Home

Distributism in Eastern Europe

Leave a comment

de Ovidiu Hurduzeu

The newly-formed Romanian Distributist League “Ion Mihalache” marks a first victory for Distributism in Romania. It should come as no surprise that Distributism is being touted as the best vehicle for radical change in this post-communist country.

In the post-World I period, Distributism found concrete success in Central and Eastern Europe. When the peasant parties came to power, they embarked on the implementation of a radical, distributist-oriented program which drew high praise from G.K. Chesterton. In his “Introduction” to Helen Douglas-Irvine’s book, The Making of Rural Europe (1923), G.K. Chesterton writes:

“[Throughout Eastern Europe and the Balkans] in a sort of awful silence the peasantries have fought one vast and voiceless pitched battle with Bolshevism and its twin brother, which is Big Business, and the peasantries have won… It is a huge historical hinge and turning point, like the conversion of Constantine or the French Revolution… What has happened in Europe since the war was a vast victory for the peasant, and therefore a vast defeat for the communists and the capitalists.”

After the World War, Eastern European countries, except Hungary, adopted democratic institutions and enfranchised the peasant both politically (by the universal vote) and economically (by the land reform). “Peasant parties,” writes George D. Jackson, Jr., “having been suddenly thrust to the pinnacle of power by the new electoral laws professed their devotion to democracy, anti-Bolshevism, and significant social and economic reforms.” It was a period of hope and enthusiasm. The “vast victory for the peasant” came at a time when new national states in Eastern Europe were created. After 1918, Romania also rejoiced national statehood as she came to include all provinces with an ethnic Romanian majority. Peasants had no accumulated grievances against their governments and stayed immune to the Bolshevik internationalist propaganda (In Romania, for instance, the National Peasant Party vehemently rejected a Comintern-inspired “single great union of workers’ and peasants’ republic in the Balkans”).

“The vast victory for the peasant” was short-lived; by the end of the thirties, the agrarian regimes were ended by dictatorship. “The hue and cry was ever against the Bolshevik wolves,” writes David Mitrany, ”but it was the peasant shepherds who got murdered, like Stamboliski and Radic, or imprisoned and ostracized, like Witos and Maniu and a host of their followers. In one country after another, the peasant groups were in this way cheated out of their legitimate claim to power.” Alone, the Czechoslovak Agrarian Party stayed in power, in coalition with others, until 1938. And yet “the peasantist movements remained the highest and most authentic expression of both popular and intelligentsia aspirations in the interwar period.”

In the United States, most analyses of Eastern European agrarianism were made during the Cold War era within East European or Soviet studies. They tend to regard it as a reactionary ideology based on a peasant mystique, anti-industrialism and anti-modernity and placed it in a secondary position to the rise and development of communism in Eastern Europe. Only lately, a connection has been made between Distributism and the Eastern Europe’s agrarianism. Credit must be given to social historian Allan C. Carlson and the Distributist economist John Médaille for challenging the old views and firmly connecting the agrarian project in Eastern Europe to the aims and principles of Distributism.

The central agrarian concept, directly related to Distributism, refers to the family as the most basic unit of production and consumption in society. The agrarian economists and ideologues drew heavily on Alexander Vasilevich Chayanov’s theory of natural family economy. A victim of Stalin’s goulag, the Soviet economist exposed how both neoclassical and Marxist theory largely ignored the non-wage “family labor farm” and the peasant mode of production. In the peasant “natural economy”, argues Chayanov, the unit of production is also the unit of consumption; wages play no role, profits are not maximized, nor is “marginal utility” recognized. The peasant is interested in the use-value of a product (fulfillment of the family consumption needs) which takes over profit and market value. It is the size of its capital base and of its land area that dictates the economic development of the capitalist farm; it is the age and numbers of family members, the drudgery of labor (the degree of self-exploitation ), the tools, the weather and market conditions that are the main limiting conditions of the economic activity  on a peasant farm.

Like the distributists, the Eastern European agrarians viewed their doctrine and practice as aThird Way, neither capitalist nor socialist. They shared the Distributist antagonism to Big Business, Big Finance, trusts, cartels and the unlimited accumulation of wealth. They were ahead of their time when they  advocated sustainable industrialization–industries to be scattered widely in smaller units across the land—and rejected large-scale heavy industries, depending on the interests of foreign investors and the mercantilist national state. Virgil Madgearu, a Romanian economist and the main theorist of  the Peasant Party, explained that the peasant parties in Eastern Europe were not opposed to industrial development as such: “If there is not in peasantism an inherent tendency against industrial development, it is on the other hand against protectionism, the breeder of hothouses industries, of trusts and cartels.”

