni politici prin: o creştinătate bazată pe unirea de nedespărţit a două realităţi distincte, Biserica şi Imperiul), întruparea istorică a acestui principiu a suferit accente diferite în Răsărit şi în Apus, Răsăritul tinzând să accentueze unitatea iar Occidentul distincţia. Rouleau recunoaşte că soluţia latină “risca să inducă o laicizare a societăţii până la un ateism radical şi, indirect”, să ducă “la o secularizare a Bisericii însăşi”, la o pierdere a “simţului transcendenţei misiunii sale”, confirmată de resemnarea cu un rol “strict social şi moral”. Rouleau recunoaşte că acela care “mărturiseşte Întruparea nu poate accepta ca divinul şi umanul”, adică teologicul şi politicul, “să fie situate în două sfere incomunicabile”, întrucât deşi “distincte”, cele două sfere sunt “unite”. De cealaltă parte însă, Rouleau subliniază şi riscul opus la care era supusă lumea bizantină, anume statolatria şi derivele cezaropapismului, inidcând faptul că dacă pe de o parte, în teorie, sistemul bizantin nu a presupus niciodată “o confuzie între prerogativele politice ale statului şi funcţiunea sfinţitoare a Bisericii”, în practică, “sistemul nu a funcţionat însă fără numeroase abuzuri”[9], ca de altfel şi sistemul occidental, care nici el nu a respectat întotdeuna principiul distincţiei, cu diferenţa că în Occident, nu doar Imperiul a încercat să-şi subordoneze Biserica ci şi Biserica a încercat să-şi subordoneze Imperiul.

Soluţiile politice de tip monofizit, revin în modernitate atunci când, împinsă în afara spaţiului public în numele neutralităţii liberale, Biserica, aşa cum observa Mircea Platon, “încearcă să revină în spaţiul public ca facţiune ideologică”[10], un caz tipic fiind cel al fenomenului legionar. E drept, Corneliu Zelea Codreanu afirmase că trebuie făcută “o mare deosebire între linia pe care mergem noi si linia Bisericii Creştine. Linia Bisericii este cu mii de metri deasupra noastră. Ea atinge perfecţia şi sublimul. Nu putem coborî această linie, pentru a explica faptele noastre. Noi, prin acţiunea noastră, prin toate faptele şi gândurile noastre, tindem către această linie, ne ridicăm spre ea, atât cât ne permite greutatea păcatelor cărnii şi condamnarea la care am fost sortiţi prin păcatul originar”[11]. Însă se ridică serioase semne de întrebare asupra măsurii în care este procesată această afirmaţie de către cei care solicită nu doar canonizarea creştinilor martirizaţi de către comunişti pentru că l-au mărturisit pe Hristos (nu pe Căpitan) cu preţul vieţii, ci şi a “creştinilor martirizaţi în timpul prigoanei carliste şi antonesciene”, de parcă Carol al II-lea şi Antonescu i-ar fi omorât pe legionari nu pentru că erau legionari (adică membrii unei mişcări politice care lupta pentru dobândirea puterii) ci pentru că erau creştini. 

În mod paradoxal, această tendinţă monofizită cu accente hiliaste, nu este legată doar de respingerea autoritară, mai mult sau mai puţin fascistă, a separaţiei liberale, respingere care a ispitit în special Biserica Catolică în prima jumătate a secolului trecut. Dat fiind faptul că, aşa cum remarca acelaşi Schmitt, expresia concretă a separaţiei liberale este piaţa autoreglată şi (adaug eu) injustiţia socială inerentă sistemului capitalist (justificată providenţial de noua teodicee liberală), soluţia liberală nu este atacată doar pe baza tendinţelor antidemocratice care afecetază Biserica, ci şi pe baza tendinţelor radical democratice care o afectează pe aceasta din urmă, aşa cum este cazul teologiei eliberării de inspiraţie marxistă din spaţiul latino-american. Dincolo de aspectul injustiţiei sociale, mai trebuie însă menţionat un altul. Aşa cum remarca Karl Polanyi în The Great Transformation, esenţa radical revoluţionară (în acest sens, nicio altă societate din istorie cu excepţia reprezentată de “societatea/piaţă” modernă nu s-a autoconceput în aceşti termeni) a filozofiei liberale constă în separarea economicului de social şi subordonarea socialului, a tuturor instituţiilor sociale (familie, şcoală, biserică), finalităţilor autonome ale sistemului economic, proces care, afirmă Polanyi pe urmele lui Marx, dacă nu este oprit nu poate decât să sfârşească cu distrugerea completă a societăţii, a naturii şi în ulimă instanţă a omului[12]. Polanyi afirmă că, spre deosebire de liberalism, care în răspăr cu întreaga experienţă istorică a umanităţii neagă existenţa societăţii[13], atât socialismul cât şi fascismul afirmă dimpotrivă realitatea societăţii, însă această afirmare a societăţii se face cu preţul distrugerii libertăţii de către aceste ideologii liberticide[14]. E drept, Polanyi spune că doar fascismul ar nega libertatea, însă experienţa istorică a socialismului real ne arată mai bine cum stau de fapt lucrurile şi, trebuie menţionat că modul în care Polanyi, autor socialist, tratează în The Great Transformation relaţia dintre socialismul ideal şi cel real este dezamăgitor până la nivelul complicităţii făţişe cu socialismul real. La rigoare, aşa cum subliniază atât John Milbank cât şi Vladimir Lossky, singura ontologie socială care recunoaşte deopotrivă libertatea şi societatea, întrucât nu porneşte de la premisa unui antagonism de principiu între cele două (fie el ireconciliabil sau pseudo-reconciliabil, prin intermediul unei dialectici istorice, inevitabil violentă, de tip hegelian sau marxist) este autentica ontologie creştină.

