Doar lucrurile care nu conţin un mister în sine nu au sens. Demistificarea, dezintegrarea, deconstrucţia este ceea ce dezgoleşte, fragmentează, dezbină, depersonalizează, „descărnează” un preaplin, un trup, o unitate. Unitatea îşi are baza într-un adânc, într-o taină, un sens fiinţial, ce tinde să atragă acele părţi disparate nu pentru a realiza o contopire sau o confundare pasivă, ci pentru a alcătui o coerenţă existenţială, prin tensiune, prin confruntare creatoare. Misterul e ceea ce stârneşte căutarea, pulsiunile vitale, pornirea umană spre explorarea departelui, contradictoriului, „neîmblânzitului”. Doar ceea ce nu e uman, ceea ce e consumat, realizat până la capăt, se refuză procesului „vitalizării” printr-un sens, iar sensul nu există decât ca pulsiune, ca existenţă în continuă ieşire din sine, sfredelind învelişurile exterioare ce îl ascund. Sfredelirea învelişurilor exterioare corespunde energiei intensive a unei esenţe ce-şi caută manifestarea, transformând şi infuzând cu noi seve spaţiul pe care îl traversează. Sensul ce rămâne cantonat în „învelişurile exterioare” se farâmiţează.

Experienţa rupturii ca alienare implică în ea însăşi o tindere spre unitatea vitală, te „rupi” de ceea ce simţi că e legat prin substanţă, printr-o comunicare ontologică, de tine, ruptura trezeşte inevitabil nostalgia unităţii, se traduce prin suferinţă, prin zbatere, nicidecum prin resemnare pasivă. Este trăirea unui sens, ceea ce înseamnă opusul posesiei (sau pierderii) lui pasive (posesia, pierderea exclud vitalul, „filtrarea” prin trăire)… Raportate la fragmentare, ruptura şi alienarea sunt aspecte depăşite. Cele din urmă presupuneau o confruntare, sondarea unui adânc, a unui spaţiu abisal care aliena, explorarea acelui lucru contradictoriu, purtător şi declanşator al unor tensiuni, a ceea ce producea ruptura dar care, în acelaşi timp, chema necontenit spre unitate. Fragmentarea este echivalentul unei plutiri pasive, o acumulare de sensuri ce nu trimit decât spre ele însele, nu mai cunosc vitalizarea dată de pulsiunile interogaţiei. E o acumulare până la refuz de afirmaţii, de informaţii, ce-ţi dau doar iluzia diversităţii, fără a mai produce cu adevărat un efect tensional în planul conştiinţei. De ce? Pentru că nimic nu rămâne, nimic din acest flux delirant nu mai poate fi reţinut într-atât încât să aibă timpul necesar procesării vii, interioare, conştiente… totul rămâne risipit în fragmente…

Sensurile sunt plate, se pot contopi, se pot schimba între ele, fără a produce vreo tensiune. Schimbarea lor continuă, frenezia circulaţiei lor e ca o mişcarea „pasionată” în gol; orele, zilele, săptămânile, lunile sunt prinse ca în învârtirea delirantă a unui carusel învârtire ce neutralizează orice voinţă personală, aplatizează pornirile vii care-ar mai putea suscita vreo încercare de înţelegere umană a sensurilor plate, total abstractizate. Trăim cu iluzia posedării lor, a posedării unor tehnici care ne fac viaţa mai uşoară, mai prosperă… De fapt aceste tehnici ne posedă pe noi vulnerabile creaturi, decăzute într-o stare de dependenţă fericită, de pasivitate total acceptată.

Ne lăsăm posedaţi în modul cel mai pasiv, deşi credem că suntem cele mai libere fiinţe… Acumulăm în exces, suntem consumatorii satisfăcuţi ce nu mai cunosc experienţa frustrării, a lipsei. Deşi, ontologic, ne situăm, că niciodată, într-un orizont al pierderii, al pustiirii, al „descărnării” (nu mai este un orizont al „rupturii”, doar al pierderii…).