Redau câteva fragmente din articolul Problema Europei – și a noastră (Europe’s Problem—and Ours), semnat de George Weigel, articol apărut în revista „Sinapsa” (Nr. 3, 90-101, 2008) în traducerea lui Gheorghe Fedorovici:

„George Weigel încearcă să ne spună nouă, europenilor, precum şi compatrioţilor săi americani, că problemele mai vechi sau mai noi ale Europei au o singură cauză: uitarea lui Dumnezeu. Teologul şi filozoful politic american ne previne şi ne demonstrează că Europa este un continent muribund: la nivelul instituţiilor, al culturii, al civilizaţiei, al populaţiei. Entuziasmului imatur al noilor umanişti internaţionalişti, Weigel îi răspunde sec şi realist: organele vitale ale organismului european sînt distruse, nu mai puteţi fi resuscitaţi. Dar aţi putea învia, dacă aţi vrea. Ştim însă că, atunci cînd ajungem la partea cu Învierea, umaniştii rîd. Din acest rîs, ne aminteşte profetic G. Weigel pe urmele lui Soljeniţîn, obişnuieşte să iasă răul, un rău care nu poate fi explicat la nivelul istoriei de vreme ce tinde să anuleze istoria, să nimicească prezenţa umană pe acest pămînt. ” (Gheorghe Fedorovici)

George Weigel – Problema Europei – şi a noastră

„De ce un secol care a început cu predicţii încrezătoare, legate de o umanitate în maturizare, ce atinge noi culmi de realizări civilizatoare, a produs, în doar patru decade, două războaie mondiale, trei sisteme totalitare, un război rece care ameninţa cu catastrofa ultimă, oceane de sînge, munţi de cadavre, Auschwitzul şi Gulagul? Ce s-a întîmplat? Şi din ce cauză?

De-a lungul celor doisprezece ani de cercetare şi predare în Europa centrală şi de est, am fost impresionat de ceea ce se poate numi viziunea slavă a istoriei. Aceasta poate fi întîlnită la marele gînditor care a trăit la graniţa dintre Ortodoxie şi Catolicism, Vladimir Soloviov, în provocarea religioasă şi morală pe care acesta a adresat-o nihilismului şi materialismului la modă de la sfîrşitul secolului XIX. Poate fi întîlnită la marii romancieri, poeţi şi dramaturgi ai romantismului polonez – Henric Sienkiewicz, Adam Mickiewicz, Juliusz Slowacki, Cyprian Kamil Norwid – care s-au desprins decisiv de convingerea iacobină că „revoluţie” înseamnă o completă ruptură cu trecutul, insistînd în schimb asupra faptului că „revoluţia” autentică înseamnă recuperarea valorilor spirituale şi morale pierdute. Poate fi întîlnită la Karol Wojtyla, ulterior Papa Ioan Paul al II-lea, şi la unii lideri intelectuali ai rezistenţei anticomuniste din Europa est-centrală, precum Václav Havel şi Václav Benda – toţi aceştia credeau că „a trăi în adevăr” putea schimba ceea ce părea de neschimbat în istorie.

[…]

…Analizînd ororile secolului XX, Soljeniţîn vedea în declanşarea primului război mondial o portiţă de dimensiuni istorice:

«Slăbiciunile conştiinţei umane, lipsite de dimensiunea ei divină, au fost un element determinant în toate crimele uriaşe ale acestui secol. Cea dintîi dintre aceste crime a fost primul război mondial, şi multe din greutăţile noastre de astăzi decurg din el. Acest război […] s-a petrecut atunci cînd Europa, plesnind de sănătate şi abundenţă, s-a lăsat pradă unei furii a automutilării care nu putea decît să-i stoarcă vlaga pentru un secol şi ceva, ori poate pentru totdeauna. Singura explicaţie posibilă pentru aceasta este o eclipsă mentală petrecută printre liderii Europei, datorată pierderii conştiinţei unei Puteri Absolute de deasupra lor. […] Numai pierderea acestei intuiţii mai înalte care provine de la Dumnezeu i-ar fi permis Occidentului să accepte calm, după sfîrşitul primului război mondial, agonia prelungită a Rusiei care era sfîşiată de o bandă de canibali. […] Vestul nu şi-a dat seama că acesta era de fapt începutul unui proces de durată, care avea să împrăştie dezastrul în întreaga lume… »[conferinţa de la Templeton Prize, 1983]

