Articol preluat de pe ZiuaOnline.

Am ales să fac traducerea articolului A Tale of Two Banks scris de John Chrysostom Medaille, apărut pe site-ul The Distributist Review, intrucât acesta prezinta un alt exemplu viabil de distributism, opus modelului de economie speculativă specific capitalismului neoliberal monopolist. Cele două modele opuse sunt prezentate urmărind mijloacele, scopurile şi roadele fiecăruia. Având scopuri diferite şi utilizând metode contrare celor capitaliste, modelul distributist a produs roadele care l-au făcut pe Muhammad Yunus să afirme că, dacă lucrurile vor evolua în direcţia propusă de acest unic model viabil (opus modelelor falimentare reprezentate de socialism şi capitalism), nu va trece mult până când va fi înfiinţat „un muzeu al sărăciei”.

Muhammad Yunus, fondator al băncii Grameen din Bangladeş şi laureat al Premiului Nobel pentru Pace (2006), este iniţiatorul sistemului de microcreditare. Şi-a obţinut doctoratul în studii economice în Statele Unite, după care, renunţând la o carieră promiţătoare acolo, a hotărât să se întoarcă în ţara sa de origine, Bangladeş, devastată de foamete şi sărăcie, pentru a organiza un program economic de combatere a sărăciei. Grameen Bank acordă împrumuturi mici fără garanţie şi fără documente legale persoanelor nevoiaşe, fermierilor, meşteşugarilor, întreprinzătorilor etc., astfel încât aceştia să poată începe o mică afacere care să-i ajute să scape de sărăcie. Împrumuturile sunt acordate unui grup de minim cinci persoane, fiecare procedând ca un fel de girant una pentru cealaltă; pentru a nu atrage dezaprobarea din partea grupului sau a comunităţii, fiecare persoană este responsabilizată, pentru onorarea obligaţiilor de returnare a banilor. Rata de restituire a creditelor s-a dovedit a fi mult mai mare (de la înfiinţarea băncii, au fost returnaţi 99% din banii împrumutaţi) decât în cazul împrumuturilor clasice. Grameen Bank a reuşit să înlăture dependenţa de cămătari şi să pună capăt exploatării la care erau supuşi oamenii săraci de către aceştia.

Pentru Muhammad Yunus, nu filantropia ajută la contracararea sărăciei (caritatea este un mijloc noneconomic, la fel sunt camăta şi asistenţa socială; fiind mijloace noneconomice, nu ajută la crearea bunăstării – scopul economiei reale –, ci conduc la perpetuarea dependenţei si la suprimarea iniţiativei şi a creativităţii ca însuşiri  care să-i determine pe oameni sa înceapă o afacere proprie), ci şansa oferită oamenilor de a-şi manifesta iniţiativa, creativitatea, calităţile pentru ca, prin propriile eforturi, să obţină stabilitatea materială, depăşindu-şi condiţia. Şansă pe care băncile mari nu o pot oferi.

Pentru băncile mari, economia se reduce la obtinerea de profit în propriul avantaj. Capitaliştii monopolişti au reuşit să creeze un sistem economic utopic, opus oricărei idei de economie la scară umană (pentru înţelegerea completă a cauzelor care au condus la actuala criză economică, precum şi a unicei soluţii reale reprezentate de economia la scară umană – existentă şi în România, cu rezultate excelente, în perioada precomunistă –, este indispensabilă consultarea antologiei Economia libertăţii. Renaşterea României Profunde, îngrijită de John Chrysostom Medaille şi Ovidiu Hurduzeu, apărută în noiembrie 2009 la Editura Logos). Speculaţiile financiare, favorizarea expansiunii cametei, creşterea puterii statului managerial (sau „clientelar”), a cărui complicitate le este necesară, sunt mijloacele prin care şi-au sporit profitul şi puterea, reuşind privatizarea câştigurilor şi socializarea pierderilor. Aceste mijloace nu pot fi în mod concret economice, întrucât conduc la „reproletarizarea” şi sărăcirea omului de rând şi la falimentarea economiei reale a unei ţări.

