Recomand articolul 1968 and the Meaning of Democracy, de Daniel J. Mahoney, pe www.firstprinciplesjournal.com.(http://www.firstprinciplesjournal.com/articles.aspx?article=1096)Redau, în traducere proprie, câteva fragmente:

În America, premisa morală a mișcării pentru drepturile civile, înrădăcinată în principiile libertății și egalității susținute de religia biblică, a fost adoptată în cadrul mișcării pentru drepturile negrilor și al altor manifestări identitare. Mișcarea de eliberare a femeilor și distribuirea pilulei contraceptive recent fabricate (a fost introdusă în Franța în 1967) au contribuit la desprinderea sexualității din ordinea naturală și a libertății individuale din contextele ei mai largi familiale și sociale. În Franța, instituții sociale diverse precum Biserica sau Organizația Cercetașilor s-au străduit să adopte „structuri de putere” mai puțin ierarhice în anii imediat anteriori epocii ’68. Pretutindeni o ideologie a eliberării sfida vechiul etos burghez al stăpânirii de sine.

[…]

După cum am constatat, revoluționarii de orientare stângistă (troțkiști și maoiști de diferite culori) au jucat un rol esențial în radicalizarea mișcării studențești. Aceste „grupuscule” revoluționare subterane au manevrat cu multă iscusință Partidul Comunist și au pretins că vorbesc în numele tuturor tinerilor. Unii dintre acești militanți (André Glucksmann, Bernard-Henri Lévy și ceilalți „noi filozofi” de renume din media) au abandonat mai târziu ideologia revoluționară și au devenit apărători vocali ai „drepturilor omului”. Acești „soixante-huitarzi” tind acum să considere că traiectoria lor intelectuală și politică își are punctul de pornire în însuși evenimentul respectiv. Ei rămân partizani ai mișcărilor din 1968 chiar și sub noile lor ipostaze – centriste sau chiar conservatoare. În fond, anumite trăsături reflectând reaua credință și gândirea deziderativă răzbat din interpretarea „libertariană” a evenimentelor din 1968. „Libertarianismul” mișcărilor in 1968 și-a direcționat aproape întreaga ostilitate către societatea burgheză și a fost extrem de indulgentă față de totalitarismul stângii.

[…]

Raymond Aron a fost primul care a denunțat caracterul „imitativ” al acțiunii studenților și mascarada revoluționară la care au luat parte intelectualii, riscând distrugerea societății burgheze și a universității liberale și aducând prea puțin sau nimic constructiv în schimb. El a reamintit criticile pertinente ale lui Flaubert și Tocqueville privind revoluția de la 1848 (când pseudoiacobinii vremii s-au ghidat după o „politică literară” similară), pentru a evidența predilecția francezilor pentru a face revoluție în loc de a-și asuma efortul realizării unor reforme. Ca un om cu multă chibzuință, Aron a fost indignat de inabilitatea și refuzul celor ce ocupau poziții de responsabilitate de a rezista delirului epocii. În Revoluția iluzorie, el își justifică elocvent refuzul de „a-i lua în serios” pe diverșii actori ai „comediei revoluționare”: „Nu consimt să salut «admirabila voastră tinerețe». Prea mulți oameni în toată firea au făcut asta…. ”

(…) Dacă Aron nu putea adera cu totul la perspectiva lui de Gaulle asupra Franței, s-a simțit personal „mai aproape de gaulliști decât de adversarii lor”. A fost „profund dezamăgit” de „atitudinea de negare radicală a patriotismului manifestată de revoluționari și de înlocuirea unui erou al rezistenței [Charles de Gaulle] cu numele lui Che Guevara”.

[…]

De Gaulle nu fusese demagogic în discursul său adresat națiunii pe 30 mai: el se temea sincer de posibilitatea accentuată a preluării puterii de către comuniști în Franța. În ajunul zilei de 30 mai, exponenți de marcă ai anticomunismului (și critici ai evenimentelor din mai ’68), precum Aron, Annie Kriegel și Alain Besançon, luau serios în considerare posibilitatea exilului în cazul în care totul ar fi fost pierdut. Francezii care descriu nostalgic mișcările din 1968 ca reprezentând un protest „democratic” veritabil împotriva autoritarismului gaullist și a normelor rigide ale unei ordini sociale ierarhice ignoră complet mizele politice ale evenimentelor din mai.

