Libertatea nu înseamnă eliminarea tensiunii. Te simţi liber atunci când trăieşti în tine cel mai acut tensiunea dintre materie și spirit, dintre intelect și inimă, dintre spiritul rebel şi cel supus, tensiune care nu rezultă în dezordine, dimpotrivă. Atunci când recunoşti discordanţele din tine şi, tocmai pentru că le recunoşti, tinzi să le integrezi într-un soi de armonie tensionată, muzicală. Sunt atâtea nuanţe pe care le treci cu vederea, abia perceptibile, dar care pot estompa stridenţele. Nu e vorba să te confrunţi cu piedicile, cu dezacordurile în faţa cărora te aduce viaţa, ci, înainte de toate, cu piedicile şi dezacordurile care zac în străfundurile tale şi care, odată intuite, dau măsura complexităţii naturii umane, iar felul cum ştim să o valorificăm ne înaltă sau ne coboară. Viața înseamnă de fapt o luptă cu dezacordurile în aspiraţia de-a o ridica la un nivel pe care doar muzica îl poate atinge.

După cum spune Schopenhauer, „disonanțele sunt necesare cu condiţia să fie conduse cum trebuie şi să se rezolve în consonanțe”. Putem găsi o expresie a libertăţii în muzică. Libertatea nu se poate traduce prin fragmentarism, anomie, arbitraritate. Șigaliov, personajul lui Dostoievski: „pornind de la libertate nelimitată, eu închei printr-un despotism nelimitat”. Fără încercarea transcenderii spre un Sens, care să menţină o tensiune între contrarii, creatoare a unei coerențe vii, libertatea sucombă în fragmentarism. Libertatea implică ideea transcenderii, a transfigurării. Ea este dată de posibilitatea omului de a se raporta la un sens dincolo de lumea asta – schimonosită, dominată de accidente, incoerenţe şi absurd. După cum a constatat Berdiaev, „Actul liber al unei persoane nu e din lumea asta.”

În mod analog, muzica este opusul fragmentelor. Ea „ne dă ceea ce precede orice formă, nucleul intim, inima lucrurilor” (Schopenhauer).

Ceea ce a dus la moartea muzicii este deconstrucţia (care a ţintit spre anularea Sensului), care au pătruns şi în muzică şi nu au avut alt rezultat decât producerea haosului. Devenind expresia unei complexităţi rezidând în dezacorduri şi incoerenţe, ea a pierdut tocmai inefabilul, care este însăşi esenţa ei. Iar inefabilul nu e totuna cu haosul şi ininteligibilul, ci cred că este reflectat cel mai bine prin ceea ce spune Schopenhauer: „ea (muzica) este pentru noi în acelaşi timp perfect inteligibilă şi cu totul inexplicabilă”. prin acest inefabil se produce interacţiunea intimă cu muzica, fiindcă ea este expresia care conţine în sine esenţa noastră – sensul care menţine tensiunea între natura activă şi cea pasivă, între spiritul rebel şi cel supus, între intelect şi inima – în final se produce o armonizare transfiguratoare între acestea două…

Posibilitatea libertăţii se leagă indisolubil de revelarea acestei esenţe, a unui Sens. Fragmentarismul postmodern anulează de fapt libertatea.

Muzica modernă (mai ales începând cu expresioniştii) nu pare a ne elibera, ci dimpotrivă, ne acaparează, ne suprasolicită, iar la finalul unei audiţii te simţi mai curând epuizat, fragmentat, decât eliberat, întregit – nu mai are loc transfigurarea (care înseamnă convertirea în armonie a disonanţelor), pentru că lipseşte de fapt izvorul ei: fiinţa. O astfel de muzică nu mai este revelaţie, fiindcă e o formă înstrăinată de „inima lucrurilor”. Ea nu mai integrează disonanţele într-o uniune tensionată. Nedirijate de tensiune, disonanţele trec în stridenţe şi nu mai au decât un efect agresiv, supunându-ne în mod forţat lor după ce au produs în noi bulversarea, dezechilibrul ontologic, sfâşierea acelei integritati vii a sinelui. Stridenţele (opusul nuanţelor, care descind din inefabil) nu conţin în sine nici o taină. În lipsa tensiunii, disonanţele nu mai sunt creatoare. Fiindcă din anarhism şi spontaneitate pură nu mai pot izvorî energii creatoare (deşi postmoderniștii au căzut în eroarea de a confunda anarhismul cu forţa creatoare şi ininteligibilul cu inefabilul, dar energia creatoare şi inefabilul pornesc din fiinţă, nu din absenţă).

Evitarea tensiunii creatoare este reflectată în lumea actuală prin două tendinţe opuse: fie în mania de a controla totul, de a evita riscurile, de a elimina situaţiile negative sau elementele inadaptabile care pot periclita ordinea raţională, fie în alunecarea într-un fragmentarism luat drept libertate, care exclude orice coerențe…

Moartea muzicii a coincis şi cu moartea frumuseţii; esenţa frumuseţii rezidă în inefabil. Dar primatul expresiei a anihilat inefabilul/frumuseţea. Muzica nu mai este esenţa „ce precede orice forma”; expresia s-a impus pentru a precede orice esenţa. Şi-a arogat „libertatea” deplină de a crea ea conţinuturi – însă o astfel de expresie care, în fond, neagă inefabilul, nu poate să creeze decât fragmente de conţinut, adică incoerenţe, aceste fragmente negăsindu-şi niciodată rezolvarea în consonanţe.