Ca atare, trebuie menţionat că legitimarea inividualismului liberal prin revelaţia creştină a persoanei şi a libertăţii presupune o deturnare eretică a înţelesului ortodox al acestor două categorii. În sens strict, sursa liberalismului modern se găseşte în Protestantism, care a rupt libertatea persoanei de unitatea în comuniune a Bisericii.Aşa cum afirma Komiakov, în reacţie dialectică la un Catolicism care sacrifica libertatea personală în numele unităţii Bisericii, impusă în mod autoritar, instituţionalizat şi exterior, Protestantismul a sacrificat unitatea Bisericii în numele libertăţii personale, care a căpătat astfel un înţeles anarhic. “Erezia liberală” care neagă existenţa societăţii este intrinsec legată, atât din punct de vedere structural cât şi genealogic, de erezia protestantă care neagă existenţa Bisericii, sau mai bine zis o redefineşte (ceea ce este totuna cu negarea) în termeni care se aseamănă cu contractualismul liberal: ca asociere de indivizi care-şi urmăresc în mod privat mântuirea, nemaiputând astfel să formeze, aşa cum învaţă Apostolul, un trup ci, în cel mai bun caz, pot să formeze o asociaţie sau, mai bine zis, o multitudine de asociaţii[15]. Mircea Platon afirma că “socialismul, liberalismul, ecologismul nu sunt decât specializări ideologice ale tradiţiei creştine, forme mai mult sau mai puţin generoase de rupere a echilibrului teandric[16]. Ceea ce înseamnă că, în ultimă instanţă, dat fiind faptul că rup echilibrul teandric printr-o optică unilaterală, aceste ideologii sunt de fapt erezii. În raport cu Ortodoxia, ideologiile moderne sunt, atât sub raport doctrinar cât şi genealogic, nişte secte. Secte care aparţin nu lui Hristos, ci “lui Pavel, lui Chefa, lui Apollo” (1 Corinteni 1, 12) şi care extrag un fragment de adevăr, inevitabil pervertit prin această “extragere”, din întregul doctrinar al catolicităţii.               

Am observat aşadar că o teologie politică ortodoxă se confruntă cu două pericole: pericolul nestorian şi pericolul monofizit. Problema însă, în ceea ce-i priveşte pe unii teologi ce ucenicesc pe lângă Vladimir Tismăneanu, precum este cazul lui Bogdan Duca, este că ei numai pericolul monofizt şi hiliast îl văd (iar şi pe acesta îl percep în mod trunchiat), nu şi pe celălalt, dând dovadă astfel exact de acea optică unilaterală care, ca orice optică unilaterală, este o optică eretică. Pentru că, aşa cum afirmă Fabrice Bouthillon, dacă pe de o parte este adevărat că o stângă creştină (iremediabil pelagiană şi hiliastă) “este un non-sens” asta nu înseamnă că un creştin se poate ralia la “sanctificarea status quo-ului, în maniera gândirii unice la care se limitează voluntar o anumită dreaptă”[17]. Pentru că împărăţia nu doar “va să vină”, ci este şi “deja aici”, în inimă şi în Biserică. Iar Biserica este chemată să anticipeze încă de pe acum eshaton-ul prin transfigurarea concretului istoric. Însă Bogdan Duca care îi îndeamnă pe creştini să se ţină cât mai departe de politicul iremediabil căzut[18], şi care pe cale de consecinţă întâmpină ideile lui Mircea Platon (care ne spune că sunt totuşi anumite lucruri pe care putem şi trebuie să le facem în lumea asta, în afară de “mătăniile nimicniciei”[19]şi vestirile Apocalipsei) prin activarea alarmei anti-hiliaste, anti-legionare şi anti-inchizitoriale[20], se raliază pe de altă parte pe deplin proiectului neoconservator de răspândire a democraţiei liberale şi a păcii eterne, prin intermediul agresării militare a statelor din Orientul Mijlociu. Duca porneşte de la premisa că « timpul marilor teologii politice a trecut », astfel încât « miza metafizică şi-sau teologică a politicului este acum doar apanajul ideologiilor »[21], însă nu pare să-şi dea seama că şi liberalismul pe care îl predică, ca orice « ism », este tot o ideologie : ba chiar mama tuturor ideologiilor, aşa cum demonstrează John Milbank în Theology and Social Theory.  Mai mult decât atât, denunţând hiliasmul comunist, legionar, “platonist”, etc. în numele democraţiei liberale, Duca nu realizează de fapt cât de hiliastă este democraţia liberală însăşi, hiliasmul democraţiei liberale fiind deopotrivă cel mai parşiv şi aberant, întrucât, spre deosebire de celalte forme de hiliasm, se ascunde sub masca unui pesimism antropologic care oficial denunţă orice formă de hiliasm. Şi tocmai datorită acestui anti-hiliasm (anti-utopism) de faţadă socoteşte Bogdan Duca democraţia liberală, şi expresia ei cea mai concretă, piaţa globală, ca fiind adevăratele epifanii fukuyamice ale teologiei politice creştine.