Mentalitatea epocii ’68

(…) Sloganurileteribil de juvenile – „Încearcă imposibilul!”, „Este interzis să interzici!”, „Consideră dorințele tale drept realitate!” – nu au în sine niciun conținut sau relevață intelectuală. Ele sunt însă expresii populare ale antinomianismului adânc înrădăcinat asociat mentalității dominante în 1968.

În măsura în care putem vorbi despre un profil ideologic coerent, acesta poate fi identificat în conjuncția dintre filozofia dominantă în Franța anilor 1960 – „structuralistă”, complicată, obscură – și o ideologie difuză „stângistă” care aducea elogii lui Mao, Troțki și Castro. Latura virulentă a acestei ideologii o reprezintă „grupusculele” menționate mai sus, care au avut un rol major în radicalizarea evenimentelor în universități și fabrici. Linia ei mai „temperată” rezidă în caracterul antiautoritar și anti-ierarhic, în ceea ce poate fi considerat, în linii mari, de orientare „stângist-libertariană”. Prin ambele direcții, radicaliștii epocii au conceput o alternativă la societatea burgheză care să nu rezulte în despotismul birocratic de factură sovietică (pentru ei, Uniunea Sovietică părea deja un sistem definitiv mort).

Partizanii evenimentelor din 1968 erau fascinați de viziunea „democrației absolute” într-o societate industrială și porneau de la principiul „participării” („autogestiunii”), considerat singurul concept legitim cu rol determinant în cadrul oricărei instituții educaționale, sociale, economice și politice. Autoritatea în sine a fost identificată cu dominația și represiunea. Această perspectivă scăpa din vedere, fără doar și poate, realități și necesități sociale elementare. Raymond Aron evidențiază cu acuratețe „disprețul față de fapte”, față de realitați sociale elementare, care stătea la baza viziunii egalitare radicale pe care o împărtășeau intelectualii parizieni: „Mulți intelectuali de calibru manifestă un dispreț incredibil pentru fapte. Formula «nu există fapte» este neîncetat aclamată în cercurile pariziene. (…) Intelectualii francezi sunt atât de subtili încât sfârșesc prin a neglija realități evidente.”

Într-o carte celebră care a stârnit polemici nesfârșite, La pensée de ’68, filozofii francezi Luc Ferry și Alain Renault au analizat „mentalitatea epocii ’68”, curentele filozofice antiumaniste care au precedat, au inspirat și au fost revigorate de evenimentele revoluționare ale acelui an. (…) Ei au făcut remarca, mai moderată și plauzibilă, că filozofia franceză a anilor ’60 [Foucault, Derrida, Lacan] a creat un climat care a întrețiunt spiritul epocii ’68 și a anunțat acțiunile multora dintre principalii inițiatori ai revoluției. (…)

După cum a constatat Aron din mijlocul evenimentelor, intelectualii parizieni (cu puține excepții notabile) au sucombat într-un nihilism cât se poate de accentuat când au făcut confuzia între „funcția critică” si „repudierea absolută a societății”. Ei eu pus în practică – și chiar au perfecționat – „politica literară” a revolutiei de la 1848, condamnată de Tocqueville in Memoriile sale. Prea mulți au pledat pentru și au tolerat „cultul violenței pure” fără a avea perspectiva unei societăți alternative în afara unei viziuni vagi asupra unui viitor radiant lipsit de ierarhie și de structurile verticale ale autorității. În același timp, aceleași personaje manifestau o indulgență (sau o fascinație) fără margini față de tirani criminali din țări îndepărtate despre care cunoșteau prea puțin sau nu cunoșteau nimic.