In line with the Distributist view, the agrarians in Eastern Europe believed that humans became free and independent through well-distributed productive property, that is, through ownership and work. Concentration of property and power in the hands of a few was considered degrading to human dignity and disruptive to the social order; it ran against the peasant’s democratic nature–agrarians considered the peasant a “democrat by nature”–and against the peasants’ compelling desire for a sane and stable social order. The keen desire for social stability made the agrarians resist violent changes and revolutionary trends and turned them, in most cases, into pacifists.

Eastern European agrarians were not much less anti-statist than the distributists. They placed emphasis on decentralization, local-self government and the idea of building a state from the bottom up. The agrarians viewed occupational organizations and cooperatives as ideal vehicles, both in securing social stability and organizing the economy of peasant farming. They believed cooperative principles, private property, responsibility towards the community and cooperation in voluntary associations, were valid for all of society. Most  programs of the peasant parties demanded that workers should share in the ownership of factories and own their homes.

The prospects of a Distributist order in Central and Eastern Europe were brutally destroyed by communism. Communist rule embodied what the agrarians hated most: giantism, dictatorship, slavery, violence, no God. In Romania, the members of the National Peasant Party were persecuted, murdered or condemned to many years in prison. In 1990, after the fall of communism, The National Peasant Party rose from the ashes and, under the name of Christian-Democratic National Peasant’s Party, it was again in power between 1996-2000. Unfortunately, the new Party was a shadow of its former self. Infiltrated by opportunists and agents of a revamped “Securitate” (the Communist secret police), poorly run by unworthy leaders, the CDNP embarked on a  self-destructive path. Today it is a minor party, split in several quarreling factions; it has no future whatsoever in Romanian politics.

And yet, the longing for the Distributist order envisaged by the agrarians in the inter-war period is more alive than ever among the Romanians. John Médaille’s visit to Romania and the publication, in that country, of an anthology of Distributist texts, edited by John Médaille and myself, made a breach in the wall of false beliefs and justifications. Many Romanians now realize there is life beyond neo-liberalism, globalism, consumerism, and other delusional “isms” recklessly imported to their country after 1990. Distributism opened their eyes to alternatives they did not even dare to imagine.

Today, if Distributism is to be successful in Romania, and hopefully in other Eastern Orthodox countries, it has to take a somewhat different path from both today’s neo-distributism in the West and the agrarianism of the past. First of all, it has to be rooted in the Orthodox tradition and envisage the world, neither in individualistic nor collectivistic, but personalist terms. Only grounded in the anthropological model of a dialogical personalism can Distributism become an active force in reforming Eastern European societies.

In Eastern Christianity, the unity of Christ with Church follows the model of personal unity of the Holy Trinity. Dumitru Stăniloae, a most distinguished Orthodox theologian, calls the Church a ‘pluripersonal symphony’: a multitude of instruments with particular patterns of notes combined to create a unity which is ever so much richer for its multiplicity. Each person plays his notes, but all is conducted, coordinated, unified under the direction of Christ. Being made in the image of God, the Trinity, each person realizes his true nature through mutual life; each person is autonomous and unique and yet he is not able to have life except in community with others.

“The community of persons” is spelt out in terms of “sobornicity”: Sobornicity  (from the Slavic sobornaya, which means both “universal” and “conciliar”), writes Dumitru Stăniloae, “is not unity pure and simple: it is a certain kind of unity. There is the unity of a whole in which the constitutive parts are not distinct, or the unity of a group which is kept together by an exterior command, or formed into a union of uniform entities existing side by side. Sobornicity is none of these. It is distinguished from an undifferentiated unity by being of a special kind, the unity of communion. The unity of communion is the sole unity which does not subordinate one person to another, or in which the institution is not conceived as something external to or superior to or repressive of the persons involved.”

Cititi articolul integral pe The Distributist Review.

Despre agricultura de tip industrial

Leave a comment

Sursa: Despre agricultura de tip industrial

de Ovidiu Hurduzeu

„România liberă“ publică un lung şi elogios articol despre o asociaţie agricolă, din judeţul Arad, păstrată pe structura fostului CAP comunist. (Pentru articol click AICI.) Rândurile de mai jos reprezintă un comentariu din unghi distributist al articolului şi al viziunii despre modelul de agricultură pe care îl preamăreşte.