…momentul 1914-1918 a marcat începutul crizei civilizatoare în Europa, şi poate că în special în Europa occidentală, criză ale cărei efecte ne însoţesc în bună măsură şi astăzi. Într-adevăr, în încercarea de a obţine un răspuns satisfăcător la cîteva dintre întrebările pe care le-am ridicat mai sus, inclusiv la problema cea mai urgentă, cea a sinuciderii demografice a Europei, nu mă pot gîndi la vreun alt răspuns mai bun decît cel sugerat de analiza lui Soljeniţîn: aceste fenomene sînt expresia unei crize profunde şi de durată a moralului civilizator.

Nu trebuie să surprindă că această criză a devenit vizibilă numai de la sfîrşitul războiului rece. Efectele ei au fost mai întîi ascunse de pacea iluzorie care a marcat perioada interbelică; apoi de expansiunea totalitarismului şi de marea criză; apoi de cel de-al doilea război mondial; în sfîrşit, de războiul rece. De-abia după 1991, cînd crizele militare şi politice care începuseră în 1914 s-au încheiat, a fost posibil ca efectele pe termen lung ale „furiei de auto-mutilare” a Europei să apară la suprafaţa istoriei şi să fie văzute drept ceea ce erau – şi drept ceea ce sînt.

Intuiţia lui Soljeniţîn sugerează că o analiză a istoriei orientată teologic ar putea în fapt să arunce mai multă lumină asupra a ceea ce se propune pe sine a fi „lumea reală” decît reuşesc să ofere cei mai mulţi observatori politici realişti.

[…] Scriind în timpul ocupaţiei Franţei de către Germania nazistă, Henri de Lubac arăta că acea criză civilizatoare în care se afla Europa în timpul celui de-al doilea război mondial a fost produsul a ceea ce el a numit „umanismul ateu” – respingerea deliberată a Dumnezeului din Biblie, adică a Dumnezeului lui Avraam, al lui Isaac, al lui Iacov şi al lui Iisus, în numele unei autentice eliberări umane. Ceea ce omul biblic percepuse ca eliberare de capriciile zeilor ori a sorţii – propria revelare în istorie a singurului Dumnezeu care nu era nici un tiran discreţionar, nici o abstracţie îndepărtată – umanismul ateu resimţea ca sclavie. Măreţia omenească solicita respingerea Dumnezeului biblic.

[…]

Acesta era umanismul ateu, ateism care avea o ideologie dezvoltată şi un program pentru refacerea lumii. Ideile au consecinţe, iar ideile proaste pot avea consecinţe mortale. În inima întunericului dinăuntrul marilor tiranii ale mijlocului secolului XX, de Lubac a văzut efectele mortale ale cununiei dintre umanismul ateu şi tehnologia modernă. El a rezumat rezultatele acestui mariaj nefericit în termenii următori: „Nu este adevărat, după cum se afirmă uneori, că omul nu poate organiza această lume în absenţa lui Dumnezeu. Ceea ce este adevărat este că, fără Dumnezeu, omul nu o poate organiza decît împotriva omului”. Acesta este lucrul pe care tiraniile secolului XX l-au dovedit – că umanismul limitat exclusiv la lumea aceasta este în mod inevitabil un umanism inuman.

[…] Putem explica faptul că Europa s-a lăsat cucerită de ceea ce Charles Taylor a numit „secularism exclusiv” – adică un secularism hotărît să excludă din viaţa culturală, socială şi politică orice referinţă la transcendent – fără a lua în considerare pînă la capăt drama umanismului ateu; adică fără a ţine cont de pozitivismul lui Comte, subiectivismul lui Feuerbach, materialismul lui Marx şi voinţa de putere a lui Nietzsche? Mă îndoiesc. Depoliticizarea Europei deplînsă de Pierre Manent nu este produsul doar al birocraţiei – şi nici „prezentismul” şi dispreţul pentru tradiţie criticat de Remí Brague.