(…) Aron mai remarcă: „Figura emblematică a intelectualilor anilor ’60 nu mai era Sartre, care dominase perioada postbelică, ci era reprezentată de o asociere între Lévi-Strauss, Foucault, Althusser și Lacan. … În mod curios, unii dintre acești intelectuali avangardiști se pretindeau oameni de știință în domenii precum etnologia și economia, dar maoiști în privința acțiunii. În timpul evenimentelor din mai, știința a cedat locul cultului acțiunii, al revoluției culturale, ce s-a răspândit sub diverse forme. Sartre și Rațiunea dialectică, „grupul în fuziune” (groupe en fusion), masa revoluționară și-au manifestat răzbunarea asupra structurii societății.

… Ei celebrau orice asalt împotriva autorității consacrate ca pe o victorie a libertății personale și a autenticității.

Una dintre trăsăturile definitorii al noii stângi de pretutindeni a fost confundarea libertății cu „eliberarea” și refuzul obstinat de a distinge autoritatea de autoritarism. Aceasta nu a fost o etapa trecătoare. După cum au constatat Roger Kimball și Roger Scruton, în urma cercetărilor efectuate în anii care au urmat evenimentelor din mai, „mentalitatea epocii ’68” a ajuns să se constituie ca filozofie oficială care a stat la baza știintelor umaniste în mediul universtiar în întreaga lume occidentală. Scientismul structuraliștilor a facut loc constructivismului social radical și eforturilor de a submina – sau „deconstrui” – ințelepciunea tradițională și instituțiile sociale consacrate. Moralismul egalitar a coexistat cu repudierea fanatică a ideii de Adevăr, cu teoria conform căreia moralitatea și dreptatea nu au alt fundament în afara categoriilor lingvistice și a factorilor culturali ce țin de o ordine socială contingentă. Partizanii academici ai „deconstrucției” nu au reflectat mai mult decât predecesorii lor asupra efectelor pe care acest nihilism le-a avut asupra capacității bărbaților și a femeilor de a trăi împreună, ca persoane libere, în spiritul responsabilității și al respectului reciproc. Fără a avea un fundament, „egalitatea” și „justiția” devin niște utopii, sloganuri ideologice exprimând disprețul față de o realitate care nu corespunde închipuirilor nesănătoase ale semi-intelectualilor.

Consecințele „sociale” ale evenimentelor din 1968

…Noii ideologi erau hotărâți să „răstoarne în întregime autoritatea vechilor societăți, cu scopul de a instala propria lor autoritate”. Acest nou autoritarism era mai neliberal decât tot ce fusese înainte fondat pe o ordine tradițională, întrucât manifesta un dispreț nemărginit față de cutumele, practicile și concepțiile care serviseră vreme indelungată ca fundament al unei existențe civilizate.

[…]

Cu o remarcă (și cu o vervă) în stilul lui Tocqueville, Besançon constată că „revoluția nu s-a încheiat”. Prin aceasta vizează ideea că revoluția democratică” persistă în a altera și a submina orice instituție deținătoare de autoritate. Totul, inclusiv adevărul însuși, trebuie sacrificat în numele autonomiei și al permisivității.

[…]

În cartea sa, În apărarea Europei decadente, Raymond Aron a vorbit deschis despre evenimentele din mai ca declanșatoare ale unei „crize a civilizației”, ale unui asalt sistematic asupra tuturor acelor instituții reprezentând autoritatea (Biserica, armata, învățământul superior) – care sunt indispensabile în susținerea unei ordini civilizate, bazate pe libertate. Însă în loc de a vedea evenimentele din mai ’68 ca reprezentând momentul fondator al democrației autentice, Aron a observat in acestea o „corupere” profundă a principiului democratic.

