Întâia comunicare cu noul născut începe cu întinsul unui deget, pe care el îl apucă cu multă implicare. Îi dai la început un deget, apoi îi dai întreaga mână, şi ţinerea asta de mână rămâne o permanenţă pe parcursul primei copilării, cel puţin. Ţinerea copiilor de mână este un gest aproape obligatoriu, întru protejarea lor. Ţinuţi de mână, ei se simt în siguranţă. Dar, în mod paradoxal, parcă şi mai protejat se simte cel care ţine de mână un copil (părinte, bunic etc.).
Ce fericire neprihănită mâna unui copil în mâna ta! Cu adevărat un dar al lui Dumnezeu, Care îţi devine, în felul acesta, parcă mai prezent.

Ţinerea de mână a iubitului şi a iubitei este un gest suprem. Cât foc sacru se transmite, câtă mărturisire! Şi cu câtă puritate, cu câtă simplitate! Ce salt extraordinar în paradis mersul de mână al iubiţilor! În continuare, la nuntă, când sunt miri, li se pun mâinile una într-alta, în momentul în care preotul rosteşte, în cadrul unei rugăciuni de binecuvântare, către Dumnezeu, invocarea: “Uneşte-i pe dânşii într-un gând; încununează-i într-un trup; dăruieşte-le lor roadă pântecelui, dobândire de prunci buni”. Este o ţinere unică, pentru că, acum, mâinile sunt de acelaşi fel, mâna dreaptă a mirelui ţine mâna dreaptă a miresei! Se petrece în faţa mesei altarului aşezată pentru acest eveniment în mijlocul bisericii, masă încărcată cu bunătăţi sfinte sau sfinţite: Sfânta Evanghelie, Sfânta Cruce, luminile plutind în sfeşnice, vinul din “paharul mântuirii”, prăjiturile făcute din materii cu mare încărcătură iconică (grâu, apă, lapte, miere). Mai multe ţineri de mână dau înlănţuirea horei, cerc sfânt care închide întru deschidere comunicarea unei comunităţi, cum petrece, în cazul nunţii, la “Isaie, dănţuieşte!”, când Însuşi Dumnezeu este prins acolo, ca odinioară la Cana Galileii. De altfel, pentru a ajunge la nuntă, în rânduiala veche se impunea ca mai întâi viitorul mire să ceară mâna viitoarei sale soţii de la părinţii ei.

Când unul dintre cei doi este mai puternic, fie şi numai aparent, ţinerea de mână înseamnă purtare (de mână), înseamnă şi ducere (de mână). Totdeauna este însoţire de bunăvoie, împreună pornire la drum în aceeaşi direcţie, asumată, în vederea atingerii unei înalte ţinte comune. Mai mult chiar, în cazul iubiţilor, împreună alergare liberă şi bucuroasă, spre deosebire de îmbrăţişare, de pildă, care impune o oprire, o fixare într-un loc. O îmbrăţişare este mai fulgurantă, mai repede trecătoare decât ţinerea de mână. Ţinerea de mână arată o anumită dăruire de sine, sufletească îndeosebi. Cei doi devin prin mâinile lor vase comunicante. Este iubirea care se comunică între două fiinţe, ori de ce fel ar fi această iubire: eros, philia, storge sau agape. Deşi pare fragilă, este o legătură extrem de puternică, foarte greu de distrus în momentul exprimării ei. Nimeni nu poate interveni între cei doi, fără numai Dumnezeu cu harul Său, ca să adauge. Oricum, ţinere de mână înseamnă şi susţinere, sus-ţinere, ţinere de inimi sus, cum suntem chemaţi şi îndemnaţi la Sfânta Liturghie, înainte ca Hristos să pogoare minunat în Sfânta Euharistie.

Dar iată şi gestul suprem al luării de mână! În scena iconografică ortodoxă a Învierii, Adam şi Eva sunt traşi de mână din iad de Hristos. El le dă o mână de ajutor, o mână salvatoare (mântuitoare). Noi suntem chemaţi ca, în prelungirea gestului Său, destinat fiecăruia dintre noi pentru a ne scoate din iadul ne-păsării (â ne-pătimirii) noastre, să încercăm, pe cât cu putinţă, să întindem o mână de ajutor celor cu care ne este dat să ne întâlnim şi să ne însoţim pe parcursul acestei vieţii complicate. Să ne ţinem de mână întru curată şi înflăcărată iubire, prindere de curaj, întărire în nădejde!

Din articolul Despre ținerea de mână.