John Medaille, într-un interviu cu Stephen Hand, face distincţia dintre investiţie şi speculaţie: investiţia este „o operaţie foarte serioasă care constă în a furniza bani unui întreprinzător pentru a crea noi produse şi servicii şi pentru a extinde producţia. Fară investiţii, nicio economie nu se poate dezvolta.” Speculaţia este specifică unei economii de tip „cazinou”; speculanţii pariază pe direcţia în care se mişcă o anumită piaţă, pariază pe deficitul pe care îl suferă cealaltă parte; dacă într-o investiţie toţi au de câştigat sau toţi pierd (dacă investiţia are succes, sunt create mai multe locuri de muncă, productivitatea creşte, are loc o dezvoltare economică, în caz de eşec, investitorul îşi pierde investiţia), în cazul speculaţiei, „profitul unei părţi este măsurat prin pierderile pe care le suferă cealaltă parte”. Economia speculativă – opusă economiei reale – conduce la umflarea unui imens balon de săpun, la „smulgerea” unor profituri uriaşe cu orice risc, până când acest balon se sparge, provocând recesiunea.

Înţelegerea mecanismelor acestui sistem utopic (care creează condiţii favorabile economiei speculative pe care se bazează capitalismul neoliberal monopolist) – menite să declanşeze crize economice, dar şi să ducă la dezumanizarea fiinţei umane – trebuie să ne îndrume spre o schimbare a paradigmei iluzorii create de capitalismul corporatist şi spre revenirea la om, la relaţiile interumane, la o economie la scară umană. Punctul de plecare în iniţierea aceste schimbări trebuie să îl constituie omul în integralitatea sa, nu omul redus la latura sa egoistă – omul care-şi vede doar propriile lui interese. Adevărul se referă la un întreg, altminteri se transformă în utopie. „Experţii” sunt acel soi de oameni care, din prea multă specializare, au pierdut din vedere întregul. „Experţii” în economie au ruinat economia (cum spune Mircea Platon într-un excelent articol) fiindcă au înţeles economia corelând-o doar la cifre şi profit. Acest mod de a înţelege economia a condus la instaurarea unei ordini sociale greşite, care s-a dovedit nedreaptă, o ordine, în fapt, falsă şi efemeră, sfârşind prin a provoca tocmai efectele contrare celor scontate, şi anume, anularea pieţei libere, recesiunea şi dezordinea socială. O economie reală este cea care porneşte de la determinările fireşti, de la realităţile locale şi comunitate, de la relaţiile dintre oameni, relaţii care nu pot exista în mod real decât dacă sunt bazate pe dreptate şi pe grija de a-şi trata aproapele în mod adecvat („Nu banii salvează, ci încrederea, solidaritatea şi fraternitatea” – spune într-un interviu Muhammad Yunus). Acest mod de înţelegere just conduce la consolidarea unei ordini sociale stabile, încurajează cooperarea între oameni, responsabilitatea, dezvoltarea comunităţilor. Un model viabil de distributism, deci de economie la scară umană, este cel oferit de Muhammad Yunus, al cărui succes este dovedit în mod incontestabil.

Grameen Bank este un model de bancă populară, ea aparţine celor care sunt împrumutaţi. Cum spune Muhammad Yunus într-un interviu „Grameen a reuşit să înlăture cămătarii, astfel încât oamenii să-şi menţină propriul venit prin eforturile proprii, să înceapă o afacere care să-i ajute să-şi agonisească banii necesari pentru a ieşi repede din sărăcie.(…) am conceput această afacere ca pe o afacere socială, în care principalul scop nu este reprezentat de dividende. Dacă oamenii care împrumută, oamenii săraci sunt ei înşişi proprietarii acestui program sau proprietarii companiei, atunci, oricât de mult profit ar realiza, acest profit se întoarce la ei, întrucât compania aparţine lor. Astfel, aceasta devine şi o afacere socială. (…) Nu vreau ca microcreditul, microfinanţele să se axeze pe maximizarea profitului, întrucât nu acesta a fost obiectivul nostru. Vreau să-i ajut pe oameni să scape de sărăcie. Dacă încercăm să stoarcem profit din orice, cum fac cămătarii, atunci obiectivul nostru nu mai este atins.”