Linia pregnantă a acestui argument a fost dezvoltată de către Dominique Schnapper, un distins sociolog și membră a Curții Constituționale Franceze (și fiica lui Raymond Aron). Ea scrie, în mod sugestiv, despre „filozofia indistincției” care s-a răspândit în lumea occidentală democratică. Principiul democratic al egalității umane și civice s-a transformat, prin radicalizare – după cum a prezis Tocqueville – în pasiune pentru egalitate, care percepe „fiecare distincție … ca discriminatorie, fiecare diferență ca inegalitate, fiecare inegalitate ca inechitabilă”. Legăturile dintre oameni egali din punct de vedere civic, constituind fundamentul unei vieți politice democratice, devin modelul de necontestat pentru toate legăturile umane. Mai mult, atitudinea lăudabilă de respect față de realizarile diferitelor culturi a cedat locul unui relativism absolut care respinge însăși ideea existenței unor judecăți morale universale și a unei naturi umane universale. O astfel de „egalitate extremă”, după cum a numit-o Montesquieu în Cartea a XVIII-a din Spiritul legilor, reprezintă o denaturare a democrației ce se ascunde îndărătul răbufnirii „democratice” din mai 1968.

Revoluția continuă

[…]

Răspunsul ostil pe care susținătorii ideologici ai transformărilor din 1968 îl oferă celor care aduc și cea mai slabă critică asupra autorității lor morale reflectă una dintre cele mai frapante trăsături ale acelor evenimente: subminarea continuității morale și intelectuale a civilizației occidentale. Partizanii schimbărilor din 1968 plasează începutul democrației europene – care este, în viziunea lor, umanitară, deschisă, postnațională și postreligioasă – în perioada prefacerilor sociale survenite la sfârșitul anilor ’60. „Vechiul Occident”, toate vechile orânduiri (după cum ar spune Charles Péguy), fie ele creștine, republicane sau liberale în sens clasic, sunt respinse ca aparținând „trecutului vinovat”.

[…]

Ca reacție la totalitarismele inumane ale stângii și ale dreptei, care au generat catastrofele secolului XX, clericii au descoperit virtuțile constituționalismului liberal, iar liberalii au redescoperit rânduiala morală ca fundament al civilizației occidentale. Confruntându-se cu repudierea constituționalismului, a justiției morale și a ideii de adevăr imuabil și de umanitate universală pe care o operau ideologiile totalitare, liberalii și conservatorii s-au solidarizat în apărarea unui Occident care încă mai era capabil să se conducă după cele mai înalte valori ale tradițiilor moderne și premoderne. Evenimentele din 1968 au spulberat acest consens antitotalitar și au dat naștere „democrației postmoderne”.

Asaltul implacabil asupra principiului autorității se desfășoară într-un ritm accelerat. Acest proces a devenit o rutină într-o asemenea măsură încât am încetat să mai observăm sau să mai reflectăm la caracterul efectiv revoluționar al acestuia. Deciziile politice sunt lipsite de fundamentul unei culturi politice, instituția familiei este doar o umbră a ceea ce a fost cândva, iar curentele dominante din mediul clerical nu mai fac diferența între scopurile sublime ale carității creștine și apelurile demagogice la umanitarismul democratic. Treptat, interesul legitim și benefic al europenilor pentru drepturile omului s-a desprins de contextul politic, adică de ceea ce înseamnă autoguvernarea în interiorul unui stat ancorat în tradițiile bogate ale civilizației. Ei doresc să instituie ceea ce Pierre Manent numea „democrația pură”. Ei aderă tot mai mult la o „idee de democrație” care nu tolerează cu niciun chip precondițiile esențiale istorice, culturale și politice necesare unei autoguvernări democratice. Anul 1968 a avut un rol fundamental, atât de cauză, cat și de efect, în acest demers al reducției unei vaste tradiții a libertății la ideea unei democrații subordonate unui singur principiu: absolutizarea autonomiei și libertății individuale. Una dintre lecțiile viabile ce se desprind din evenimentele din mai ’68 este, fără îndoială, aceea că „ideea” de democrație nu este nicidecum suficientă în sine. Ca pură abstracțiune sau ideologie, democrația riscă să devină dușmanul de moarte al autoguvernării și al libertății și demnității umane, în accepția lor autentică.

Aparut si pe http://www.proiectul-arche.org/2010/03/traducere-daniel-j-mahoney-1968-si.html