Paul Evdokimov – Taina iubirii (Editura Christiana, Bucuresti, 1994), fragment

„Prin atracţia violentă şi irezistibilă a îndrăgostiţilor, erosul recunoaşte obiectul deja iubit al viselor sale. Am putea vorbi de o oarecare anamneză, de o misterioasă re­miniscenţă, existând în orice iubire adevărată. Orice bărbat o poartă în el pe Eva lui, trăieşte în aşteptarea posibilei sale parusii. Acest presentiment dă toată frumuseţea şi puritatea viselor poetice ale adolescenţei. Omul atent poate presimţi o anumită predestinare pentru o iubire adevărată, dacă acesta este destinul lui; „ea este menită din veac pen­tru tine” îi spune Îngerul Rafail lui Tobie (Tobit 6, 18). Prezenţa lui Dumnezeu nu este străină de atracţia pe care o resimt îndrăgostiţii şi întâlnirea lor nu este niciodată în­tâmplătoare. Chipul iubit este deja cunoscut, el pre-există dinainte de a fi întâlnit şi recunoscut.

Pe drumul spre Emaus, Hristos se face cunoscut uce­nicilor în momentul frângerii pâinii. Acest moment există şi în dragoste, o clipă curată, când îndrăgostiţii gustă din „pâinea îngerilor” şi se recunosc într-o revelaţie directă şi fulgerătoare. Aşa cum lumina străpunge întunericul, îndrăgostiţii se văd unul în celălalt: „se vede pe sine însuşi în iubită ca într-o oglindă” şi „aşa cum în apă chipul răs­punde chipului, tot aşa inima unui om răspunde inimii altui om”133.

Clarviziunea profetică contemplă frumuseţea „omului tainic al inimii”, „vede” prin diafanie icoana, gândul lui Dumnezeu despre fiinţa iubită. Iubirea izbucneşte atunci când „o putere ascunsă dezvăluie frumuseţea pe care cei­lalţi n-o pot pricepe”134. Ce era obişnuit şi fără nici o taină pentru cei neiniţiaţi, a devenit unic şi tainic. Se spune că iubirea este oarbă, şi totuşi ea te face să vezi. Revelaţia este transsubiectivă, dar câtuşi de puţin iluzorie, căci ţine de chipul lui Dumnezeu. Concepţia iconografică iniţiază şi obişnuieşte cu vederea feţei care aparţine veşniciei. În acest sens spune Sfântul Ioan Gură de Aur că „iubirea conjugală este iubirea cea mai puternică”, ştiind să vadă, ca şi credinţa, cele ascunse altora. Iubirea atinge adâncul cel tainic, ivirea ei copleşeşte şi desăvârşeşte fără să alun­ge vreodată misterul.

Numai fiind iubit aşa cum eşti te poţi accepta şi-ţi poţi primi fiinţa proprie ca pe un dar. Un om oarecare se des­coperă geniu în iubire. Un cântec venit din rădăcinile lui poate să umple universul şi să-l înalţe în sfere altădată ne­cunoscute.

Această „naştere în frumuseţe” cere totuşi focul purifi­cării, impune o asceză. Sărbătoarea iubirii nu durează. Imaginea ideală se arată doar pentru ca iarăşi să dispară, căci ea nu este doar dată, mai trebuie să fie şi creată. Ea îl încântă pe om şi apoi, ascunzându-se, îi lasă în inimă un dor profund, dorirea arzătoare a prezenţei sale.

[…]

Atitudinea religioasă a lui Kierkegaard proiectează o lumină: el rămâne în faţa lui Dumnezeu, nu în Dumnezeu. Elementul de transfigurare, minunea transformării de la Cana îi lipseşte în mod tragic. El este zdrobit de povara păcatului, de obsesia damnării; paginile întunecate şi iro­nice ale cărţilor şi vieţii sale nu sunt niciodată străbătute de suflarea plină de bucurie a harului.

Unicul” iubirii nu este niciodată „generalul”, nu este evenimentul psihologic care stă în puterea nemijlocită a firii umane, el are nevoie de medierea harului. Iată de ce căsătoria nu-şi află locul nici în moral, nici în estetic, ci în religios. Prin harul Tainei, eşecurile nu sunt răni mortale, nici nestatorniciile condamnări fără drept de apel.

Ceea ce călugării realizează nemijlocit, cei căsătoriţi o fac mijlocit şi mijlocul lor este locul sacramental al haru­lui. Ei Îl privesc pe Hristos unul prin celălalt şi darul ha­rului este „celălalt”, iubirea. Atunci tânăra fată rămâne veşnic prezentă în femeie: „ai păstrat vinul cel mai bun până acum…”, acum, prezent mereu virgin, plin de veş­nicie. Iată de ce cântă Coventry Patmore „rodirea eternei prospeţimi”!

Dacă te plasezi în afara întrupării, diferenţa infinită, calitativă, de nedepăşit dintre Dumnezeu şi om, alteritatea Lui absolută face iubirea nefericită şi orice comuniune, comunicare chiar, indirectă şi voalată. Proiectată în relaţia dintre logodnici, această alteritate radicală face iubirea cu totul nefericită şi imposibilă. Căsătoria este interzisă celui ce nu aduce roade (cazul lui Kierkegaard) pentru că refuză fata prin distanţă sau, la limită, prin absenţă.

Fără obstacol, nici o pasiune nu persistă. În căsătorie, obstacolul se interiorizează peste măsură. Tot misterul fas­cinant al iubirii conjugale rezidă în cucerirea spirituală a celuilalt, a inaccesibilului care face din alteritatea iubită materia Tainei: finis amoris ut duo unum fiant. O străină îmi devine mai intimă, mai lăuntrică decât sufletul meu. Sub acest aspect, pentru bărbat castitatea conjugală în­seamnă că pe lume nu există decât o singură fiinţă şi toată feminitatea este în ea.

Sub împăratul Maximilian, un tânăr ofiţer roman, Adrian, a suportat eroic martiriul, susţinut şi întărit de Natalia, tânăra lui soţie, până în momentul morţii lui, când ea nu spune decât: „Fericit eşti, domnul meu, lumina vieţii mele, că ai fost primit în rândul Sfinţilor”.

Îmbrăcată în cotidian, tânăra fată din Natalia atinge maturitatea feminină a spicului de grâu copt în soare. Păşind în sfinţenie, unită cu soţul ei în ofrandă vie către Hristos, slujindu-l până la martiriu, ea devine „surâsul lui Dumnezeu” şi „tandreţea Tatălui”.

133 Proverbes, 27, 19.

134 „Some hidden-hand unveils to him that loveliness, which others cannot understand” (C. Patmore, The angel in the house).