Creştinismul este subversiv pentru că nu poate fi învins, apelează la arme cu totul neobişnuite, cum sunt smerenia, blândeţea, dragostea. Este foarte uşor să apelezi la invidie, puturoşenie, lăcomie, lipsă de caracter când vrei să cucereşti o cetate, un grup de oameni, şi să ignori blândeţea, fermitatea iubitoare care acţionează, cum am spus, ca o adiere. Ele pot să pară lucruri slabe într-o lume unde numai un pumn primit în faţă se mai face simţit. Când afirmam că muzeul este subversiv aveam în vedere o subversiune de felul celei creştine, una care te face să simţi şi să crezi că lumea e bună prin scop, frumoasă prin facere, complexă prin vieţuire şi spirituală prin materialitate. (Horia Bernea, Ganduri despre muzeu)

A lupta contra păcatului: acesta este miezul nonconformismului “definitiv” al creştinismului. De aceea el va surprinde întotdeauna fiinţa umană înclinată în orice moment, cu fiecare gest, să intre în conformismul păcatului!
(în Rosturi, iunie 1992)

Ortodoxia respinge o trăire nefixată într-un suport concret, o trăire care nu “mântuieşte”, nu transfigurează materia.

Civilizaţia ţărănească nu cunoaşte lupta pentru autodepăşire. Este o calmă şi bună exprimare a bucuriei de a exista.

Cu cât ne îndepărtăm de omul tradiţional, cu atât riscul imposturii este mai mare. Nu putem compara humanoidul viitorului cu omul complet produs de societatea satului distrus sub ochii noştri.

Ortodoxia ţăranului e profundă şi nu putem înţelege nimic din omul de azi sau din cel viitor (cu toate malformaţiile sale) fără o cunoaştere profundă a creştinismului ortodox. Românii nu au avut războaie religioase. Nu ne-am închinat la idoli. Nu am produs idoli. Nu am produs ideologii. Am avut preoţi analfabeţi până în perioada modernă. În satul românesc oralitatea era la ea acasă peste tot.

Eu nu pot să mă pierd, din cauza icoanei. Ce fac cei ce nu au icoane? Cad mai uşor.

Minunea crucii o văd mereu, de câte ori îmi iese înainte, cu o pregnanţă neîmpuţinată.

Viaţa este imposibilă fără cruce. Diavolul se opune crucii. El reprezintă moarte, anarhie, distrugere.

În fond, pentru un om, pentru un creştin, a alege tema crucii este un act de mărturisire. O cale prin care să spună ce are pe suflet, un fel de spovedanie.

Noi facem aici un gest public, simţim nevoia să afirmăm CRUCEA într-un moment cum este cel prezent. A opta pentru această temă este, cum ziceam, o mărturisire. Înseamnă să reafirmi omniprezenţa crucii, importanţa şi puterea ei în ziua de astăzi, într-o lume rătăcită, secularizată şi îndrăcită de multe ori. Este un act militant. În cazul nostru este un act militant.

Mărturisirea este mai aproape de bucuria descoperirii adevărului, de bucuriile mici ale unei trăiri nededublate, în duhul lucrurilor. Ceva contrar tezismului. Ceva diferit de dorinţa expresă de a convinge.

Cum se transformă un act de mărturisire într-o muzeografie mărturisitoare? Creând o muzeografie care se adresează în primul rând inimii. Se adresează mult mai tare unui afect inteligent, să zicem, decât raţiunii uscate.

Un muzeu neliniştitor, care pune probleme? Dar ce înseamnă a pune probleme? Înseamnă a atrage atenţia asupra sensurilor profunde ale vieţii şi ale morţii. Un muzeu care pune probleme îl obligă pe vizitator să se întrebe asupra unor lucruri care, în mod obişnuit, depăşesc condiţia lui.

Hai să ne mai gândim… un muzeu în care omul viitorului să înţeleagă cât de sărac este în comparaţie cu strămoşii lui… un muzeu din care să lipsească pedagogia minoră… unde trebuie să fie menţinut caracterul experimental. Aprofundare lipsită de suficienţa “ştiutului”; ţăranul ştie, dar nu se poartă cu suficienţă. Să ne păstrăm privirea proaspătă, să ne asumăm povara tradiţiei, nu povara poncifelor. Cât de dificil este să scapi de propriile tale clişee, clişeele de prezentare. În fond, modul de prezentare înseamnă o atitudine faţă de obiect. În Franţa, generaţia lui 1968 cerea arderea muzeelor, acum cei mai mulţi directori de muzee fac parte din această generaţie. La noi cine sunt directorii de muzee, care este rolul unui director? Unde să te opreşti între discursul muzeal şi poezie, între definire şi metaforă? Un muzeu care mărturiseşte prin obiecte-martiri, un muzeu ca un cântec, ca o respiraţie, un muzeu în care “arătarea” se face firesc…

Din punct de vedere moral şi religios, “adevărurile” ştiinţei sunt cel puţin inoperante. În general, ele au fost folosite de minţi slabe şi răuvoitoare, iar minciuna s-a dovedit a fi extrem de eficace, pe măsura gradului ei de grosolănie, producând confuzii surprinzătoare chiar în cazul oamenilor de ştiinţă. Simplificând, putem spune că se ajunge rapid la idei egalitariste şi anihilante pentru spiritul uman. Astfel: constatarea simplă că firul de iarbă, porcul, stâlpul de telegraf şi omul sunt compuşi “din celule” este în fond o performanţă drăcească. Marele fizician Max Planck, creştin practicant, a fost uluit când a aflat că ideile lui pot fi folosite împotriva religiei. (în Rosturi, iunie 1992)

Este interesant să discutăm despre aceste vorbe: “nonconformism” şi “revoltă”. Pentru că ele au făcut, în mod facil, gloria spiritului: în absenţa unei idei dătătoare de viaţă, ca cea a credinţei în Dumnezeu, el a trebuit să se mulţumească cu tot soiul de idoli mai mult sau mai puţin personali… Voi încerca deci să port acest cuvânt în spaţiul experienţei şi al atitudinii Sfinţilor Părinţi, al sihaştrilor, al părinţilor deşertului, al Mariei Egipteanca şi al atâtor zeci de mii de cazuri neştiute de nimeni.

În acest perimetru, nonconformismul întrece cele mai extravagante acte produse de societatea contemporană; chiar şi aspectele nepotrivite ale insolitului sunt mai tari în lumea pustiei decât în cea a experimentelor moderne. În afara faptului covârşitor că aceste vieţi au stat doar sub ochiul lui Dumnezeu, ascunse de lume şi de cunoştinţa celui apropiat, se mai poate spune despre rigorile nonconformiste ale disciplinei lor că: nu trebuia să-ţi dai seama nici tu însuţi că faci ceva ieşit din comun; nu trebuia să crezi că vreun act de-al tău are vreo importanţă – decât poate pentru mântuirea ta; trebuia să ai mereu grijă ca faptele tale să nu cadă sub păcatul ostentaţiei şi să fie mereu o retrăire neorgolioasă a sacrificiului Mântuitorului; firescul vieţii trebuia să ascundă total chiar şi ideea de sacrificiu suprem. Toate sunt conţinute în vorba “sunt cel mai mare păcătos”, spusă cu atâta putere, simplitate şi profunzime încât eu, omul de ieri, de azi şi mai ales din viitor să nu mai pot avea reprezentări clare fără ajutorul Sfântului Duh.

(în Rosturi, iunie 1992)

Advertisement