John Medaille vorbeşte, în interviul menţionat, şi despre contradicţia existentă între capitalismul monopolist şi piaţa liberă. De vreme ce capitalismul „tinde să depindă de acumularea de capital, adunând cea mai mare cantitate de capital în cât mai puţine mâini”, piaţa liberă (ca fundament al democraţiei economice) presupune „distribuirea proprietăţii, existenţa unui număr cât mai mare de producători, a unui număr cît mai mare de întreprinzători, a unui număr cât mai extins de proprietari”. Capitalismul şi comunismul sunt ambele interesate de concentrarea capitalului în cantităţi uriaşe în mâinile câtorva birocraţi, pe când, în cazul distributismului, proprietarii sunt oamenii de rând.

Oligarhii financiari, capitaliştii corporatişti transnaţionali, în complicitate cu statul managerial, sunt principalii responsabili pentru colapsul sistemului utopic pe care ei înşişi l-au construit. După cum spune Alin Voicu în articolul Laesio enormis, nu contribuabilii (profesorii, medicii, pensionarii etc.) sunt „creaţia unui stat «clientelar»”, stat care, departe de a ne reprezenta interesele, nu împiedicat în niciun fel deposedarea noastră abuzivă, ci a contribuit la ea prin complicitatea cu marii speculanţi angrenaţi în reţelele transnaţionale şi total indiferenţi faţă de situatia economică reală a ţării. Băncile refuză să suporte consecinţele propriilor lor acţiuni („socializarea pierderilor şi însuşirea şi exportarea profiturilor” – v. Alin Voicu, articolul citat), când, în mod logic, ele sunt cele care trebuie să contribuie în mod direct la refacerea economică, făcând sacrificiile care se impun.

Irina Bazon

Povestea a două bănci

de John Chrysostom Medaille

Toată lumea ştie că instituţiile bancare mari şi puternice conduse de noua clasă de „stăpâni ai universului” au eşuat, iar acum există doar în virtutea accesului lor privilegiat la banii publici. Veţi fi, fără îndoială, bucuroşi să aflaţi că aceste instituţii sunt din nou profitabile şi plătesc mari bonusuri. Desigur, ele nu sunt profitabile datorită activităţilor de împrumut, pe care, în general, nu le efectuează, ci datorită aceluiaşi soi de speculaţie financiară, care i-a adus – aşa cum ne-a adus şi pe noi – în această situaţie critică. Băncile nu mai vor să ofere împrumuturi, întrucât nu pot găsi oameni care să le returneze banii, iar cei care iau cu împrumut nu le pot restitui banii tocmai din pricina felului în care băncile au falimentat sistemul financiar şi, odată cu el, economia. Cu toate acestea, există o instituţie financiară care nu a eşuat, nu se află într-o situaţie critică şi nu se confruntă cu dificultăţi în găsirea persoanelor care facă împrumuturi şi să le achite. Este vorba despre Grameen Bank, instituţia care a inventat practic sistemul de microfinanţare. Am avut plăcerea deosebită să ascult o cuvântare a fondatorului şi conducătorului ei, laureatul Nobel Dr. Muhammad Yunus. Băncile Grameen oferă împrumuturi de sute de milioane de dolari oamenilor săraci din Bangladeş şi din întreaga lume. Destoinicul doctor în economie conduce acum o vastă organizaţie în care sunt angajaţi 27 000 de bancheri din Bangladeş. Totuşi, el şi-a început activitatea ca economist, nu ca bancher. Atunci, cum a învăţat să conducă o bancă, să iniţieze complicatele proceduri şi măsuri de prevedere pe care le presupun astfel de instituţii? A fost foarte simplu, explică el. Economiştii au mers la băncile existente, s-au interesat cum lucrează experţii cu vechime în această profesie, care ştiu cum trebuie facută treaba. Au analizat toate practicile şi metodele lor, apoi au procedat într-un mod exact contrar acestora.