Însă după cum bine remarca Jean-Claude Michéa, paradoxul liberalismului constă în aceea că nicio filozofie politică nu are nişte premise antropologice care să fie în mod concomitent atât de pesimiste şi de optimiste, fapt în lumina căruia noua ordine mondială de după prăbuşirea zidului Berlinului, este definită de Michéa drept un “empire du moindre mal” care se vrea însă adorat precum o “minunată lume nouă”. Din doctrina păcatului originar, pe care liberalismul o flutură “creştineşte” în faţa hiliasmului şi pelagianismului marxist, liberalii nu deduc însă, aşa cum o cere minimul bun simţ, necesitatea unui stat care să menţină ordinea într-o societate compusă din oameni răi şi iraţionali, ci dimpotrivă, deduc necesitatea reducerii drastice a dimensiunii statului. Sau chiar necesitatea dispariţiei acestuia din urmă, în cazul  expresiilor radicale ale filozofiei liberale precum libertarianismul unui Murray Rothbart. Astfel, marele paradox (de fapt marea contradicţie) constă în faptul că, deşi aparent pornesc de la premise antropologice radical diferite de cele ale marxiştilor, liberalii ajung la concluzii extrem de asemănătoare cu cele marxiste, dacă nu chiar identice. Dacă pentru toţi filozofii politici de la Sf. Augustin la Hobbes exista o relaţie direct proporţională între gradul căderii şi dimensiunea statului, discursul liberal basculează în mod constant dintr-un repertoriu dicursiv în altul, manipulând în mod sistematic sensul cuvintelor. Acelaşi om căzut şi iraţional căruia i se interzice în virtutea căderii orice încercare de a edifica o ordine dreaptă, sau măcar mai dreaptă decât actuala ordine globală neoliberală, este socotit pe de altă parte pe deplin capabil să se auto-organizeze într-o societate cu stat minimal, dacă nu chiar, în expresiile radicale ale liberalismului, într-o societate fără stat, asemănătoare cu utopica societate pe care o profeţea Karl Marx. Discursul liberal este un dublu discurs, curat/murdar, augustinian atunci când se confruntă cu ameninţarea comunistă, şi pelagian atunci când se confruntă cu obiecţiile conservatorului. Mai mult decât atât, noua anti-teologie politică (adoptată la noi de un Bogdan Duca) liberală ce demontează orice arhitectură teologico-politică care încalcă regula liberală a privatizării religiei, pe motiv că “nu din lumea asta”, condusă de nişte politicieni iremediabili corupţi, este creştinismul, apare la fel de paradoxală. Dacă alături de voinţa umană incapablă să-şi depăşească înclinaţiile egoiste, raţiunea umană este incapabilă, aşa cum subliniază Hayek, atât să planifice o societate şi o economie raţionale (soluţia socialistă), cât şi să identifice aristocraţia naturală căreia trebuie să i se încredinţeze puterea politică (soluţia consevatoare)[22], înseamnă în mod logic că, pentru a nu ajunge la autodistrugere, umanitatea iraţională are nevoie disperată de revelaţie. Or, implicit, în aceste condiţii, soluţia liberală a separării dintre teologic şi politic cade, cel de-al doilea fiind în mod automat trecut sub oblăduirea celui dintâi, pentru a evita războiul tuturor împotriva tuturor care caracterizează starea de natură a lui Hobbes. Soluţia teologico-politică, adică aşezarea comunităţii umane sub autoritatea unei legi de sorginte divină, mediată implicit de instituţiile religioase şi politice corespunzătoare, a fost soluţia tuturor societăţilor umane care s-au făcut părtaşe “celei mai mari intuiţii din toate timpurile, doctrina păcatului originar”, aşa cum o numea spre sfârşitul vieţii Max Horkheimer[23]. După cum bine au observat partizanii şcolii teocratice franceze, Maistre şi Bonald, o argumentaţie coerentă ar funcţiona în felul următor: a) dacă omul este înclinat spre rău, atunci el are nevoie de un stat care să-l apere pe om de propria-i răutate şi de răutatea celorlalţi. Iar dacă, b) aşa cum afirmă Hayek în textul menţionat mai devreme, nimeni nu are autoritatea să decidă cine sunt oamenii superiori care trebuie să ne conducă, fapt care presupune că toţi oamenii sunt în mod natural egali în incapacitatea lor de a distinge între bine şi rău (singura egalitate pe care sunt dispuşi să o recunoască liberalii, căci o astfel de egalitate nu obligă la nimic), înseamnă că în ultimă instanţă, atât omul cât şi statul au nevoie de c) Dumnezeu care să-i lumineze! Altminteri, singura alternativă la soluţia teologico-politică este atât războiul tuturor împotriva tuturor cât şi lipsa completă de criterii de judecată, atât pentru stat cât şi pentru om, adică nihilismul generalizat[24]. De aceea, Joseph de Maistre afirma că, în ultimă instanţă, avem de ales între Catholicisme şi “rienisme” (nihilism). Tot astfel, John Milbank afirmă nihilismul postmodern este expresia cea mai făţişă şi mai consecventă a ereziei moderne de bază, liberalismul, la fel cum actuala ordine economică neoliberală globală, scenă a jocului haotic, brownian, în care se intersectează nenumărate forţe brute al căror unic criteriu este nietzscheana voinţă de putere, reprezintă la rândul ei, în opinia lui Milbank, cea mai fidelă expresie a nihilismului postmodern[25]. Numai dintr-o perspectivă nihilistă asupra lumii poţi afirma concomitent, precum blogger-ul neoconservator autohton cu care polemizez, că politicul este inerent rău şi că “a privi politicul din punct de vedere teologic este chiar riscant, întrucât “dăm lumii acesteia mai mult decât i se cuvine”[26]. Sau cel puţin, pentru a ne reîntoarce la situarea ortodoxă între nestorianism şi monofizism, nu este cu nimic mai puţin riscant decât a-ţi refuza perspectiva teologică asupra politicului. 