Nu va fi greu să-i convingi pe români că viitorul ţării este agricultura. Până şi aceasta clasă politică imbecilă şi-a dat seama că trebuie dezvoltată agricultura. Întrebarea este ce fel de agricultură vrem. În viziunea marxistă şi neoliberală, viitorul agriculturii este dat de agricultura pe baze industriale, practicată pe suprafeţe mari. În esenţă, este vorba de monocultura cerealieră pentru piaţa externă, la care se adaugă astăzi cultivarea de plante pentru biodisel. În viziunea agrariană (distributistă), care era prezenta în toate programele partidelor ţărăniste din Centrul şi Estul Europei, viitorul agriculturii constă în dezvoltarea agriculturii diversificate practicate în gospodăriile ţărăneşti, considerate mai eficiente decât marile ferme de tip industrial. Chiar Petre Nemoianu, un ministru clarvăzător al agriculturii din guvernul Mareşalului Antonescu remarca într-o scrisoare adresată mareşalului: „Micul proprietar din Vechiul regat nu are de la cine să ia exemplu şi pe cine să imite. Iar cei 20-30 de mari proprietari care fac excepţie desfăşoară o agricultură, respectiv o monocultură în sens american pe bază pur capitalistă şi de la care proprietarul mic şi mijlociu nu poate şi nu trebuie să ia exemplu… Marii proprietari, cu foarte mici excepţii, făcând monocultura agricola, nu produc decât cereale, adică câteva produse agricole şi din cari trebuie să scoată maximum de foloase atât pentru nevoile lor familiare cât şi pentru capitalul investit“.
Lozinca „România, grânarul Europei“ a fost lansată de comunişti; Estul Europei nu este potrivit monoculturii cerealiere şi o Românie care s-ar angaja pe această cale ar fi rapid spulberată de competiţia venită din ţări ca Brazilia sau Argentina. Este clar că vânzarea a mii de hectare de pământ agricol către străini are în vedere dezvoltarea unei agriculturi chimizate şi pe bază de plante modificate genetic.
Din punctul meu de vedere, prea puţin contează dacă „agricultura pe baze industriale“ în România este făcută de străini sau de nişte baroni locali ai cerealelor. Şi unii şi alţii urmăresc „maximizarea profiturilor“ şi vor exploata cu aceeaşi iresponsabilitate şi lăcomie pământul şi pe ţăranul român transformat într-un sclav pe plantaţie.
Prin urmare, cine decide politica agrară a României? Susţinătorii agriculturii pe baze industriale sau susţinătorii agriculturii sustenabile tradiţionale? Armonizarea intereselor celor două categorii este extrem de dificilă, fapt observat de Petre Nemoianu: „Daca am lăsa ca dirijarea agricultorilor mici şi mijlocii – care constituie circa 80% (nu cred că procentul a scăzut astăzi – n. O.H.) – să fie influenţată de marii proprietari – care nu reprezintă decât 15% din pământul cultivabil al ţării – ar însemna să renunţăm la policultura agricolă şi odată cu aceasta să renunţăm la emanciparea economică şi socială a proprietarilor mici şi mijlocii, adică a ţărănimii, ceea ce nu ar fi în interesul ţării. Dacă armonizarea între cele doua categorii de proprietari nu ar fi posibilă, după părerea noastră Ministerul de Agricultura trebuie scindat în două: a) în Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, în atribuţiunea căruia să intre marea proprietate propriu zisa şi b) Ministerul Economiei rurale, în sarcina căruia să intre cârmuirea proprietăţilor mici şi mijlocii“.