Băncile oferă împrumuturi oamenilor înstăriţi; Grameen acordă credite celor săraci. Băncile cer garanţii; la Grameen, oamenii fac împrumuturi fără garanţie. Băncile cer complicate documente legale şi echipe de avocaţi; Grameen nu solicită astfel de documente şi nici necesitatea vreunui avocat. Băncile acordă împrumuturi mai ales bărbaţilor; Grameen împrumută în special femeile. Există însă o deosebire şi mai propunţată între Grameen şi Citibank. Băncile „too big to fail” (prea mari ca să eşueze) se ocupă îndeosebi cu acţiunea de creare a banilor şi de investire a lor în speculaţii financiare. Activităţile lor nu au practic legătură cu economia reală, cu economia axată pe producţie, pe locurile de muncă şi cu producerea unei reale bunăstări. Dimpotrivă, activităţile lor speculative sunt de natură să falimenteze economia reală. Grameen Bank, pe de altă parte, este conectată la economia reală. Când sunt împrumutaţi 50 $ unei femei, aceasta cumpără pui sau capre sau o maşină de cusut sau alte bunuri cu adevărat productive, care contribuie în mod precis la sporirea bunăstării reale a persoanei împrumutate şi a naţiunii.

Mai există, desigur, şi o altă distincţie. Grameen Bank este angajată în această afacere nu pentru a face profit. Realizează, de fapt, şi profit, dar nu acesta este scopul principal. Realizarea de profit îi îngăduie doar să continue să-şi îndeplinească rolul, care constă în a-i salva pe oameni din sărăcia asupritoare, pentru a-i face să-şi câştige independenţa şi încrederea în sine. Grameen îşi propune să construiască familii puternice, comunităţi puternice, o economie solidă, centrată pe om. Cu alte cuvinte, este o afacere socială, o afacere care are un scop social şi facilitează crearea unui anumit cadru social.

Privite în acest mod, toate afacerile sunt afaceri sociale; toate contribuie la consolidarea unei anumite ordini sociale. Dar tipuri diferite de afaceri presupun – şi construiesc – o ordine socială diferită. Citibank are propria viziune despre cum ar trebuie să fie o societate bazată pe o ordine dreaptă. Desigur, bancherii nu vor vorbi clar despre această viziune în compania unor oameni respectabili. Ei vor reveni la retorica libertariană a „libertăţii”, chiar dacă lucrează la distrugerea fundamentului material al acestei libertăţi. Libertatea, din perspectiva lor, este o marfă ca oricare alta, una care are un preţ. Să ne gândim la Curtea Supremă care a decretat că „banii echivalează cu libera exprimare”, astfel, cei care dispun de mai mulţi bani, au şi mai multe drepturi la liberă exprimare, iar corporaţiile, al căror acces la bani este aproape nelimitat, se bucură de drepturi aproape infinite la „libera exprimare”, fără îndoială, mai multe drepturi decât are oricare simplu cetăţean, oricare persoană concretă.

Dr. Yunus este obişnuit să ţină discursuri. A fost, anterior, preşedintele Departamentului de economie la Chittagong University. Însă contactul cu satele dimprejurul universităŢii l-a făcut să îşi dea seama că toate procedeele complicate, toate imensele sisteme financiare şi împrumuturile de la bănci străine nu funcţionează. Sau, mai cu seamă, ele funcţionează, dar numai pentru a spori sărăcia oamenilor. A descoperit că poate rezolva dependenţa de camătă într-un sat cu un capital de doar 27$. Pentru un om obişnuit să lucreze cu milioane si miliarde, aceasta a fost o adevărată revelaţie. Acesta a fost punctul de plecare pentru înfiinţarea Băncii Grameen.

