Schimbările nu mai „zguduie” nimic în noi, tipică pentru omul postmodern este uşurinţa cu care se poate adapta. Ceea ce înseamnă personalitatea umană, având în substratul ei sădiţi germenii autonomiei şi libertăţii (ce nu se dezvoltă concret, viu decât într-un spaţiu plin, pulsional, „organic”, al fiinţei ce nu-şi trădează substanţa, asumându-şi propriile contradicţii, paradoxuri, imperfecţiuni) a degenerat, printr-un proces pasiv de ajustare, de adaptare, într-o banală verigă prinsă în „vartejul” de reţele ale unui mecanism ultracomplicat, cu infinite încrengături, conexiuni şi combinaţii – pe care le acceptăm ca pe un dat, incapabili de a le înţelege resorturile; de fapt nu „a intelege” ne preocupă.

Odată „inghiţiţi” în acest „vârtej” abstract, pierduţi în multitudinea de conexiuni, ne desprindem tot mai uşor de propria noastră substanţă, de ceea ce ne oferă concreteţe vie. Trupul a devenit o „piesă” ajustabilă, „modelată” după cerinţe exterioare, după gusturi şi tendinţe, „înhămat” la o muncă epuizantă, repetitivă, monotonă. Redusă la rolul de instrument, „veriga” nu are forţă prin ea însăşi. Existenţa ei se rezumă la un act de ajustare sau desprindere pasivă. Ea nu rămâne într-o conexiune tensionată şi transformatoare cu evenimentele. De fapt, ea nu rămâne deloc, e antrenată într-o perpetuă mişcare, în care contează doar funcţia sa, de instrument, de „veriga”. Ocupă un spaţiu infim într-un ansamblu nemăsurat de conexiuni, unicul scop fiind confundarea cu acel spaţiu (ceea ce e opusul „interogării” lui, explorării lui libere, tensionate, distanţării critice, asumate faţă de el), cu acea suprafaţă (existenţa îşi retrage din adânc rădăcinile, ramificaţiile de artere şi seve, care se „osifică”, presate peste suprafaţă, astfel că orice tendinţă spre „altceva”, setea de a explora vreun abis – ambele cauzatoare de tensiuni şi decalaje vitalizante – sunt neutralizate) cu o frântură de orizont.

Incapabil de a-şi mai găsi un pilon de susţinere în sine însuşi (se “desprinde” prea uşor, nu poate rămâne el însuşi – şi tocmai asta l-ar face liber – e prea fragil “închegat” în sine pentru a fi în stare să se opună complexităţii artificiale care îl angrenează), omul se confundă cu specializarea ce îi revine dintr-un ansamblu abstract de nenumărate ramuri şi specializări. Este astfel asimilat în reţeaua permanent moblă care îl “transportă” în siguranţă prin existenţă, fără a-i solicita incomode eforturi transformatoare. Avalanşa de date, de întâmplări, circulaţia continuă, necesitatea conexiunii permanente – acestea îi dau iluzia vieţii; “debranşat” de la reţea, rămâne un “fragment” inutil prin sine însuşi, pradă unei stări de blazare şi totală confuzie. Autonomia este stadiul avansat al unei evoluţii umane; evoluţia implică un proces domol, o dezvoltare pe verticală, o tindere spre ceva superior, mai înalt; sistemul de reţele aflat într-o permanentă extindere exclude verticala (care ar produce o breşă în ele, făcând loc riscului, nesiguranţei), presupune rapiditatea înlănţuirilor; prins între aceste reţele, omul îşi pierde consistenţa propriei fiinţe, acea consistenţă care i-ar da impulsul autodepăşirii, evoluţiei, al câştigării autonomiei (suntem consumatori dar şi “consumaţi”; omul se confundă cu munca pe care o desfăşoară şi se lasă “consumat” de ea – în discuţia cu un amic referitoare la posibilitatea unor “portiţe” prin care am putea ieşi din planul finit, aplatizat al existenţei, mi-a rămas în minte o afirmaţie de-a lui: “Pentru mine această “portiţă” constă în munca până la epuizare, până uit de mine”); hiperactivitatea, mişcarea continuă şi viteza dau aparenţa diversităţii şi schimbării, au însă un efect narcotizant asupra esenţei vitale din om – cu frustrările, contradicţiile, tensiunile ce le implică această esenţă – ca urmare, nu mai marchează o evoluţie, fiind, în fond, stare pe loc. Existenţa este reglată după criterii consumiste: scopul este de a fi prins mereu într-o activitate, de a face, de a produce; activitatea ca scop în sine, care nu mai are alt efect decât consumul eficient, rentabil de energie. Activitatea ce nu ţinteşte spre ceva dincolo de sine, însemnând de fapt rămânere într-un spaţiu gol, plat (de aici plictisul, indiferenţa, monotonia, senzaţia de “stare pe loc” atât de comune pentru omul civilizaţiei postmoderne), fără posibilitatea de transcendere a lui; este o dinamică în gol, ce nu oferă condiţii reale pentru înfăptuirea evoluţiei umane; evoluţia se realizează doar într-un spaţiu plin, al fiinţei capabile să-şi asume propria libertate, ca substanţă intrinsecă, inseparabilă naturii ontologice. Omul nu mai are libertatea de a se dezvolta după “legile” naturii sale complexe. “Libertatea” lui este reprezentată de spaţiul gol în care-şi lasă absorbită fiinţa, este starea celui eliberat, absolvit de tribulaţiile căutării identităţii, pentru că deja i s-a oferit, generos, „de-a gata”, una. Noţiunea de libertate, atât de “vânturată” în societatea noastră, nu-şi mai are temeiul în esenţa umană…