Aşteptarea e o monotonie a amânării… rutina clipelor ratate, rutina pulsului în care nu se vor dizolva niciodată clipele. În aşteptare nu se schimbă nimic. Ceea ce tânjeşti să devii e mereu dincolo, iar concentrarea gândurilor într-un punct nu face decât să îndepărteze acel punct, nu te poţi concentra decât asupra a ceea ce este departe de tine. Aşteptarea e un fel de meditaţie, e contemplare, prin ea îţi depăşeşti egoismul, şi tocmai de aceea ea nu va oferi niciodată ceea ce egoismul tânjeşte să obţină. Ea nu are nimic de oferit. E mai degrabă o confruntare cu propriul eu, o interogare a lui, o cufundare în profunzimi inaccesibile celor pt care schimbarea e doar un simplu exerciţiu de adaptare, un mod firesc de luare în posesie a clipei prezente, a propriei vieţi. Schimbarea neaşteptată ţine de dat, pe când cea aşteptată nu se produce de fapt niciodată, e doar proces, tensiune ce transformă lent, dureros, viaţa. Schimbarea neaşteptată zguduie rutina vieţii, îţi oferă ceva sau te privează de ceva, îţi impune opţiunea. Schimbarea aşteptată îţi şlefuieşte încet viaţa, te învaţă că nu poţi ajunge la viaţă decât tinzând mai întâi spre ea… Însăşi ideea de schimbare exclude aşteptarea, implică imprevizibilul… a obţine ceva e o schimbare tocmai pt că niciodată ceea ce obţii nu coincide cu ceea ce te aşteptai să obţii.