Creştinismul nu este împăcare cu moartea. El este revelarea morţii, şi el revelează moartea întrucît este revelarea Vieţii. Hristos este această Viaţă. Şi pentru că Hristos este Viaţă, creştinismul vădeşte moartea a fi ceea ce este, şi anume duşmanul care trebuie distrus, şi nu un «mister» care trebuie explicat. […] În lumina lui Hristos, această lume, această viaţă sunt pierdute şi se află dincolo de simplul «ajutor» nu pentru că în ele este teamă de moarte, ci pentru că au acceptat şi au privit ca firească moartea. A accepta lumea lui Dumnezeu ca pe un cimitir cosmic, care va fi desfiinţat şi înlocuit de o ‚altă lume’, care şi ea este concepută ca un cimitir («odihna veşnică») şi a numi aceasta religie, a trăi într-un cimitir cosmic, a se «descotorosi» în fiecare zi de mii de cadavre, a se entuziasma în legătură cu o «societate dreaptă», şi a fi fericit – aceasta este căderea omului. Nu imoralitate sau fărădelegile omului sunt cele care îl vădesc ca fiinţă căzută, ci «idealul pozitiv» – religios sau secular – şi mulţumirea sa cu acest ideal. Această cădere însă poate fi cu adevărat descoperită doar de către Hristos, pentru că doar în Hristos ne este revelată deplinătatea vieţii, iar moartea devine, deci, îngrozitoare, căderea însăşi din viaţă, duşmanul. Această lume (şi nu vreo «altă lume»), această viaţă (şi nu vreo «altă viaţă») i-au fost date omului pentru a fi sacrament al prezenţei dumnezeieşti, comuniune cu Dumnezeu, şi doar prin această lume, prin această viaţă, prin «transformarea» lor în comuniune cu Dumnezeu, omul devine om. Oroarea faţă de moarte, prin urmare, nu decurge din faptul că ea este «sfîrşitul», distrugerea fizică, ci din faptul că ea este separare de lume şi de viaţă, separare de Dumnezeu. Morţii nu îl pot preamări pe Dumnezeu. Cu alte cuvinte, numai atunci cînd Hristos ne revelează viaţa, putem auzi mesajul creştin despre moarte ca duşman al lui Dumnezeu. Atunci cînd Viaţa plînge la mormîntul prietenului iubit, cînd priveşte oroarea morţii, atunci îşi află începutul biruinţa asupra morţii.”

(…)

Dar in Hristos suferinta nu este “inlaturata”; ea este transformata in biruinta. infrangerea insasi devine biruinta, o cale, o intrare in imparatie, si aceasta este singura vindecare adevarata.

Iata ca un om zace pe patul sau de suferinta; Biserica vine la el pentru a savarsi sacramentul vindecarii. Pentru acest om, ca si pentru orice om din lumea intreaga, suferinta poate insemna infrangere, o cale spre predarea completa in fata intunericului, disperarii si singuratatii. Ea poate fi moarte in cel mai real sens al cuvantului. Si totusi ea poate fi si biruinta finala a Omului si a Vietii. Biserica nu vine ca sa refaca sanatatea acestui om, sa inlocuiasca pur si simplu medicina, atunci cand medicina si-a epuizat propriile ei posibilitati. Biserica vine ca sa-l aduca pe acest om in Dragostea, Lumina si Viata lui Hristos. Ea vine nu doar ca sa-l “mangaie” in suferintele sale, nu ca sa-l “ajute”, ci sa-l transforme in “martir”, o “marturie” a lui Hristos prin propriile lui suferinte. Un martir este cel care vede “cerurile deschise si pe Fiul Omului stand de-a dreapta lui Dumnezeu” (Fapte 7, 56). Un martir este cel pentru care Dumnezeu nu este o alta -si ultima – sansa de a ii inceta durerea groaznica; Dumnezeu este insasi viata lui, si tot ce se intampla in viata lui vine la Dumnezeu si aspira la deplinatatea Dragostei.