Ceea ce Dr. Yunus a ajuns să înţeleagă este că întreaga teorie economică ia în considerare doar jumătate din ceea ce reprezintă de fapt omul. Ea se întemeiază pe ideea că oamenii sunt egoişti. Şi, într-adevăr, aşa sunt. Dar această trăsătură nu reflectă omul în integralitatea sa. Oamenii sunt şi altruişti, fiindcă,  altminteri, nicio ordine socială – şi nicio economie – nu ar fi posibilă sau sustenabilă. Astfel că bunul economist a început să pună bazele unei economii şi ale unei instituţii bancare pornind de la omul întreg, Şi nu doar de la o jumătate din ceea ce este el.

În enciclica sa cea mai recentă, Caritas in Veritate, Benedict a insistat asupra Principiului Gratuităţii, ca fiind un principiu necesar ordinii economice. Pentru un economist, acest lucru este lipsit sens. Afacerile şi economia se ocupă doar cu producerea bunăstării, fără să implice vreun principiu al iubirii şi al dăruirii. Mai mult, introducerea unui astfel de principiu nu poate decât să compromită baza „ştiinţifică” a economiei şi să zădărnicească „eficienţa” în afaceri. Şi totuşi, Grameen este instituţia a cărei existenţă  se bazează pe ceea ce dă stabilitate celor care fac împrumuturi, în timp ce Citibank se menţine prin golirea buzunarului public. Citibank ne înglodează pe toţi în datorii; Grameen îi ajută pe împrumutători să ajungă la adevarata independenţă.

Consider că Dr. Yunus şi Papa Benedict au dreptate, iar bancherii se înşeală. Într-adevăr, omul este egoist, însă el înseamnă mai mult decât atât. Un sistem bancar întemeiat numai pe egoism va da naştere doar unei ordini sociale bazate pe egoism. Dar această ordine se va dovedi dezordine, fiind urmată necontenit de pericolul colapsului. Mai mult, această dezordine îi privilegiază pe deţinătorii de capital, care trebuie să fie mereu puţini, şi îi plasează pe aceştia în conflict cu oamenii care posedă doar munca şi care vor fi mereu majoritari. Dar Grameen uneşte capitalul cu munca astfel încât oamenii şi familiile să devină productivi şi independenţi. Ca în cazul altor afaceri, banca realizează profit, pe care îl distribuie proprietarilor, însă scopul ei este să facă un dar. Darul este finanţat printr-un schimb, dar nu se reduce la acest schimb.

Ordinea socială trebuie să fie susţinută financiar; toţi avem nevoie să mâncăm. Dar această ordine nu poate fi redusă la ideea de a consuma, altminteri vom sfârşi prin a ne mânca unii pe alţii. La drept vorbind, a face din sistemul bancar doar un instrument pentru satisfacerea lăcomiei echivalează cu a-l ruina pe celălalt sau, cel puţin, a-i consuma resursele şi a-i reduce viaţa. Dar nu există absolut niciun motiv pentru care să trebuiască să se întâmple acest fapt, iar distincţia dintre Citibank şi banca Grameen demonstrează acest lucru. În fond, este vorba despre distincţia dintre lăcomie şi dăruire; dintre afacerea înţeleasă ca mod de a-ţi însuşi cât de mult poţi şi afacerea ca un mijloc de a dărui tot ceea ce poţi.

Traducere de Irina Bazon

Sursa: http://www.ziuaonline.ro/opinii/a-treia-forta/3545-un-model-de-distributism-grameen-bank.html

Advertisements