Articol preluat de pe http://constiinte.ro/un-nou-ev-mediu

nikole berdiaevAutor: Nikolai Berdiaev
Rating: Nikolai Berdiaev - Un nou Ev Mediu - recenzie

Editura: Omniscop
Anul apariţiei: 1995
Traducător: Maria Vartic
ISBN: 973-96109-5-1

În cartea sa, Un nou Ev Mediu (1927) (apărută și la noi în 1995, la Editura Omniscop, fiind reprodusă ediţia din 1936 în traducerea prof. Maria Vartic), Nikolai Berdiaev urmăreşte desfăşurarea epocilor istorice, de la Renaştere, până la instaurarea socialismului în Rusia, reflectând asupra înfrângerilor succesive suferite de om pe parcursul unei istorii zbuciumate, asupra modului cum a ajuns ființa umană la afirmarea de sine prin sine, pentru a sfârşi în autoexterminarea sa.

(Despre capitolul Sfârşitul Renaşterii)

În perspectiva lui Berdiaev, declinul Renaşterii a coincis cu epuizarea potenţialului spiritual al omului, indicând, în fapt, năruirea idealurilor şi valorilor care îl însufleţiseră în zorii acelei epoci de reînnoire. Omul a intrat în epoca Renaşterii plin de suflul creator ce emana din fondul spiritual al Evului Mediu creştin. El a redescoperit valorile antichităţii, fără a părăsi însă principiile medievale, în aceasta constă complexitatea sufletului renascentist (reflectată, de pildă, în arta şi viaţa lui Botticelli). Astfel, Berdiaev plasează existenţa adevăratului spirit renascentist în perioada Trecento-ului (prima Renaştere italiană, o perioadă intermediară în cursul căreia omul „s-a crezut eliberat de «organic», fără a fi supus «mecanicului»”), când sufletul creştin nu cunoscuse încă dezagregarea şi decadenţa (la care va conduce instaurarea academismului în arta secolului al XVI-lea), dimpotrivă, el constituia, potrivit lui Berdiaev, resursa şi forţa spiritual-creatoare veritabilă a marilor artişti şi părinţi ai Renaşterii (printre care Dominic şi Francisc, Ioachim de Flore, Thomas D’Aquino, Dante, Giotto).

Sfârşitul Renaşterii a survenit atunci când omul natural a triumfat asupra celui spiritual (iar după triumful omului natural a urmat, mai târziu, apariţia şi impunerea maşinii – prefigurată de invenţiile lui Leonardo da Vinci –, care-l va întoarce pe om împotriva naturii), rupându-se de profunzimile sale spirituale; această slăbire a credinţei a condus, treptat, şi la pierderea conştiinţei identităţii sale. „Pentru a preamări pe om, umanismul l-a privat de asemănarea divină şi l-a supus necesităţii naturale.”

Reforma nu a fost o manifestare a spiritului creator (aşa cum fusese Renaşterea), ci o negaţie, o revoltă (iar contrareforma şi Inchiziţia nu au constituit decât o altă formă a negării, prin care însăşi religia s-a rupt de Hristos). Omul s-a răzvrătit împotriva a ceea ce îl menţinea în mod organic legat de un centru spiritual, iar această răzvrătire a trasat liniile unei noi evoluţii care a culminat cu „Luminile” secolului al XVIII-lea, cu raţionalismul, cu Revoluţia franceză şi cu celelalte revoluţii inspirate de ele: pozitivismul şi materialismul, socialismul şi anarhismul secolului al XIX-lea. Acestea au fost consecinţele umanismului şi semnele secătuirii energiei spirituale şi creatoare a omului. Iar căderile succesive suferite de el sunt urmările iluziilor pe care le-a nutrit umanismul, ridicându-se pe ruinele Renaşterii pentru a-l pune în centru pe om, însă, aşa cum însăşi istoria o dovedeşte, „în chiar cunoaşterea însăşi, în măsura în care omul şi-a căutat autodefiniţia şi autoafirmaţia, el a ajuns la negaţia şi distrugerea de sine”.