In aceasta lume vor fi intotdeauna necazuri. Fie ca este redusa la minimum prin puterile omului, fie ca este alinata de fagaduinta religioasa a unei rasplati in “lumea cealalta”, aici suferinta staruie, ramane infiorator de “normala”. Si totusi Hristos spune: “indrazniti, Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33). Prin suferinta Lui, nu numai ca orice suferinta a dobandit un sens, dar i s-a dat si puterea de a deveni ea insasi semnul, sacramentul, vestirea, “venirea” acestei biruinte; infrangerea omului, insasi moartea lui a devenit o cale a Vietii. Inceputul acestei biruinte este moartea Lui Hristos. Aceasta este vesnica evanghelie, si ea ramane “nebunie” nu doar pentru aceasta lume, ci si pentru religie, atat timp cat ea este religia acestei lumi (“ca sa nu ramana zadarnica crucea lui Hristos” – I Cor. 1, 17). Liturghia mortii crestine nu incepe atunci cand omul ajunge la sfarsitul inevitabil, cand trupul sau este depus in biserica pentru serviciul religios, in timp ce noi stam in jurul lui ca martori tristi si resemnati ai iesirii lui demne din lumea celor vii. Ea incepe in fiecare Duminica, cand Biserica, inaltandu-se in cer, “leapada toata grija cea lumeasca”; ea incepe in fiecare zi de praznic; ea incepe mai ales in ziua Pastilor. intreaga viata a Bisericii este intr-un fel sacramentul mortii noastre, pentru ca ea este vestirea mortii Domnului, marturisirea invierii Lui. Si, cu toate acestea, crestinismul nu este o religie centrata pe moarte; nu este un “cult al misterelor” in care o doctrina “obiectiva” a mantuirii din moarte imi este oferita prin ceremonii frumoase, cerandu-mi sa cred in ea si, astfel, sa profit de “beneficiile” ei.

A fi crestin, a crede in Hristos inseamna, si intotdeauna a insemnat: a crede intr-un fel transrational si absolut sigur, numit credinta, ca Hristos este Viata intregii vieti, ca El este Viata insasi si, prin urmare, viata mea. “Intru El era viata, si viata era lumina oamenilor“. Toate doctrinele crestine – cele privitoare la intrupare, mantuire, rascumparare – sunt explicatii, consecinte, iar nu “cauza” a acestei credinte. Doar atunci cand credem in Hristos toate aceste afirmatii devin “valide” si “logice”. Dar credinta insasi este acceptarea nu a unei anume “afirmatii” sau a alteia despre Hristos, ci a lui Hristos insusi ca Viata si Lumina a vietii. “Si viata s-a aratat si am vazut-o si marturisim si va vestim viata de veci, care era la Tatal si s-a aratat noua” (I Ioan 1, 2). In acest sens, credinta crestina este radical diferita de “credinta religioasa”. Punctul ei de plecare este nu “credinta”, ci dragostea. in sine si prin sine, orice credinta este partiala, fragmentara, fragila. “Pentru ca in parte cunoastem si in parte proorocim… cat despre proorocii – se vor desfiinta; darul limbilor va inceta; stiinta se va sfarsi”. Doar dragostea nu cade niciodata (I Cor. 13). Si daca a iubi pe cineva inseamna ca eu am viata mea in el, sau mai degraba ca el a devenit “continutul” vietii mele, a-L iubi pe Hristos inseamna a-L cunoaste si a-L avea pe El ca Viata a vietii mele.