Nu este însă mai puţin adevărat că, spre deosebire de celelalte experimente politice ale modernităţii, precum cele totalitare, democraţia liberală s-a dovedit până în prezent a fi cea mai puţin nocivă, iar negarea acestui fapt nu poate fi decât iresponsabilă. Dar acest lucru nu se datorează principiilor democraţiei moderne şi ale liberalismului, principii care, dimpotrivă, se fac vinovate în mare măsură de emergenţa sistemelor totalitare, sisteme totalitare care au avut “meritul” de a fi urmat aceste principii în mod consecvent. În schimb, pentru liberal, definitorie este incapacitatea de a trage concluziile care rezultă logic din premisele asumate. Din acest punct de vedere, dacă o alianţă de circumstanţă a Bisericii cu democraţia liberală este posibilă şi chiar binevenită, în anumite circumstanţe istorice (spre exemplu cazul Solidarităţii poloneze din anii ‘80), o alianţă de principiu nu este posibilă, Biserica fiind chemată să exercite o reflecţie critică, adică profetică, asupra modernităţii, reflecţie care nu se poate amorsa decât din afara modernităţii, de pe poziţiile tradiţiei. O critică de substanţă creştină a totalitarismului nu se poate face de pe poziţiile democraţiei liberale, ci dimpotrivă, trebuie să treacă printr-o critică a democraţiei liberale în particular şi a modernităţii în general. Cu atât mai mult este acesta cazul pentru teologia orotodoxă, care, dincolo de critica modernităţii trebuie să-şi asume şi critica Occidentlui. După cum afirma părintele Florovsky, teologia ortodoxă are misiunea de “a diagnostica”, în duh co-pătimitor, nu prin acuzaţii facile,tragedia religioasă a Occidentului[27], tragedie din care s-a născut modernitatea, cu toate avantajele şi dezavantajele ei.

Liberalismul şi democraţia nu sunt acelaşi lucru, democraţia liberală fiind la rigoare un compus incoerent, iar din punct de vedere structural şi istoric, democraţiile liberale experimentează o continuă tensiune între elementul democratic (egalitar) şi cel liberal (individualist)[28]. Însă această incoerenţă aparentă tăinuieşte de fapt atât înţelepciunea practică a antichităţii, cât şi reflexul ortodox de aşezare pe calea de mijloc. În formă pură, liberalismul sacrifică egalitatea în numele libertăţii câtorva, cei pe care logica darwinistă a pieţei îi declară învingători, şi înţelege libertatea ca exercitare arbitrară a puterii prin intermediul mecanismelor aceleiaşi pieţe. Din acest punct de vedere, nazismul nu este decât expresia ultimă a darwinismului inerent economiei politice britanice. În formă pură, democraţia sacrifică libertatea minorităţii în numele voinţei generale (iar în termeni concreţi, voinţa generală a lui Rousseau sfârşeşte întotdeauna cu dictatura unui singur om), şi demnitatea tuturor în numele egalităţii, înţeleasă nu ca egalitate ontologică în faţa lui Dumnezeu, care să se împace cu o ierarhie naturală a virtuţilor şi competenţelor în lumea aceasta, ci ca egalitate în mediocritate. Din acest punct de vedere, revoluţia bolşevică este într-adevăr continuarea revoluţiei franceze. În mod concret însă, într-o mai mică sau mai mare măsură, democraţiile liberale au funcţionat şi continuă să funcţioneze în spiritul unei moderaţii aristotelice, care contrabalansează elementul liberal cu cel democratic şi viceversa, moderaţie esenţialmente conservatoare care a funcţionat ca un antidot la reducţionismele ideologice de tip totalitar. Şi nu doar instituţiile şi valorile lumii “postcreştine” se adapă încă, din ce în ce mai dificil ce-i drept, din surse antice şi creştine (creştinsimul preluând de altfel şi desăvârşind moştenirea antichităţii clasice) ci însuşi omul de rând este capabil să reziste variilor inginerii sociale coordonate de “elitele intelectuale”, în măsura în care rămâne ancorat într-un bun simţ tradiţional, de extracţie premodernă. După cum remarca de altfel Leo Strauss la finalul unui eseu intitulat Three Waves of Modernity, “din criza teoretică a democraţiei liberale nu rezultă cu necesitate şi criza practică a acesteia, întrucât superioritatea democraţiei liberale în raport cu comunismul, stalinist sau post-stalinist, este îndeajuns de evidentă. Şi mai presus de toate”, deşi la fel ca şi comunismul, democraţia liberală îşi are originea în primul (Hobbes şi Locke) şi al doilea (Rousseau) val al modernităţii (potrivit lui Strauss, originea fascismului se situează în cel de-al treilea şi ultimul val al modernităţii, reprezentat defilozofia lui Friedich Nietzsche, aceeaşi filozofie care rămâne piatra de temelie a filozofiei postmoderne) “spre deosebire de comunism şi fascism, democraţia liberală primeşte un puternic sprijin din partea unui mod de gândire care nu are nimic în comun cu modernitatea: gândirea premodernă a tradiţiei noastre occidentale.”[29]Virtuţile democraţiei liberale nu se datorează modernităţii care a produs democraţia liberală, ci există (persistă) în ciuda unei modernităţi incapabile, aşa cum remarca Charles Péguy, de a se defini prin altceva decât prin opoziţia faţă de tradiţie, prin pura negare, lipsită, asemenea răului (în înţelegerea teologică a acestuia), de orice conţinut ontologic. Drept pentru care, orice rezistenţă autentică în faţa devierilor totalitare ale modernităţii nu poate să fie decât de extracţie premodernă, ergo de esenţă conservatoare.