O încercare de întoarcere spre sensul spiritual medieval, de revenire la izvoarele creştinismului a constituit-o Romantismul, însă nu a fost cu putinţă recuperarea spiritului autentic al acelei epoci: ceva era distrus în sufletul omului modern, iar principiile spre care se îndrepta mişcarea romantică fuseseră năruite. Fiindcă, după cum notează Berdiaev, „evenimentele se desfăşoară în realitatea spiritului înainte de a se manifesta în realitatea externă a istoriei. A fost ceva clătinat şi distrus în sufletul omului modern, înainte de a se fi zguduit şi distrus valorile sale istorice”.

Experienţa umanismului a fost pentru om ca o probă a libertăţii în al cărei ideal a crezut, dar care l-a adus, în cele din urmă, într-o stare cumplită de secătuire. Tocmai această libertate spre care a tins, rupt de originile sale spirituale, a fost marea minciună a umanismului: „Umanismul nu a întărit, ci a slăbit pe om; acesta e deznodământul paradoxal al Istoriei moderne. (…) Făgăduinţele umanismului nu au fost ţinute. Omul încearcă o oboseală imensă şi e cu totul gata să se sprijine pe orice fel de colectivism în care ar disparea definitiv individualitatea omenească. Omul nu-şi poate îndura părăsirea sa, singurătatea sa.

Astfel, omul nu a putut rezista, nu s-a putut menţine, din moment ce s-a dezis de rădăcinile fiinţei sale: „Faţa omului nu poate fi păstrată de forţele omului natural, ea postulează pe omul spiritual. Fără curentele ascetismului religios, care pune distanţele, care subordonează inferiorul superiorului, menţinerea personalităţii e imposibilă. Individualismul a golit individualitatea omenească, a lipsit personalitatea de formă şi consistenţă, a nimicit-o.

Corespunzând stingerii definitive a Renaşterii, a doua jumătate a secolului al XlX-lea şi începutul secolului XX marchează faze ale umanismului abstract, ai cărui principali exponenţi sunt Nietzsche şi Marx. În definitiv, ei sunt promotorii celor două forme „ale autonegării şi autodistrugerii umanismului”: individualismul abstract (instituit de Nietzsche) şi colectivismul abstract (instaurat de Marx). Niciuna dintre acestea nu admite valoarea persoanei umane: ambele forme promovează asprimea faţă de om, una sub masca înfăptuirii „mărețelor” scopuri supraumane (după Nietzsche, „omul este ruşine şi infamie, trebuie să fie depăşit”), cealaltă, în numele colectivităţii, al statului socialist abstract. Niciuna nu a condus la triumful omului, cum promiteau, ci la regresul lui și la demascarea iluziilor umanismului; tocmai însușirile pe care le-a cultivat acest tip de umanism, cu precădere mândria, care l-a înstrăinat de Dumnezeu și de aproapele, nu l-au înălțat pe om, ci i-a schimonosit chipul, stingând cu totul scânteia dumnezeiască din sufletul său.

Această revoluţie a culminat cu instalarea definitivă a mecanicului, a maşinii, ca negare a esenţei concrete a omului, marcând înstrăinarea deplină de harul divin care i-a hrănit atâta vreme sufletul („viaţa nu este concretă decât în graţie; viaţa în afară de graţie este o viaţă abstractă”), smulgându-l pe om din unitatea spirituală organică și, în același timp, deteriorând legătura sa cu natura: „Maşina a distrus întreaga structură seculară a vieţii omeneşti, în mod organic legată de viaţa naturii. Mecanizarea vieţii distruge triumful Renaşterii şi face imposibilă dezvoltarea creatoare a vieţii. Maşina omoară Renaşterea.” Se petrece acum un proces distructiv al atomizării şi „descompunerii abstracte a societăţii şi personalităţii” umane.

