Citind articolul lui Dumitru Staniloae, „Casatoria ca legatura naturala pe viata dintre barbat si femeie”, intelegem care este cauza atator esecuri in relatiile de iubire de astazi. De fapt, „esec intr-o relatie de iubire” este o contradictie in termeni. Nu iubirea a fost liantul si baza intr-o relatie care se termina in esec. Esecul si suferinta care-i urmeaza vin din distrugerea omului ca persoana. Or, iubirea contureaza, accentueaza si imbogateste persoana.
Spunea un parinte ca cea mai mare tragedie a omului este esecul lui in iubire. Acest esec vine din faptul ca omul intelege in mod degenerat iubirea, raportandu-o in primul rand la natura lui cazuta. In esenta ei, iubirea este o modalitate de a-ti transcende natura cazuta. Iubirea e ceea ce iti da valoare ca persoana, ca om purtand chipul lui Dumnezeu si ea nu poate fi separata de ideea de mantuire, in fond, mantuirea ii este sensul. Insa cum putem sa transcendem natura cazuta cand facem din ea masura iubirii? Masura iubirii este data de raportul cu Dumnezeu. Cum arata Parintele Dumitru Staniloae, Hristos ramane permanent ca mijloc de unire intre barbat si femeie. „Daca ei se despart de El, se slabeste si unitatea dintre ei.” Fara mijlocirea Lui, comuniunea dintre ei se consuma, nu mai este imbogatire reciproca, prin care fiecare pretuieste taina celuilalt, ci unitate egoista in doi. Iubirea nu inseamna o contopire care consuma si neutralizeaza identitatile, ci o unitate „in chip neamestecat si neimpartit”, in cadrul careia nu numai ca fiecare isi pastreaza neepuizata si in integralitatea ei persoana, ci fiecare se imbogateste si se inalta ca persoana, creand impreuna cu celalalt o legatura tainica indisolubila; „fiecare devine pentru celalalt o taina tot mai cunoscuta si tot mai indefinibila in acelasi timp”- Dumitru Staniloae. Prin aceasta unire dintre cei doi, si legatura lor trupeasca este spiritualizata, capata o adancime spirituala tot mai mare. Fara aceasta spiritualizare a legaturii trupesti, nu doar legatura este destinata epuizarii, ci si oamenii ca persoane, care o alcatuiesc, fiindca ei sunt supusi dezintegrarii in valoarea lor de persoana, se depersonalizeaza reciproc. Celalalt devine orb (si inlantuit in patimi), ceea ce nu mai poate conduce la imbogatire, nici la adancire spirituala, ci la slabire, consumare a celuilalt. Iubirea nu inseamna orbire cum ne invata cultura nihilista, ci revelatie, iar iubirii ii sunt inerente vointa si responsabilitatea. Prin iubire descoperi unicitatea celuilalt, ceea ce-l face persoana, unicitate care tine de revelarea chipului lui Dumnezeu din om. Dumitru Staniloae spunea ca vointa si intelegerea au un mare rol, ca Dumnezeu ne da harul, dar prin vointa si responsabilitatea noastra il facem sa lucreze. Iar trupul mi-l conduc prin sufletul care este legat, prin intelegere, de Dumnezeu. Trupul nu este lasat la voia lui si nici sufletul, ci sunt conduse printr-o unitate de iubire si intelegere cu Dumnezeul personal, caci fara El nu poate fi nicio unitate. Asta inseamna a creste in bogatie sufleteasca. Orbirea e atat de caracteristica „iubirii” despre care auzim peste tot in jurul nostru.

Iubirea ca orbire este iubirea masurata prin ceea ce este natura cazuta a omului. Nu mai inseamna adancire și tindere spre o desavarsire spirituala, proces care imbogateste, care conduce la accentuarea si revelarea unicitatii celuilalt, ci „iubirea” care se termina in esec si distrugere a celuilalt.Iubirea il face pe om persoana si prin ea se reveleaza chipul sau de om “decis si integru”. Parintele Staniloae arata ca iubirea, pe masura ce conduce la imbogatirea si adancirea spirituala, ajunge sa contureze si mai bine persoana in comuniune cu celalalt, intrucat doar prin ea omul devine om desavarsit, caracterizat prin tot ceea ce ii da calitatea de PERSOANA, prin responsabilitatea care creste din iubire, prin statornicie, hotarare, jertfelnicie reciproca. Fara acestea, omul ramane supus unei stari echivalente cu inconsistenta, devine inconsecvent, indecis.

Neantul inseamna refuzul iubirii. Inseamna, de fapt, necunoasterea sensului autentic al iubirii. Aceasta necunoastere echivaleaza cu orbirea. Din aceasta orbire se nasc neincrederea, mentalitatea ca „totul e relativ si trecator”, confuzia, infidelitatea, nestatornicia, incoerenta. Cu alte cuvinte, mentalitatea si stilul de viata postmodern, ce-si au sursa in aceasta orbire.

Cititi si: citate despre iubire