Omul postmodern se situeaza intr-un univers al pierderii. Obtine usor ceea ce vrea, si, tocmai din aceasta cauza, pierde totul. Pentru ca nu mai stie sa construiasca. De fapt, el construieste fara oprire, de aceea nu are casa. A construi devine scop in sine. El nu traieste in interiorul constructiei sale, ci pentru constructie. Pentru omul dinainte, pierderea casei echivala cu o ruptura, o “descentrare” dureroasa, el nu-si pierdea propriu-zis casa, casa era in fiinta sa si totul se intampla prin raportare la fiinta. Pierderea era mai curand o ruptura petrecuta in interiorul fiintei.

Acum, in locul rupturii, nu mai exista decat relationarea – sau mai bine zis asamblarea – sau desprinderea pasiva. Tocmai pasivitatea incita necontenit spre miscare, paradoxal, plictiseala ne indeamna si mai abitir spre activitate… Constructia la care muncim cu o febrilitate apatica nu ne mai transmite nimic din ceea ce inseamna ea, nu mai stim cu ce am inceput, ce anume ne-a pus initial in miscare, cum ne gandeam ca va arata aceasta constructie, in ce stadiu am ajuns si spre ce ne indreptam de fapt, cand o vom termina. Undeva in adancul fiintei mai simtim difuz in rastimpuri pulsiunile unor intrebari, dar aceste pulsiuni nu cresc intr-atat pana la a deveni reflexive, constiinta noastra functioneaza si ea ca o retea – nimic nu poate strapunge darz, in sensul veritabil, reteaua, nici un gand cu adevarat vertical; gandurile desi pornesc din adanc, nu urmeaza traseul spre care le indeamna adancul, se impotmolesc in retea, constiinta nu le mai ia in primire, intrucat atentia ei e antrenata necontenit asupra unei constructii care o solicita intru totul.

Nu conteaza ce construiesti, ci viteza cu care construiesti. Omul trece printr-un proces dezumanizant prin necesitatea de a se adapta vitezei – viteza implica in mod normal sporirea erorilor, scaderea calitatii (si, de aici, erodarea a insasi naturii umane) – si fiindca omul, prin natura sa, nu poate tine pasul cerintelor, trebuie programat, antrenat continuu pentru a tine pasul: e nevoit sa renunte la parti esentiale din natura sa (cum sunt de pilda gandurile ce se isca din adanc) pentru a actiona cat mai similar unei masini – este supus astfel unui inevitabil proces al fragmentarii. Astfel au aparut specialistii si omul a fost alimentat fara oprire de nenumarate tehnici si metode. A uitat care este de fapt hrana lui. In schimb, a simtit – sau mai curand i s-a creat – nevoia unor specialisti. I s-a inoculat incontinuu ideea ca inapoiatii, aplatizatii sunt cei care nu au tinut pasul cu noile tehnici. Schimbarile care se produc intr-un ritm aiuritor ne-au buimacit intreaga fiinta. Noul, noile interpretari, noile procedee, noile variante „imbunatatite”, noile programe – toate proiectate chipurile pentru a ne face viata mai buna, pentru a ne deschide noi perspective – ne bombardeaza zilnic, agresiv sub o masca imbietoare, insinuandu-se in fiinta noastra, inlocuindu-ne, izgonindu-ne necontenit din noi insine. Noi nu mai stim cine suntem si traim pentru a construi: pentru a invata metodele cele mai eficiente in scopul unei constructii perfecte; ce anume construim nu stim precis sa spunem.

Nu mai stim cu ce am inceput, ce anume ne-a pus initial in miscare, cum ne gandeam ca va arata aceasta constructie, in ce stadiu am ajuns si cand o vom termina. Exista doar un impuls de a te gandi la aceste lucruri, dar de fiecare data suntem neputinciosi. Fiindca astfel de ganduri, de interogatii, de tensiuni interioare si disonante petrecute la nivelul constiintei nelinistite care tinde spre atingerea unei armonii vii a contrariilor, toate acestea apartin fiintei noastre spirituale. Omul este o fiinta spirituala, dar a uitat acest adevar ce altadata facea parte organica din sine. Inainte stia ce construieste – nu construia o schita, un plan abstract; constructia lui incarna o valoare adanc inradacinata in fiinta sa, un continut spiritual a carui transpunere in viata echivala unui act creator. Constructia pornea dinauntrul fiintei, acolo isi avea temeiul. Omul construia pentru a-si manifesta in mod viu posibilitatile esentei sale, potentele creatoare, pentru a-si desavarsi fiinta.

Acum potentele sale sunt probate prin fidelitatea cu care aplica tehnicile noi, perfectionate. Prin atentia acordata planului abstract si exactitatea punerii lui in practica. Prin rapiditatea executarii fara erori. Prin rezistenta la stres. Prin adaptare cat mai iute la cerinte. Prin flexibilitate si fluiditate. Prin capacitatea de a controla. Prin incadrarea in termene.

Iar daca nu face fata, este un nimeni pentru ca nu a functionat cum trebuia. Toti il vor trata ca atare. Frustrarea, nesiguranta, neincredera, ura ii vor invenina si rascoli sufletul. Si daca se va putea inrobi altor tehnici, altui plan, altor cerinte, altor termene, o va face fericit, gata sa se supuna mai umil decat oricand, numai sa nu dea din nou gres.

El nu traieste in interiorul constructiei sale, ci pentru constructie. Valorile lui sunt „realiste”: converg in jurul lui „a avea”. Judeca fragmentar, schizoid: nu iti mai poti permite sa fii cand esti prins intr-un proces neincetat de invatare pentru dobandirea de noi competente si perfectionarea lor, pentru stapanirea unor tehnici care te vor conduce spre succes… Golit de continut, se imbata cu himera unei puteri ce-l transforma in cel mai maleabil sclav. In aceste conditii, omul postmodern nu se mai situeaza nici macar intr-un univers al rupturii, ci doar al pierderii…