A nu avea timp înseamnă uneori a uita şi a uita înseamnă a te scufunda într-o uniformitate tristă în care ceea ce este unic se amâna mereu sau se pierde… Timpul capătă uneori pentru noi o dureroasă materialitate: te strânge timpul ca un cleşte şi nu te gândeşti decât la cum să scapi mai repede din strânsoare. Nu ai timp decât pentru efortul de a deveni o verigă sau o rotiţă în marele ceas universal, o rotită care se învârte mecanic, şi care, pentru a fi pusă la locul potrivit, trebuie strânsă, şlefuită, pilita, până la a căpăta formă cerută. Modelandu-te pentru exterior, creşti pentru exterior, dar scazi în interior şi asta e inevitabil; pt. că uiţi de tine. Aş vrea ca sufletul să strige foarte tare, atât de tare încât întregul ceas al lumii să se cutremure, iar ticăitul lui monoton şi surd la care fiecare râvneşte să ia parte, să se transforme în bătăi frenetice de viaţă, bătăile unei inimi imense. Să fim fiecare câte o părticică din această inimă, o inimă bătrână, brăzdată de răni, dar strălucind de frumuseţe. Atunci fiecare ar căuta să dea ce e mai bun din sine, ceva unic, autentic, acestei inimi ce şi-ar trage sevele vieţii din sufletul lumii. Poate astfel am reuşi să împăcăm timpul din exterior cu cel din interior, măsurat de bătăile inimii universale, la care toţi am vrea să luăm parte.

14 ian 2006