Inefabilul e transcenderea disonanţelor – ce decurg din separarea dintre conţinut şi expresie – spre un sens al unităţii – şi graţie uniunii tensionate dintre ele, nici conţinutul, nici expresia nu mai sunt supuse epuizării, ci, dimpotrivă, se susţin şi se sporesc reciproc (sub semnul tainicei lor legături) – pe când dezordinea unei complexităţi de disonanţe suprimă posibilitatea acelei uniri şi absoarbe şi consumă orice conţinut (melodia şi tonalitatea dispar într-o masă sonoră amorfă), făcând imposibilă revelarea vreunui sens – adică recunoaşterea fiinţei (sensul adevărat şi viu e cel care dăinuie, coerent cu sine, cel care călăuzeşte spre rezolvare disonanţele).

Este interesantă distincţia gândită de Sf. Augustin dintre libertatea de alegere şi libertatea în Adevăr; libertatea de alegere este cea care s-a impus în detrimentul libertăţii în Adevăr. Dar alegerile se fac pornind de la esenţă, fiindcă nu îţi “construieşti” fiinţa pe baza unor alegeri, ci mai întâi trăieşti revelaţia fiinţei, faptul de a-ţi regăsi fiinţa, apoi alegerea vine ca tindere spre acea armonie muzicală pe care tocmai fiinţa o „întrezăreşte”. Libertatea în Adevăr este manifestarea acestui proces şi încununarea lui armonioasă.

(scris pe 27. 06. 2009)

Atașez acestui text un video relevant pentru ceea ce a ajuns să însemne, în lumea contemporană, arta. Dacă secole întregi arta și-a păstrat calitatea esențială de expresie a frumuseții, menită să transforme omul, să-i hrănească spiritul, să-i reveleze un sens, să-l inspire, începând din secolul XX, arta a devenit o expresie tot mai accentuată a nihilismului care a contaminat definitiv sufletul omului. Nihilismul a pătruns în muzică tot prin deconstrucție, așa cum s-a întâmplat și în alte sfere. Dacă adevărul a fost abandonat, lumea a fost condamnată distrugerii nihiliste și în locul lui Dumnezeu, ca început și finalitate a lumii, s-a instalat nimicul, absurdul a luat-o definitiv în stăpânire. După cum constată Serafim Rose în cartea sa, Cauzele revoluției din epoca modernă. Nihilismul (pe care o recomand ca lectură indispensabilă pentru cine mai vrea să înțeleagă lumea în care trăim),dacă nimicul este centrul lumii, atunci lumea, atât în esenţa ei, cât şi în fiecare detaliu, devine incoerentă, se dezintegrează, este percepută ca absurdă.” O ilustrare a cestui fapt în muzică este eliminarea melodiei, a tonalității, a armoniei; muzica nu mai este revelație, disonanțele nu se mai pot rezolva într-un sens, care să le transcendă spre o unitate vie, fragmentarismul domină, sfidând orice formă de firesc.

Experimentarea, dezechilibrul, trauma, șocul au fost valorificate în planul artei. Cum spune Dan Puric într-un interviu, „Acum arta trezește fiara din om, nu omul din fiară”. Moartea frumosului înseamnă, implicit, atrofierea simțului etic, iar omul alunecă în subumanitate.

Arta nu mai este acordată după chipul omului, ci după cel al lumii în care trăiește, o lume care, dacă în timpul dictaturilor totalitare din secolul XX era inumană, acum, la începutul secolului XXI, a devenit „a-umană”. Fiindcă, dacă înainte moartea spirituală era trăită dureros, comporta anumite convulsii, acum omul însuși a murit, acum nu mai este traită o ruptură, ci asistăm pasivi la fragmentare… Dacă înainte omul mai păstra ceva din adevăr în memoria sa, cu toate că îl nega, acum nu mai păstrează nimic și este perfect adaptat acestei lumi.

)Însă dacă singura salvare din această lume „a-umană” este să ne amintim chipul uman creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu – fiindcă doar astfel ființa omului este restaurată -, dacă frumusețea este cea care va salva lumea (după cum a profețit Dostoievski), atunci arta trebuie să aibă rolul de a-i revela și aminti omului frumusețea, sau, cum a spus, atât de sugestiv, Mircea Platon, să ne facă să trăim „cu o icoană în fața ochilor minții”. „Arta majoră trebuie să limpezească, nu să tulbure”, iar artistul „trebuie să facă drumul înapoi, către Dumnezeu”. „La ce bun artistul pe vreme de secetă? Ca să aducă aminte că există ploaie…” (Dan Puric)