Individualităţile umane nu se mai dezvoltă liber şi creator pornind de la o bază spirituală, ci formează un ansamblu de atomi izolaţi, uniţi doar în planul exterior al unei colectivităţi abstracte, care absoarbe identitatea umană, anihilând-o. În acest mod a înţeles „omul nou” să-şi obţină libertatea râvnită, să-şi afirme individualitatea, dar aceasta l-a condus spre înrobire şi distrugere. Nu mai este admisă individualitatea omenească „cu viaţa sa interioară infinită”, glorificată de umanismul lui Herder şi Goethe.

Dacă Renaşterea era aristocratică, întemeindu-se pe inegalitate, fiind „opera oamenilor care nu erau supuşi necesităţilor existenţei”, anarhismul şi-a propus să impună nivelarea în statul umanist, ducând, în final, la negarea acestuia, la triumful forţei oarbe a masei. Această sete de egalitate a rezultat în dezintegrarea interioară a omului; lipsindu-i suportul spiritual şi ontologic, omul nu şi-a putut îndura singurătatea, s-a abandonat colectivismului. După Berdiaev, „odată cu colectivismul, se produce o întoarcere spre Evul Mediu, nu pe o bază religioasă, ci pe baza materialistă a antireligiei”; „Spiritul anarhic nu este creator, el poartă în sine o duşmănie înverşunată şi vindicativă în locul bogăţiei creatoare”.

Moartea Renaşterii se resimte în toate sferele, prin instaurarea socialismului şi anarhismului, a pozitivismului (în ştiinţă), a futurismului (în artă), a gnoseologiei critice (în filozofie), a mişcărilor teosofice şi ocultiste (în sfera spirituală, golită, în fond, de existenţa lui Dumnezeu). Astfel, „ştiinţele şi arta, cultura înaltă, creatoare, valorile spirituale sunt considerate ca un «reflex». Omul este schimbat în categorie economică.”

Deşi pozitivismul s-a născut din spiritul Renaşterii, în epoca umanismului abstract el nu a manifestat decât epuizarea acestui spirit, reprezentând „conştiinţa limitelor forţelor omeneşti, oboseala puterii de cunoaştere”. Ştiinţa şi arta sunt ambele atrase de mecanizare: „în ele s-a imprimat divizarea unităţii organice pe care o produce maşina în întreaga sferă a vieţii. Arta contemporană, în ultimele sale curente, rupe cu Renaşterea deoarece rupe pentru totdeauna cu antichitatea. În arta contemporană, îndreptată exclusiv asupra viitorului pe care îl adoră, sunt menite distrugerii şi trupul omului şi formele lui eterne. În ea, imaginea omului trebuie, în sfârşit, să dispară.”

Futurismul impune dezmembrarea organicității, divizarea identităţii umane, „totul trece în orice formă, iar omul în obiecte neînsufleţite”; „omul se pierde pe sine însuşi”, este „dominat de colectivismul neomenos”. Poezia futuristă descompune, de asemenea, sufletul omenesc, ea „introduce în sufletul omului aceleaşi anunţuri de gazetă, bucăţi de sticlă şi tocuri de pantof; ea supune sufletul zgomotului automobilelor şi aeroplanului. Această descompunere a sufletului omenesc era atrasă încă de impresionism. Sufletul omului se descompunea în senzaţii deoarece se pierduse centrul sufletului”.

Dacă începuturile istoriei moderne, reprezentate de Reformă, marchează ambiţia omului de a se afirma şi defini pe sine, filozofia germană de la începutul secolului XX luptă „contra antropologismului, în persoana lui Cohen, a lui Husserl şi atâţia alţii. Ea suspectează pe om, îl vede drept cauză a relativităţii şi nesiguranţei cunoştinţei. Ea tinde spre un act de cunoştinţă neumană. În gnoseologia critică este ceva care te face să te gândeşti la cubism. Şi ea descompune structura cunoaşterii omeneşti în categorii, după cum Picasso şi alţii descompuseră corpul omenesc în cuburi.