Ion Mihalache era adeptul soluţiei radicale: ar fi desfiinţat marea proprietate agricolă. Oricum, după reforma agrară din 1919-1921 s-a interzis vânzarea pământurilor. Iată ce scrie Madgearu: „Art. 120 din legea Vechiului regat prevedea că vânzările loturilor ţărăneşti nu sunt permise cinci ani dela punerea definitivă în stăpânire (împroprietărirea ţăranilor). Deşi vânzările loturilor, după acest termen, sunt îngăduite faţă de orice cetăţeni români, cu condiţia de a le pune în valoare personal, totuşi Statul îşi rezervă un drept de preemţiune iar limita superioară este de 25 ha. la munte şi 100 ha. la şes“. Şi tot Madgearu scria: „Fiecare Stat trebue să recunoască care este structura sa social-economică. Baza existenţei noastre de stat este agricultura; suntem, orice am zice şi orice am face, un Stat de ţărani. Prin lichidarea forţată de război a feudalismului agrar, nouă zecimi din exploatările agricole sunt ţărăneşti. Organizarea producţiunei naţionale înseamnă, înainte de toate, crearea condiţiunilor pentru ridicarea producţiunei naţionale a agriculturei ţărăneşti: creditul, cooperaţia şi şcoala. Aceasta nu poate fi însă misiunea oligarhiei financiare, pentru că în tendinţa ei firească intră sistemul de exploatare a muncii ţărăneşti pe calea aparatului de circulaţiune, şi apăsării fiscale, care este împotriva intereselor de desvoltare a producţiunei naţionale. Intensificarea producţiei agricole ţărăneşti este însă condiţia sine qua non pentru crearea unei industrii naţionale, în raport cu forţele naturale de existenţă, o industrie naţională care să fie cu adevărat creatoare“.
Cred că sarcina noastră acum este de a RELANSA acest model agrar abandonat şi a-l aduce la zi cu completările necesare. Din moment ce suntem de acord că agricultura trebuie să fie „baza existenţei noastre de stat“, tot ceea ce propunem trebuie să fie SUBORDONAT unei viziuni neoagrare. Nu putem să dezvoltăm agricultura în cadrul unei arhitecturi neoliberale a economiei României. Nu putem să avem cooperative când prin „cooperativă“ social-democraţii şi liberalii înţeleg comasarea terenurilor spre „maximizarea profiturilor“. Modelul agrarian (distributist) este o a treia cale între capitalismul liberal şi socialism, împrumutând elemente din ambele dar împletindu-le într-o viziune proprie. Este un model care are o tradiţie în România şi care este perfect compatibil cu realităţile ţării. Asta nu înseamnă că modelul agrarian funcţionează în afara pieţei libere şi neagă economia pe scară largă. Dimpotrivă. Nici nu neagă rolul statului, care rămâne esenţial, dar statul trebuie să susţină asocierea micilor fermieri în cooperative, nu de dragul concentrării terenurilor, cum au făcut-o comuniştii, ci de dragul salvării satului şi ţăranului român, cum au vrut ţărăniştii lui Mihalache.

Virgil Madgearu – Agrarianism, capitalism, imperialism (citate)

Leave a comment

Agrarianism, capitalism, imperialism, pp. 45-59: … s-a desprins necesitatea unei reforme a dreptului de proprietate privata si, ca o reactiune impotriva conceptiei individualiste, s-a ajuns la ideea proprietatii ca functiune sociala. Proprietatea nu mai este privita ca o institutie din care decurg numai drepturi, ci care creeaza prin ea insasi obligatii fata de societate (Pentru intaia oara aceasta conceptie a aflat expresie oficiala in Constitutia germana de la 1919: Folosinta proprietatii trebuie sa fie in acelasi timp serviciu pentru binele obstesc). Aplicatia acestui nou drept de proprietate in ce priveste pamantul se evidentiaza in tendinta de inlocuire a proprietatii de exploatare prin proprietatea taraneasca de munca, manifestata in telurile revolutiei agrare si se oglindeste in toate masurile pentru conservarea structurii agrare, intemeiata pe proprietatea de munca.

… Noul regim agrar din Romania … este produsul aceleiasi tendinte.Nu s-a creat inca institutia de drept a proprietatii taranesti de munca, idealul legiuitorilor vremelnici fiind asigurarea crearii unei clase de mijloc de proprietari. …

Un regim agrar intemeiat pe gospodarii taranesti mici va intretine o populatie densa , va intensifica productia agricola si va alcatui pentru productia industriala a tarii o piata interna, capabila sa consume stocuri mari de marfuri. Aceste consideratii rastoarna odata mai mult leitmotivul cunoscut: “revolutia agrara ia fiinta sub influenta si din nevoile industriei” si intaresc adevarul ca regimul de proprietate si de munca taraneasca poate deveni punctul de plecare al dezvoltarii unei industrii nationale. …Cu cat va fi mai raspandita gospodaria taraneasca mica cu atat va disparea mai repede si mai complet cauza emigrarii”