Şi totuşi, oare nu este deloc problematică suprapunerea opţiunii consevatoare şi a credinţei ortodoxe? Este. Însă putem fi deopotrivă ortodocşi şi conservatori atâta timp cât, în ultimă instanţă (şi, pentru a nu se prăbuşi în istoricism, orice gândire politică necesită un fundament ultim metafizic) suntem conservatori într-o ţară ca România, majoritar ortodoxă, şi ortodocşi oriunde altundeva ne-am afla (New York, Beijing, Teheran), adică implicit “revoluţionari” în afara spaţiului ortodox (desigur, cu discernământ, de data asta nu atât conservator cât ortodox), aşa cum Creştinismul a fost de la bun început “revoluţionar”. Aşa cum observa acelaşi Leo Strauss, conservatorul care nu este capabil să opună universalismului iluminist o concepţie rivală a universalului, ci doar concretul istoric, se îndreaptă cu paşi, poate înceţi, dar siguri, către fundătura relativismului istoricist, adică către fundătura postmodernităţii[30]. Autenticul instinct conservator poate să încetinească declinul lumii moderne. Însă lumea nu poate fi salvată decât în chip miraculous, de către Dumnezeul cel adevărat, de către Dumnezeul răstignit şi înviat.    

Aşa cum arată John Milbank, “universalismul creştin care afirmă integrarea în Biserică ca indispensabilă pentru mântuire” (extra Ecclesiam nulla sallus, cum spune Sfântul Ciprian), “presupune că alte grupuri religioase şi sociale, oricât ar fi de virtuoase în propriii lor termeni, se află însă în cele din urmă pe calea către pierzanie, astfel încât, o pretenţie gigantică (şi implicit extrem de incorectă politic – nota mea) de a fi capabil să citeşti, să critici, să spui ce anume se întâmplă în alte societăţi omeneşti, este absolut integrală naturii Bisericii Creştine”[31]. Putem aşadar să fim ortodocşi şi conservatori doar dacă suntem conservatori (într-un context particular)pentru că suntem ortodocşi, nu şi dacă suntem ortodocşi pentru că suntem conservatori, naţionalişti, agrarieni, romantici, eminescieni sau orice altceva. Putem fi ortodocşi şi conservatori doar în măsura în care pornim de la premisa că Ortodoxia este întâi de toate adevărul universal şi doar apoi specificul nostru naţional, specific naţional care are valoare doar pentru că este adevărul întrupat. Ca atare, Ortodoxia nu opune globalizării contemporane specificul local, ci o concepţie rivală a universalităţii, însă una care spre deosebire de actuala globalizare, pură lichiditate, este capabilă să se întrupeze. Ortodoxia, ca şi orice altă religie, nu poate supravieţui decât dacă se dovedeşte capabilă să joace nu doar defensiv ci şi ofensiv. În acest sens, wikiprofeţia (aşa cum o numea Mircea Platon) lui Mihail Neamţu, “Creştinismul mileniului III va fi urban sau nu va fi deloc”, trebuie corectată. Creştinismul mileniului III va trebui să lupte, ca şi Creştinismul mileniului I şi II pe toate fronturile (urbane, rurale, submarine, etc.) pe care i le va încredinţa Dumnezeu. Iar dacă acest lucru nu va fi posibil fără pervertirea mesajului creştin, adică mai clar spus, dacă adevăratul Creştinism nu va mai fi posibil în lumea aceasta, nu trebuie să ne temem, pentru că nu Creştinismul nu va mai fi, ci mileniul III, şi odată cu acesta veacul, nu vor mai fi. Iar Dumnezeu va fi “totul în toţi” (1 Corinteni 15, 28).

