Distributism versus capitalism

Cei mai mulți critici consideră distributismul o formă de socialism. Ei atrag atenția asupra faptului că atât Chesterton, cât si Belloc au fost la început socialiști și că, prin urmare, ideile susținute de ei conduc la instaurarea unei astfel de orânduiri. Chesterton și Belloc s-au disociat clar de socialism, pe care l-au atacat fățiș. Totuși, niciodată nu au încetat să critice capitalismul. Astfel că, în mințile anumitor apologeți ai capitalismului, distributismul este încă sinomim cu socialismul.

De ce persistă oamenii în a înţelege greşit ceea ce noi susţinem şi respingem? De ce cred ei că ne opunem «economiei de piață»? Am fost indoctrinaţi să credem că «economia de piață» şi «economia capitalistă» sunt unul şi acelaşi lucru.

Dar ele nu reprezintă defel aceeaşi realitate.

Economia de piață există de când a luat naștere civilizația. Cumpărarea și vinderea de bunuri, comerțul între țări, trocul, competiția între rivali sunt o parte esențială a vieții societății. Din timpurile anticului Babilon până în vremurile noastre avansate tehnologic, „fluxul și refluxul” pe care le-au cunoscut producția și comerțul s-au succedat precum anotimpurile. După venirea lui Hristos și după răspândirea creștinismului în societatea europeană, legile și existența comerțului au devenit treptat mai umane, iar dorința necumpătată de putere a fost în general ținută în frâu.

În Evul Mediu Mijlociu, în Europa occidentală și centrală – după cum notează Belloc în cunoscuta sa carte, Statul servil –, breslele gestionau piețele și sectorul mesteșugurilor, în timp ce regele veghea asupra situației financiare și legale. Calitatea bunurilor și a serviciilor era asigurată, competiția avea condiții favorabile pentru a înflori, însă respectând anumite limite. Şi toate erau menţinute sub autoritatea Bisericii, care veghea la apărarea drepturilor date de Dumnezeu oamenilor şi a valorilor spirituale atât în interiorul statului, cât şi la nivelul pieţei.

Însă în perioada dintre Renaşterea târzie şi începutul Reformei protestante, lucrurile au început să ia o turnură negativă. Autoritatea bisericii a slăbit din cauza extinderii corupţiei şi a ereziilor, iar sistemul legal protestant iniţiat de John Calvin i-a împuternicit pe regii Europei de nord să confişte bunurile care aparţineau Bisericii, ceea ce a condus la îmbogăţirea celor puţini care deţineau puterea. Cămătăria, care nu mai era condamnată ca un păcat, devenise legală, iar interdicţiile înţelepte împotriva acestei practici, interdicţii care înainte protejaseră clasele de jos, au fost înlăturate fără niciun scrupul. Bancherii şi comercianţii bogaţi au profitat de vremurile tulburi pentru a crea o situaţie grea muncitorilor,  fermierilor şi meşteşugarilor.

Pe măsură ce au trecut secolele, vechile restricţii asupra pieţei şi finanţelor au dispărut. Odată cu începutul Revoluţiei industriale, oamenii săraci şi fermierii au fost forţaţi să muncească până la extenuare în fabrici. Astfel de abuzuri au alcătuit subiectul romanelor lui Charles Dickens, bazate pe fapte precise, întrucât el însuşi a fost nevoit în copilărie să muncească într-o astfel de fabrică. El a evocat în mod elocvent şi tulburător acei ani întunecaţi de sărăcie şi umilinţe.

Capitalismul a avut susţinătorii lui, care s-au străduit să îl explice, cel mai important fiind Adam Smith cu al sau magnum opus „Bogația națiunilor”. El predică despre „mana invizibilă” care dirijează economia în direcţia cea bună şi despre „egoismul luminat” [„enlightened self-interest”], care va menţine în frâu orice forţe haotice dezlănţuite de acest sistem. Chesterton a văzut lucrurile diferit:

„Bizara teză susţinută de (Jeremy) Bentham, Adam Smith şi alţi discipoli de-ai lor a acreditat ideea că  unele dintre cele mai rele pasiuni ale omului se vor dovedi până la urmă cele mai benefice. Ea a condus la absurda concepţie că egoismul ar opera, în final, într-un sens altruist.”

Socialismul s-a instaurat că o reacţie la astfel de abuzuri şi nedreptăţi. Dar, întrucât acest sistem, asemeni capitalismului, susţinea centralizarea economiei şi a puterii politice, „remediul” pe care l-a propus bolii a creat o situaţie mai rea decât boală însăşi. Şi, din moment ce pornea, că şi capitalismul, de la o bază materialistă, socialismul considera sfera religioasă şi spirituală un drog dăunător maselor, un „opiu pentru popor”, după cum a spus Karl Marx. Niciunul dintre cele două sisteme nu preţuieşte omul obişnuit, omul care deţine proprietatea asupra mijloacelor de câştigare a existenţei şi care nu depinde de salariul oferit fie de marele guvern [„big government”], fie de corporaţii [„big business”].

După cum spune şi Chesterton:

„Societatea noastră este atât de nefiresc alcătuită încât un om normal nici nu se poate gândi la fireasca activitate de a avea grijă de proprietatea sa. Când alege o meserie, alege una dintre miile de meserii care presupun a se îngriji de proprietatea altor oameni.”

Distributismul presupune ca proprietatea productivă să fie deţinută de cei mulţi, nu doar de câţiva. Aceasta înseamnă, în termeni practici, că întreprinderi la scară mică, cooperative şi firme conduse de lucrători-proprietari dirijează şi execută activităţile comerciale de zi cu zi. Statul înlesneşte condiţiile ca marile afaceri sa se dividă în unităţi mai mici, independente. La rândul său, statul are atribuţii reduse, întrucât responsabilităţile principale revin administraţiei locale, ceea ce presupune înlăturarea suprareglementărilor; aceasta conduce la diminuarea puterii guvernului, precum şi a obligaţiilor pe care le impune un stat supradimensionat plătitorilor de impozite. Astfel, se constituie o economie bazată realmente pe o piaţă liberă, a cărei funcţionare nu este pervertită de aviditatea câtorva de a controla totul, viciu de care sunt contaminate atât capitalismul, cât şi socialismul.

(…)

Roy F. Moore – Distributism versus socialism; Distributism versus capitalism; Distributism versus fascism

Traducere: Irina Bazon