Cu alte cuvinte, „problema europeană” nu este, în mod simplu, o problemă a secolului XX – chiar dacă criza moralului civilizator european s-a accelerat exponenţial în timpul primului război mondial, cînd, după cum scrie Pierre Manent, „sacrificiul de sine a făcut loc auto-mutilării şi unei frenetice iubiri de moarte”. Nu, originile „problemei europene” pe care europenii atenţi şi mulţi americani o trăiesc astăzi trimit în urmă, spre secolul XIX, la drama umanismului ateu şi la triumful corespunzător al secularizării din Europa de vest. Căci acel proces de secularizare a avut nişte consecinţe publice profunde: a însemnat prăbuşirea unui orizont transcendent al judecăţii morale în viaţa publică europeană şi triumful a ceea ce Manent numeşte „autovenerarea” sau „orgoliul fatal” care a dus la primul război mondial şi la urmaşul lui.

[…] Europeanul s-a convins pe sine că, pentru a fi modern şi liber, trebuie să fie secular într-un mod radical. Această convingere a avut consecinţe cruciale, pe drept cuvînt mortale, pentru viaţa publică şi cultura europeană; într-adevăr, acea convingere şi consecinţele ei publice stau la temelia crizei contemporane europene a moralului civilizator. La rîndul ei, această criză a moralului civilizator ne ajută să înţelegem de ce omul european îşi uită istoria în mod deliberat. Acea criză ne ajută să înţelegem de ce omul european se leapădă de marea aventură a politicii democrate şi de efortul anevoios pe care aceasta îl presupune, părînd că preferă falsa siguranţă din domeniul intern al birocraţiei şi falsa securitate internaţională a sistemului ONU. Această criză a moralului civilizator este motivul pentru care omul european se dovedeşte incapabil să creeze viitorul uman al Europei.

Acest „no man’s land spiritual”, cum l-a caracterizat Christopher Dawson, era în sine instabil şi la limită autodistructiv. Însă, după cum îndeobşte delicatul Dawson a arătat-o într-un pasaj deosebit de aprig, „o societate seculară care nu are nici un alt scop în afară de propria ei satisfacţie este o monstruozitate – o excrescenţă canceroasă care, în cele din urmă, se va nimici pe sine”. Ne-am putea gîndi la ce-ar spune Christopher Dawson în zilele noastre.

[…]

Nişte State Unite indiferente la soarta Europei sînt nişte State Unite indiferente faţă de rădăcinile lor. Este adevărat, Statele Unite au dezvoltat o nouă formă de civilizaţie europeană. Dar această civilizaţie americană s-a înţeles o vreme îndelungată pe sine în continuitate cu civilizaţia occidentală pe care o asociem, în originea ei, cu Europa – cu singura realizare civilizatorie care a apărut în urma interacţiunii dintre Ierusalim, Atena şi Roma. Americanii au învăţat despre demnitatea persoanei umane, despre forma de guvernămînt limitată şi constituţională, despre principiul consensului şi despre standardele transcendente ale justiţiei faţă de care statul este responsabil la şcoala de cultură politică pe care o numim „Europa”. Trebuie să ne amintim toate acestea atunci cînd ne gîndim la pietas. Am văzut cum a fost afectată Europa de amnezia istorică faţă de rădăcinile ei culturale şi civilizatorii. Americanii n-ar trebui să dorească nicidecum ca aceasta să se întîmple şi în America.