Alexandru Racu    


[1]Carl Schmitt, Political Theology II – The Myth of the Closure of any Political Theology, Polity Press, 2008, p. 117

[2]Mircea Platon, Despre câteva lucruri pe care le putem face, ROST, nr. 69, noiembrie 2008 – http://www.rostonline.org/rost/nov2008/ortodoxul.shtml

[3]John Milbank, Theology and Social Theory, Blackwell Publishing, 2006, p. 1

[4]Formulă pe care o foloseşte de altfel şi Cristian Preda într-un interviu acordat lui Alin Fumurescu, asupra căruia vom reveni (http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/cristian-preda-patru-ore-cu-sufletul-pe-masa-ii-gabriel-oprea-conducator-de-studii-de-doctorat-e-limita-mea-absoluta-35299.html)

[5]Carl Schmitt, Political Theology, the MIT Press, Cambridge, Massachusetts and London, 1988, p. 62

[6]Louis Ambroise de Bonald, Théorie du Pouvoir Politique et Religieux, Union Générale d’Éditions, Paris, 1996, p. 203

[7]Faptul că liberalismul caută să impună Bisericii o concepţie eretică sub masca neutralităţii, a “laicităţii”, relevă şi ipocrizia inerentă în proiectul politic liberal. Avem un exemplu în gândirea politică a unui personaj autohton care încearcă să le impună românilor acel laicism a cărui ipocrizie o demasca Bonald. “Liberal laic” declarat şi adept al “separaţiei”, care detestă “ambiguitatea prezenţei religioase în spaţiul public” până la punctul la care consideră “ritualizarea stradală a religiei” (se referă la oamenii care-şi fac cruce atunci când trec prin faţa Bisericii) “o specie infamă” ( a se vedea interviul acordat lui Alin Fumurescu la http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/cristian-preda-patru-ore-cu-sufletul-pe-masa-ii-gabriel-oprea-conducator-de-studii-de-doctorat-e-limita-mea-absoluta-35299.html), europarlamentarul Cristian Preda avea să ne surprindă la numai câteva săptămâni după ce declarase cele de mai sus cu o altă atitudine, diamteral opusă, atunci când a venit vorba de ritualizarea stradală a identităţii sexuale de către minorităţile sexuale care defilează anual (în număr restrâns, ce-i drept) prin capitală. Astfel, atunci când un coleg al său din PDL a găsit de cuviinţă să denunţe pe blogul său indecenţa ritualizării publice a unui fapt atât de privat ca identitatea sexuală, cu atât mai mult cu cât aceasta apare sub forma devierii de la “regula strămoşească”, domnul Cristian Preda a protestat împotriva “unui astfel de discurs homofob, într-o zi în care Europa condamnă homofobia. Cred că trebuie să ţinem cont mai mult de sensibilităţile manifestate pe plan european”, a afirmat Cristian Preda (http://www.realitatea.net/urban-o-da-in-homofobie–homosexualii–pedofilii–zoofilii-si-necrofilii-vor-sa-ne-corupa-copiii_714241.html). Carevasăzică, firescul închinării atunci când treci prin faţa bisericii, pe care l-am învăţat de la părinţi sau în multe cazuri de la bunici (dat fiind faptul că mulţi din generaţia părinţilor au fost spălaţi pe creier de Partid) reprezintă “o specie infamă”, pe când defilatul public în chiloţi în culorile curcubeului reprezintă “o specie europeană”. Din punct de vedere formal ce se întâmplă? Aşa cum bine observa un autor american, liberalii îi somează pe credincioşi “să-şi lase rucsacul la intrarea în spaţiul public” în timp ce ei îşi permit “să intre cu câteva valize” (William E. Connolly, The Ethos of Pluralization, University of Minnesota Press, Minneapolis, 2004, p. 130). Din punct de vedere substanţial, proiectul politic al lui Cristian Preda se situează în continuitate cu reeducarea la care ne-au supus comuniştii timp de patruzeci şi cinci de ani şi cu aceeaşi politică tipic comunistă de inversare a valorilor. Însă slavă Domnului că, la fel ca şi homosexualii, proiectele politice ale domnului Preda nu sunt luate în seamă de prea mulţi români.                  

[8]Vladimir Lossky, The Mystical Theology of the Eastern Church, pp. 101, 241

[9]Franμois Rouleau, Vulturul bicefal şi cele două săbii, în Gândirea Socială a Bisericii, editată de Ioan I. Ică Jr. şi Germano Marani, Editura Deisis, Sibiu, 2002, p. 347

[10]Mircea Platon şi Ovidiu Hurduzeu, A Treia Forţă: România Profundă, Editura Logos, Bucureşti, 2008, p. 267

[11]Citat de Dumitru Perceli în, Legionarii şi Vrăjmaşii lor, http://www.miscarea.net/1-perceli.htm

[12]Karl Polanyi, La Grande Transformation – Aux origines politiques et économiques de notre temps, Gallimard, 1983, p. 38

[13]Poate cel mai bine această concepţie a fost exprimată de cărte formula lapidară a primului ministru britanic Margaret Thatcher: “Societatea? Nu există aşa ceva!”.  

