Nicolae Grigorescu, Întoarcerea de la câmp

Nicolae Grigorescu, Întoarcerea de la câmp

“Dragostea începe în clipa când văd în faţa mea un om şi străvăd adâncurile lui, când văd deodată esenţa lui. Bineînţeles, când spun: „eu văd”, asta nu înseamnă: „pătrund cu mintea” sau „văd cu ochii”, ci „pătrund cu toată fiinţa mea”. Dacă este îngăduit să facem o comparaţie, în acelaşi fel se poate spune că pătrund frumuseţea -de pildă, frumuseţea muzicii, frumuseţea naturii, frumuseţea operei de artă, atunci când stau înaintea ei uimit, mut, nefăcând altceva decât să receptez ceea ce se află în faţa mea, nefiind în stare să exprim asta prin vreun alt cuvânt în afară de exclamaţia: „Doamne! Cât e de minunat!”

Taina iubirii faţă de om începe în clipa când ne uităm la el fără dorinţa de a-l poseda, fără dorinţa de a stăpâni asupra lui, fără dorinţa de a ne folosi în vreun fel de darurile lui sau de personalitatea lui, ci doar privim şi ne minunăm de frumuseţea care ni s-a descoperit.

Când mă aflu faţă în faţă cu un om pe care îl văd cu ochii iubirii, nu cu ochii nepăsării sau cu ai urii, ci anume cu ai iubirii, atunci mă împărtăşesc de omul acela, între noi începe ceva comun, o viaţă comună.

Receptarea omului are loc la o profunzime care se află dincolo de cuvinte, dincolo de emoţii. Un credincios ar zice: „Când îl văd pe om în această lumină, în lumina iubirii curate, văd în el chipul lui Dumnezeu, o icoană”.

…Intr-un anumit moment, un om l-a văzut pe altul nu doar cu ochii, ci cu o anumită pătrundere a inimii şi a minţii. Şi omul acela, care era doar unul dintre mulţi, devine deodată unic. El apare atunci cu o nouă frumuseţe, cu o nouă profunzime, cu o nouă însemnătate. O astfel de viziune poate să ţină ani, poate să ţină întreaga viaţă. Dar câteodată, după ce trece o vreme, viziunea aceasta păleşte (aşa se întâmplă când soarele dispare din fereastră şi deodată strălucirea ferestrei cu pricina păleşte). Şi… iată că în acea clipă intră în scenă credinţa – credinţa iată în ce sens: credinţa ca încredinţare că ceea ce a fost văzut cândva, iar acum a devenit nevăzut, este neîndoielnic. Cu această credinţă toţi trăim, mai mult sau mai puţin.”

“Vorbind despre căsătorie, despre relaţiile dintre soţ şi soţie, am amintit că în afara dragostei, adică a atracţiei tandre, înflăcărate şi line pe care o simte un om faţă de altul, acestor relaţii le este inerentă şi credinţa.

La începutul slujbei logodnei ne rugăm ca Domnul să le trimită celor care se pregătesc să se cunune nu numai dragoste reciprocă desăvârşită, cu pace, nu numai ajutorul Său, ci şi unire de cuget şi credinţă tare.”

“Unul dintre Părinţii Bisericii din vechime a zis că lumea nu poate exista fără taine, adică fără ca anumite stări, anumite relaţii dintre oameni să fíe suprapământeşti, cereşti, minunate; şi, continuă acelaşi, căsătoria, ca unire a doi oameni într-o lume dezbinată, reprezintă o astfel de taină, de minune ce covârşeşte toate relaţiile naturale dintre oameni, toate stările naturale.”

“Cât de des nu se întâmplă ca celui îndrăgostit să i se spună: „Ce ai găsit la el? Ce ai găsit la ea?” – şi omul dă răspunsul absolut delirant: „Dar nu vezi ce minunată este, ce frumos este?” Şi se dovedeşte că, da, aşa şi este, omul cu pricina e minunat, pentru că cel care iubeşte vede frumuseţea, iar cel care nu iubeşte, sau e nepăsător, sau urăşte vede doar rănile. De lucrul acesta; iată, e foarte important să nu uităm. Este extrem de important să ne amintim că dragostea este realistă până la capăt, că ea îl cuprinde în întregime pe om şi că ea vede, ea este văzătoare, însă în loc să osândească, în loc să se lepede de om, ea plânge pentru schilodirea lui şi este gata să îşi dea viaţa pentru ca tot ce-i bolnav, tot ce-i stricat să fie îndreptat şi tămăduit.

Asta este ceea ce se numeşte atitudinea „cu întreagă înţelepciune” faţă de om, acesta este adevăratul principiu al dragostei, cea dintâi viziune serioasă.”

“Dragostea este tocmai extrema suferinţă, durere pentru că omul e nedesăvârşit şi totodată minunarea pentru că el este atât de uluitor, irepetabil de frumos. Şi iată, dacă priveşti măcar o dată la om în felul acesta, poţi să îl îndrăgeşti în pofida a tot ce le sare în ochi altora.”

“Am vorbit deja despre dragoste ca despre o stare contemplativă, în care omul, privind la altul, vede în el, dincolo de trăsăturile lui exterioare, în pofida sunetelor glasului său, în pofida a toate, o anumită adâncime ce reprezintă pentru el o icoană, ce reprezintă pentru el o frumuseţe. Această frumuseţe a fost vătămată în parte de viaţă, de trecut, de împrejurări, însă ea este acolo şi numai ea are însemnătate în acel om – deşi, bineînţeles, şi ceea ce este vătămat trebuie luat în considerare.

Dacă este să vorbim însă de contemplaţie, putem oare să vorbim şi despre crearea unor relaţii omeneşti vii?

Mi se pare că răspunsul este acesta: contemplaţia cu pricina îi deschide pe amândoi către o stare în care ei pot să se contopească în profunzime, pot, dincolo de orice cuvinte, să se înţeleagă şi să se simtă unul pe altul. Ştim cu toţii lucrul acesta din experienţă, dar ce uşor îl dăm uitării… Care dintre noi n-a stat cu cineva drag – cu mama, cu soţia, cu soţul, cu un prieten – la ceas de seară, când amurgea, când în jur totul se potolea? La început – discuţie, apoi cuvintele deveneau tot mai rare şt tăcerea se aşternea, însă rămânea în urmă o anume linişte; ascultam cu luare-aminte sunetele: trosnetul lemnelor în şemineu, ticăitul ceasurilor, depărtatele zgomote de afară; apoi, dispăreau şi sunetele acestea, şi se lăsa o linişte atât de adâncă, o tăcere a sufletului.

Şi iată că în tăcerea aceasta a sufletului simţi dintr-o dată că ai devenit atât de apropiat prietenului, omului care se află alături de tine. Aceasta nu este, bineînţeles, o contopire în sensul că un om devine altul, ci în acela că cei doi se unesc la o asemenea adâncime de trăire a celuilalt, încât nu mai este nevoie de cuvinte: ei sunt împreună, şi dacă iubirea este îndeajuns de profundă, ei au devenit un tot.”

(Mitropolitul Antonie de Suroj, Taina iubirii)

Advertisements