Teosofia desfiinţează, de asemenea, valoarea omului de persoană; ea este „materialismul distrugător al omului, transplantat însă în lumea spirituală”. Teosofia, precum şi antroposofia (fondată de Steiner) „supun pe om, în definitiv, unei evoluţii cosmice, al cărei sens este neînţeles şi calea pe care ei o propun pentru desăvârşirea omului prin sine însuşi nu este o cale creatoare. Teosofia neagă pe Dumnezeu, antroposofia neagă pe om. El nu este decât un moment trecător al evoluţiei cosmice care trebuie depăşit.”

După cum o vădeşte însăşi istoria, toate realizările ei au reprezentat tot atâtea eşecuri teribile; omul a suferit dezulizii peste deziluzii, căderi peste căderi: fiecare epocă şi mişcare a căutat să o nege pe cea precedentă, venind mereu cu ceva nou şi sfârşind mereu prin distrugerea a însăşi speranţelor şi idealurilor care o propulsaseră iniţial [1]. Prins în acest sinistru vârtej al istoriei, omul a uitat că „numai în creştinism se relevează şi se păstrează imaginea omului”, că „numai mântuirea creştină a putut da omului puterea de a se ridica şi spiritualiceşte, de a se ţine drept”, de aceea s-a lăsat pe sine pradă decăderii; însuşi umanismul „îşi primeşte adevărata sa umanitate de la creştinism”, însă, în dezvoltarea sa, a despărţit umanitatea de fundamentele sale divine, trădând chiar adevărul de la care a pornit, sfârşind în antiumanism.

În creştinism, omul nu se epuizează niciodată, întrucât cunoașterea sa are la bază trăirea (iubirea), taina, revelaţia; „Europa contemporană a avansat prea mult în trădarea revelaţiei creştine, a personalităţii omeneşti şi, de aceea, a lăsat-o pe aceasta pradă vârtejului instinctelor elementare, care se însărcinează să o fărâmiţeze”[2]. De la început, omul „a alterat creştinismul, l-a desfigurat prin căderile sale”, dar „faptul că umanitatea europeană nu a realizat creştinismul, că l-a desfigurat şi l-a trădat chiar, nu poate să constituie un argument valabil contra adevărului şi autenticităţii lui. Căci Hristos nu a făgăduit împlinirea Domniei Sale aici, pe pământ, El a spus că Împărăţia Sa «nu e din lumea acesta». El a prezis pentru sfârşit bogăţia credinţei şi a dragostei”.

Rezultatul tuturor acestor etape istorice este un om epuizat, lipsit de credinţă, golit, fără suflet; un om care, bântuit de angoasa părăsirii şi însingurării sale, a căutat mereu, de-a lungul timpului, să se reinventeze pe sine în loc să-şi reamintească de sine, de originile sale spirituale, autonegându-se şi pierzând chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

Note:

1. Toate aceste etape au sfârşit mereu cu înrobirea omului şi cu distrugerea lui. Negând rădăcinile sale creştine, omul a fost stăpânit de ambiţia realizării unui ideal utopic: idealul omului-dumnezeu. Din acel moment, manifestarea esenţei sale libere şi a potenţialului creator a fost zădărnicită. Dorind să câştige puterea („orice dorinţă de putere este un păcat”, Berdiaev), omul a devenit rob al păcatului, cu tot ce înseamnă acesta: mândrie, interes egoist, indiferenţă faţă de bine şi rău, cinism, suprimarea celor mai slabi şi, ca o culminare, toate dezastrele secolului XX; omul nu a mai fost liber, fiindcă nu a mai fost capabil de iubire (în creştinism, sensul libertăţii este dat de iubire, care implică un efort al despătimirii, eliberarea faţă de păcat, ceea ce permite activarea potenţialului creator, fiind o reflectare a frumuseţii omului, concretizate şi sporite prin dăruirea între persoane), aşadar, noua organizare nu a mai ţinut cont de persoana umană (care se manifestă doar prin comuniunea întru iubire cu semenii), libertatea pe care a proclamat-o mândru şi-a pierdut temeiul şi s-a transformat în contrariul ei (comunismul). Din persoană înzestrată cu energii creatoare, capabilă de o deschidere vie spre celălalt, omul a fost transformat într-o monadă închisă în sine, inapt de a se mai raporta iubitor și creator la semenul său și la lume, de vreme ce chipul dumnezeiesc din el a fost vătămat și învăluit în întuneric. Atunci forța de care s-a simțit animat a fost una distructivă. Idealul omului-dumnezeu s-a materializat nu în triumful şi măreţia omului, aşa cum au sperat promotorii lui, ci în catastrofele secolului XX. „Pacatul este ironic. Intenţia lui este înălţarea de sine, rezultatul lui este degradarea de sine. (…) Suntem înălţaţi de Dumnezeu: declarându-ne independenţa faţă de Dumnezeu, ne aruncăm pe noi înşine la pământ. (…) Oamenii aparţin lumii prin păcat. Ei se raportează unii la alţii ca la obiecte; manipulează, mutilează şi se ucid între ei. În moduri diverse, unele subtile, altele şocante, unele relativ blânde, altele devastatoare, ei continuă să se depersonalizeze pe ei înşişi şi pe ceilalţi.” (Glenn Tinder, „Putem fi buni fără bunul Dumnezeu? Despre semnificaţia politică a creştinismului”, The Atlantic Monthly, December 1989, Vol. 264, No. 6, pp. 69-85, traducere de Gheorghe Fedorovici http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/2009/06/putem-fi-buni-fara-bunul-dumnezeu.html).

2. Ideea că omul este o fiinţă deosebită, având în mod intrinsec valoare, prin calitatea sa de persoană (omul primeşte de la naştere harul lui Dumnezeu), a fost negată de curentele umaniste moderne, întemeiate pe o viziune deterministă şi reducţionistă asupra omului. Fiind o construcţie după chipul şi asemănarea lumii, omul decade din statutul său nobil de persoană, devine un mecanism, îşi pierde concretețea vie, se abandonează unor legi inferioare şi, în cele din urmă, sfârşeşte în moarte. Doar ca persoană, ca fiinţă creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, omul se poate transfigura, trecând de la patimi la îndumnezeire, astfel, fiinţa sa întreagă devine nemuritoare („Christos Yannaras arată că, etimologic, mântuire (sotiria) în limba greacă înseamnă ca cineva să-şi redobândească întregimea sa, să redevină întreg, deplin, să ajungă la deplinătatea posibilităţilor de a exista.” – Radu Trifon, Creştinism şi globalizare. Omul contemporan, între progresul digital şi deriva morală). Ca urmare a faptului că nu a mai contat persoana umană, iar organizarea socială nu a mai avut ca temei iubirea, totul s-a redus la lupta pentru putere şi la impunerea unei ideologii în dauna omului.

Ceea ce a căutat să facă omul prin sine însuşi a fost mereu supus distrugerii. Doar omul „împreuna-lucrător” cu Dumnezeu poate construi un sens durabil şi viu; altminteri, vor triumfa decăderea morală, dezastrul, cufundarea în haos şi în moarte (ceea ce se întâmplă în epoca noastră tehnologică, fiindcă s-a produs înlocuirea omului cu ideologia, a datoriei şi a sensibilităţii morale cu „drepturile” – noţiuni abstracte –, a întregului coerent, cu fragmentarul haotic şi aşa mai departe; în loc să caute să revină la viaţă şi, prin conlucrare cu Dumnezeu, să prefacă, astfel, lumea, să construiască o ordine vie, conform firii sale, o ordine întemeiată pe iubire, omul s-a afundat mai mult în moarte, proclamând „moartea lui Dumnezeu”, moartea adevărului, moartea frumosului, a istoriei etc.); oamenii „continuă să se depersonalizeze pe ei înşişi şi pe ceilalţi” (Glenn Tinder), până la a se anihila reciproc, fiindcă nu mai sunt liberi şi capabili de iubire.

Scrisă de Irina Bazon

http://constiinte.ro/un-nou-ev-mediu

Publicat pe 05 Aug 2009

  • 13 comentarii
Advertisements