[14]De altfel, teza lui Polanyi este că atât fenomenul fascist cât şi cel socialist trebuie înţelese ca două fenomene reacţionare, defensive, două reacţii care îşi au originea în instinctul de autoconservare al societăţii confruntată cu dezintegrarea liberal-capitalistă. Cred că în această cheie trebuie privită disputa Platon-Neamţu pe tema “darului libertăţii” şi a sinistrelor efecte colaterale pe care acesta le are asupra familiei româneşti din noua Românie “europeană”. Evident, asta nu înseamnă că Platon este fascist, aşa cum s-a grăbit să reclame Neamţu. Societatea şi, odată cu ea, familia, celula de bază a societăţii, nu se apără doar pe baze fasciste, aşa cum afirmă de altfel o tembelă stângă postmodernă pentru care până şi limba pe care o vorbeşte omul este fascistă (acest lucru îl afirma Roland Barthes) ci se apără mult mai bine pe baze creştine şi conservatoare, conservatorismul, cel puţin în Europa, neputând fi decât creştin pentru că radăcinile Europei sunt creştine. Din nefericire, în acest caz, Neamţu s-a integrat perfect, cum bine a remarcat Mircea Platon, în retorica stângii marxiste şi neomarxiste care întotdeauna a “exorcizat” conservatorismul în termeni antifascişti. De altfel, ce altă strategie ar putea să urmeze un liberal în confruntarea cu un conservator? A-l acuza de “socialism” reprezintă o gogomănie prea mare. Aşa că, singura alternativă care-i rămâne liberalului este să-l acuze pe conservatorul care refuză să devină “neoconservator” de fascism. În fine, merită menţionat şi un alt aspect care revelează optica incultă, sau poate mai degrabă deliberat incultă (ce rezultă din nişte interese care nu au nimic de-a face cu demnitatea intelectuală), a elitei neoliberale de la noi, în ceea ce priveşte socialismul. Aşa cum a arătat John Milbank, un strălucit teolog britanic şi socialist creştin -pe care neoliberalul Neamţu îl vinde românilor la pachet cu Milton Friedman, Cristian Preda şi alţii asemenea (bazându-se probabil pe ideea că “românii e proşti” şi nu au cum să meargă de unii singuri la surse)-, în secolul al XIX-lea, majoritatea formelor de socialism au fost conservatoare, combinând idealul, în ultimă instanţă creştin, al egalităţii şi fraternităţii, cu o cultură a virtuţii şi o apărare a instituţiilor tradiţionale ameninţate de rapacitatea sistemului capitalist. În ansamblu, aceste forme de socialism conţineau o doză substanţială de contra-iluminism romantic. Există din nefericire o întreagă tradiţie de gânditori, fie că este vorba de John Ruskin, de Pierre Leroux sau mai târziu de Charles Péguy, care în mare parte a fost dată uitării după triumful marxismului în mediile de stânga. Însă după cum subliniază John Milbank, alături de fabianism, marxismul, ca variantă de tip modernist-iluminist a socialismului reprezintă în secolul al XIX-lea mai degrabă excepţia de la regulă. De altfel, dacă pe de o parte Marx afirma în Manifestul Partidului Comunist că un bun comunist trebuie să lupte alături de capitalişti pentru distrugerea micii burghezii din Germania, clasa socială care reprezenta alături de micii proprietari de pământ marele obstacol în faţa instaurării socialismului, tot Marx era nevoit să admită în aceeaşi scriere că, la vremea respectivă (1847), în afară de marxism şi cu excepţia socialismului utopic, mai toate formele de socialism european erau conservatoare, clericale sau de-a dreptul “reacţionare” (a se vedea Manifestul Partidului Comunist, secţiunile III şi IV). Altminteri, critica mecanizării şi alienării fiinţei umane în societatea industrială a fost făcută de Bonald cu cincizeci de ani înaintea lui Marx, şi după cum remarca acelaşi Polanyi, în urma revoluţiei industriale, pentru foarte mult timp proletariatul englez a luptat nu pentru a dobândi noi drepturi ci pentru a-şi redobândi drepturile garantate de vechea ordine medievală, răsturnată de sistemul capitalist. Revenind la Milbank, fără a se declara un adept al sistemelor sociale ierarhice de castă, acesta afirmă că “opoziţia autentică la capitalism nu poate fi decât conservatoare”, întrucât, în ultimă instanţă, atât capitalismul cât şi marxismul împărtăşesc aceeaşi concepţie mecanică a libertăţii, ca pură libertate de alegere, necondiţionată de nici o finalitate care, deşi ar antecede libertatea în sens cronologic, ar preceda-o însă în sens ontologic. În fine, concluzia lui Milbank este că “socialismele ‘moderniste’ sunt incapabile să susţină o critică a capitalismului, întrucât capitalismul reprezintă o formă mult mai coerentă şi consistentă de modernism…numai mecanismele pieţei fac posibilă guvernarea unei societăţi unde singurul principiu recunoscut în mod public este libertatea de alegere” (John Milbank, Theology and Social Theory, Blackwell Publishing, 1990-2006, p. 198).

[15]Această erezie doctrinară care a pus bazele liberalismului, este completată şi pe plan strict istoric, dat fiind faptul că Reforma şi exproprierea averilor bisericeşti care i-a urmat, a reprezentat practic începutul acumulării primitive de capital şi baza pentru viitoarea expropriere şi proletarizare a ţăranilor. Trebuie din nou subliniat, pentru a reafirma unitatea de principiu care reuneşte capitalismul şi marxismul, faptul că în diferite etape istorice, măsurile expropriatoare au fost luate atât de capitalişti cât şi de comunişti (aşa cum s-a întâmplat în cazul nostru). În ambele cazuri, ideea este să-i iei omului, prin varii mijloace (mai mult sau mai puţin brutale) mica proprietate care îl face să stea pe propriile picioare, pentru a-l transforma în sclav, nefericit sau fericit al “patronului”, fie că acest patron este un privat sau statul.   