Doar aceasta dobandire a lui Hristos ca Viata, “bucurie si pace” a comuniunii cu El, certitudinea prezentei Lui, da sens vestirii mortii Lui si marturisirii invierii Lui. in aceasta lume, invierea lui Hristos nu poate fi niciodata un “fapt obiectiv”. Domnul cel inviat S-a aratat Mariei, si “ea a vazut pe Iisus stand, dar nu stia ca este Iisus”. Fe drumul spre Emaus, ochii ucenicilor “erau tinuti ca sa nu-L cunoasca”. Predicarea invierii ramane nebunie pentru aceasta lume. Si nu este de mirare ca insisi crestinii oarecum “o explica”, reducand-o de fapt la vechile doctrine precrestine ale nemuririi si supravietuirii. Si, intr-adevar, daca doctrina invierii este numai o “doctrina”, daca este sa se creada in ea ca intr-un eveniment din “viitor”, o taina a “celeilalte lumi”, ea nu este substantial diferita de celelalte doctrine privind “lumea cealalta” si poate fi usor confundata cu ele. Fie ca este vorba despre nemurirea sufletului, fie de invierea trupului – nu stiu nimic despre ele, si orice discutie aici este simpla “speculatie”. Moartea ramane aceeasi misterioasa trecere intr-un viitor misterios. Marea bucurie pe care ucenicii au simtit-o pe drumul spre Emaus atunci cand l-au vazut pe Domnul cel inviat, incat “ardea in ei inima”, nu s-a intamplat pentru ca tainele unei “alte lumi” le-au fost descoperite, ci pentru ca L-au vazut pe Domnul. Si El i-a trimis sa predice si sa vesteasca nu invierea mortilor – nu o doctrina a mortii -, ci pocainta si iertarea pacatelor, noua viata, imparatia. Ei au vestit ceea ce stiau, anume ca in Hristos noua viata a inceput deja, ca El este Viata Vesnica, implinirea, invierea si Bucuria lumii.

Biserica este intrarea in viata inviata a Lui Hristos, ea este comuniune in viata vesnica, “bucurie si pace in Duhul Sfant”. Ea este asteptarea “zilei neinserate” a imparatiei; nu a unei “alte lumi”, ci a implinirii tuturor lucrurilor si a intregii vieti in Hristos. in El, moartea insasi a devenit un fapt de viata, pentru ca El a umplut-o cu Sine, cu dragostea si lumina Sa. in El “toate sunt ale voastre; … fie lumina, fie viata, fie moartea, fie cele de fata, fie cele viitoare, toate sunt ale voastre. Iar voi sunteti ai Iui Hristos, iar Hristos al lui Dumnezeu” (I Cor. 3, 21-23). Si daca eu fac aceasta noua viata a mea, daca fac a mea aceasta foame si sete dupa imparatie; a mea, aceasta asteptare a lui Hristos, a mea, certitudinea ca Hristos este viata, atunci moartea mea insasi va deveni un act de comuniune cu Viata. Pentru ca nici viata, nici moartea nu ne pot desparti de dragostea lui Hristos. Nu stiu nici cand si nici cum va veni implinirea. Nu stiu cand toate lucrurile se vor desavarsi in Hristos. Nu stiu nimic despre “cand” si “cum”. Dar stiu ca in Hristos aceasta mare Trecere, Pastile lumii au inceput, ca lumina “lumii ce va sa fie” vine la noi in bucuria si pacea Duhului Sfant, pentru ca Hristos a inviat si Viata stapaneste.

In cele din urma, stiu ca acestea sunt credinta si certitudinea care umplu de bucurie intelesul cuvintelor Sfantului Pavel, pe care le citim de fiecare data cand participam la “trecerea” unui frate de-al nostru adormit in Hristos: “Pentru ca insusi Domnul, intru porunca la glasul arhanghelului si intru trambita lui Dumnezeu Se va pogori din cer, si cei morti intru Hristos vor invia intai. Dupa aceea, noi, cei vii, care vom fi ramas, vom fi rapiti, impreuna cu ei, in nori, ca sa intampinam pe Domnul in vazduh, si asa pururea vom fi cu Domnul” (I Tes. 4, 16-17).

Pr. Alexander Schmemann, Pentru viaţa lumii. Sacramentele şi Ortodoxia

Articolul integral AICI .