Al doilea motiv pentru care putem şi trebuie să ne pese este legat de ameninţarea pe termen mediu şi lung pusă securităţii americane de dizolvarea indicelui demografic al Europei. Golurile demografice nu rămîn necompletate – în special atunci cînd golul demografic respectiv este al unui continent care deţine resurse economice uriaşe. Se pot vedea efectele depopulării la care Europa se supune singură în tensiunile produse în Franţa, Germania şi prin alte părţi de către valurile în creştere ale imigrării din Africa de nord, Turcia şi alte zone ale lumii islamice. Iar în timp ce, în scenariile cele mai optimiste, aceşti imigranţi pot deveni foarte bine nişte buni democraţi europeni, practicînd spiritul civic şi toleranţa şi dedicîndu-se respectării libertăţii religioase ale celorlalţi, există şi o alternativă mult mai sumbră. Indicatorul demografic curent al Europei ar putea produce pînă la urmă o Europă în care victoria lui Sobieţki la Viena, din 1683, să fie răsturnată, astfel încît Europa secolului XXII sau chiar a sfîrşitului secolului XXI să fie o Europă tot mai influenţată, şi poate chiar dominată, de populaţii islamice radicalizate, convinse de faptul că îndelung amînata lor victorie asupra continentului european este de-acum aproape.

[…]

Al treilea motiv pentru care „problema europeană” ne aparţine tot atît de mult şi nouă cît şi lor, are de-a face cu viitorul proiectului democratic, aici, în Statele Unite, precum şi oriunde în altă parte de pe glob. Ceea ce Pierre Manent deplînge ca „depoliticizare” a Europei are deja paralele în viaţa publică de la noi. Ceea ce este mai neliniştitor, de exemplu, în legătură cu bizara dezbatere privitoare la simpla menţionare a contribuţiilor creştinismului la civilizaţia europeană în propusa Constituţie europeană, este că amnezicii care doresc să rescrie istoria europeană prin eliminarea creştinismului din ecuaţia istorică procedează astfel în numele unei subţiri, cu adevărat anorexice, idei de democraţie procedurală. A spune că religia creştină nu are nimic de-a face cu evoluţia unor societăţi europene libere, guvernate de lege şi prospere, este mai mult decît o chestiune de falsificare a trecutului; este de asemenea o problemă a producerii unui viitor în care adevărul moral nu are nici un rol în guvernare, în stabilirea liniei politice, în aprecierile justiţiei şi în definirea acelei libertăţi pe care democraţia intenţionează s-o întruchipeze.

[…]ce ar însemna în termeni globali pentru proiectul democratic dacă perspectiva potrivit căreia democraţia nu are nici o legătură cu adevărul moral ar fi exportată din Europa occidentală către Europa centrală şi de est via Uniunea Europeană extinsă, iar de-acolo spre alte noi democraţii de pe glob? Dacă Christopher Dawson avea dreptate cînd spunea că o democraţie secularizată în întregime, inaptă să mai aducă adevăruri morale transcendente care să mai aibă vreo legătură cu viaţa publică, este autodistructivă, atunci întregul proiect democratic – în America latină, în sudul şi estul Asiei, în Oceania şi în Canada – este ameninţat de posibilitatea ca „problema europeană” să se metastazeze dincolo de membrii curenţi ai UE.

[…] Experimentul democratic american va fi slăbit dacă „depoliticizarea” Europei va construi tendinţe similare celor de pe continent şi aici, în Statele Unite, şi astfel va fi afectat şi proiectul democratic de pe glob. …

[…]

Să-mi fie permis să mă întorc pentru ultima dată la Christopher Dawson, cel care în faza timpurie a „problemei europene” scria că „dilema modernă este cu precădere una spirituală, şi fiecare din aspectele ei, cel moral, politic, ştiinţific, ne trimit înapoi la nevoia unei soluţii spirituale”. Dacă Dawson avea dreptate, şi eu cred că avea, atunci răspunsul pe termen lung la prefiguratul sfîrşit al Europei nu va putea fi găsit decît în revitalizarea rădăcinilor creştine ale Europei şi în renaşterea convingerii creştine în inima istorică a creştinismului.

[…] În cele din urmă, sînt mai puţin interesat de opţiuni strategice precise – care pot fi elaborate de minţi mai luminate decît a mea – pe cît sînt interesat de înţelegerea „problemei europene” în originile ei, care sînt mai degrabă culturale şi spirituale decît politice. Acesta este începutul unei strategii înţelepte. ”

George WEIGEL

(traducere de Gheorghe Fedorovici)

Revista Sinapsa Nr. 3, 90-101 (2008)

Articolul integral poate fi citit aici.

Recomand și: John Griffing – Nimicirea națiunilor