[16]Mircea Platon şi Ovidiu Hurduzeu, Idem, p. 269

[17]Fabrice Bouthillon, Brève Histoire Philosophique de l’Union Soviétique, Collection Commentaire Plon, 2003, p. 55

[18]Alexandru Bogdan Duca, Îndemn electoral pentru creştini mai talibani ca mine, http://romanianneocon.wordpress.com/2009/11/21/indemn-electoral-pentru-crestini-mai-talibani-ca-mine/

[19]Mircea Platon, Despre câteva lucruri pe care le putem face, ROST, nr. 69, noiembrie 2008 – http://www.rostonline.org/rost/nov2008/ortodoxul.shtml

[20]Alexandru Bogdan Duca, Despre legionari, în Cultura, nr. 239 – http://revistacultura.ro/articol.php?rezultat=4665

[21]Alexandru Bogdan Duca, Îndemn electoral pentru creştini mai talibani ca mine – http://romanianneocon.wordpress.com/2009/11/21/indemn-electoral-pentru-crestini-mai-talibani-ca-mine/

[22]Friedrich Hayek, Why I Am Not a Conservative, http://www.lewrockwell.com/orig6/hayek1.html

[23]Max Horkheimer, Théorie Critique, Paris, Payot, 1978, pp. 360-361

[24]Thomas Hobbes a fost infinit mai sincer şi mai coerent decât John Locke. Hobbes a dedus din răutatea absolută a omului suveranitatea absolută. John Locke a dedus dintr-o stare de natură extrem de ambiguă, deopotrivă idilică şi potenţial hobbesiană, necesitatea unui stat minimal, care să apere apoi cu orice preţ o ordine socială deloc idilică pentru majoritatea celor desproprietăriţi de revoluţiile agrară şi industrială (care chipurile ar fi fost săraci, în opinia lui John Locke, nu pentru că au fost expropriaţi ci pentru că au fost leneşi în starea de natură) şi să apere proprietatea obţinută în mod abuziv de expropriatori (care chipurile ar fi obţinut-o, în opinia aceluiaşi John Locke, prin muncă, în starea de natură). Aceasta este în opinia mea sursa dublului discurs, optimist/pesimist, profund incoerent, pe care l-au practicat întotdeauna liberalii şi care nu este nimic altceva decât sofism pus în slujba câştigului, sau mai bine zis a furtului. Pentru această ideologie, omul concret definit de relaţia dinamică dintre libertate şi har nu există, fiind în schimb redus la statutul de funcţie convertibilă într-un dicurs interesat, fapt care revelează antropologia liberală drept o caricatură sofistică a antropologiei creştine. Această ambiguitate (oameni egoişti care realizează prin egoismul lor o societate bună) se vrea de altfel rezolvată prin providenţa secularizată a lui Adam Smith, mâna invizibilă, o caricatură a providenţei creştine. Însă mâna invizibilă este la fel de invizibilă, ergo nedemonstrabilă, ca şi orice altă providenţă; nu poate fi dovedită prin vreun exemplu istoric concret. Dimpotrivă, mâna “invizibilă” care a însoţit de la bun început capitalismul, instituindu-l, impunându-l, reglementându-l şi apărându-l de propriile lui consecinţe, cât şi de furia populară, a fost cât se poate de vizibilă: a fost mâna statului, stat încăput el însuşi, atunci ca şi acum, pe mâna unei caste de spoliatori.            

[25] De altfel, în linia filozofiei marxiste a istoriei şi a “teodiceei” marxiste, tot mai mulţi reprezentanţi ai stângii postmoderne trec la o apologie făţişă şi cinică a potenţialului “emancipator” al unui capitalism, de a cărui violenţă sunt altminteri cât se poate de conştienţi, dar care este în ultimă instanţă socotit ca providenţial de către aceşti gânditori postmoderni, întrucât distruge toate instituţiile tradiţionale (familie, biserică, şcoală, naţiune), “iremediabil fasciste”. 

[26]Alexandru Bogdan Duca, Îndemn electoral pentru creştini mai talibani ca mine, http://romanianneocon.wordpress.com/2009/11/21/indemn-electoral-pentru-crestini-mai-talibani-ca-mine/

[27]Georges Florovsky, Ways of Russian Theology, Nordland Publishing Company, Belmont, Massachusetts, 1979, volumul II, p. 302

[28]A se vedea în acest sens excelenta analiză a lui Jean-Yves Pranchère, în monumentalul său volum dedicat gândirii lui Joseph de Maistre – Jean-Yves Pranchère, L’Autorité contre les Lumières: La Philosophie de Joseph de Maistre, Librairie Droz, Genève, 2004,  pp. 63-75

[29]Leo Strauss, Three Waves of Modernity, în An Introduction to Political Philosophy, Wayne State University Press, Detroit, 1989, p. 98

[30]Cu privire la riscul basculării din conservatorism în postmodernism, extrem de relevant este capitolul din Natural Right and History pe care Strauss îl dedică analizei gândirii lui Edmund Burke

[31]John Milbank, Idem, p. 390