“S-a dovedit in timpul din urma pe temeiul scurtei experiente de pana acum, comparandu-se conditiile in care e pus un taran invoit si unul emancipat, ca o familie taraneasca improprietarita poate castiga de pe un lot de 5 ha de doua ori mai mult decat o familie invoita la proprietarul mare sau mijlociu sau o familie care argateste “

Raspandirea bunei stari materiale in randurile taranimii va contribui la ridicarea nivelului de trai, sporind si trezind trebuinte noi, ceea ce va produce o extindere a pietei interne pentru produse fabricate. Aceasta este singura baza temeinica pentru dezvoltarea unei industrii mari nationale care la randul ei, imboldind cresterea populatiei orasenesti si ridicandu-i bunastarea, va contribui la formarea unei piete intense pentru produsele gospodaresti taranesti – conditie necesara intensificarii ei.”

Propasirea creditului cooperativ a gonit camatarii de la sate. Cooperatia de productie si desfacere in comun a miscorat posibilitatea de exploatare a taranimii de capital.

Exodul rural este un efect al regimului de MARE PROPRIETATE (sublinierea mea) si munca feudala, Oriunde s-a produs, el se datoreste imprejurarii ca satenii proprietari ai unui petec de pamant si invoiti pe marea si mijlocia proprietate in regimul muncii fortate, nu se mai pot hrani si suporta conditiile animalice de viata, sau ca satenii fara pamant, muncitori agricoli care nu-si pot agonisi traiul pentru un an muncind cinci luni, isi parasesc vetrele. Ei ingroasa randurile proletariatului industrial, cand exista o industrie nationala, capabila sa-i absoarba, sau altminteri emigreaza in tari straine. Agricultura taraneasca intretine un numar mult mai insemnat de oameni la tara decat agricultura mare.”Statistica dovedeste in Germania ca tinuturile precumpanitor taranesti cuprind si pastreaza un numar indoit si intreit de oameni in comparatie cu tinuturile unde predomina exploatarile mari”(David,nota de subsol). Cu cat va fi mai raspandita gospodaria taraneasca mica, cu atat va dispare mai repede si mai complet cauza emigrarii…Daca propietatea mare si mijlocie se va pastra in viitor in proportiile ramase dupa expropriere, in regiunile cu populatie densa, fenomenul exodului din aceste parti va avea un caracter grav, cu atat mai mult cu cat va putea fi insotit de o criza de brate de munca agricola, indata ce industria va lua un avant considerabil.

contrastul de interese intre taranime si burghezie se poate manifesta in diferite forme. Burghezia se prezinta la inceput taranului in haina capitalului de camata care-l exploateaza, astfel incat este capabla a-i reduce venitul muncii sub nivelul salariului obisnuit si il constrange a-si vinde petecul de pamant. Organizarea creditului popular cooperativ poate reusi in cele din urma a pune capat acestei situatii”

«tendinta catre o intensitate ridicata a folosirii pamantului se desprinde din insasi fiinta gospodariei familiale taranesti: sporirea prilejului de munca si posibilitatii de existenta pe o suprafata marginita este legea de viata a ei.» Aceste imprejurari evidentiaza ca tendinta naturala de evolutie a agriculturii conduce cu o forta elementara spre dominatia exploatarii mici.realizarea acestei tendinte atarna de imprejurarile social-politice, de conditiile de formatiune a regimului de proprietate adecvat agriculturii taranesti, de ridicarea gradului de cultura generala si speciala a taranimii, de organizarea speciala a mijloacelor de intretinere a fortelor naturale ale pamantului, selectionarea semintelor si innoblarea rasei vitelor, precum si de posibilitatile de organizare a unui sistem de cooperatie, care sa asgure organizarea rationala si valorificarea maxima a muncii taranesti in sistemul economic dominant.”

Cercetarea conditiilor de evolutie a agriculturii a dovedit, insa [spre deosebire de ceea ce credea Marx] ca nu exista in aceasta ramura de activitate economica tendinta naturala de concentrare a pamantului si de despartire a muncitorului de instrumentul sau de munca, iar in loc de «transformarea intregii proprietati a pamantului in forma de proprietate rurala corespunzatoare modului de productie capitalist», are loc un proces invers: prefacerea proprietatii private a pamantului din instrument de exploatare si dominatie in instrument de munca – proprietatea de munca.

Aceasta constatare contrazice trilogia claselor sociale, intrevazuta de Marx, ca un rezultat fatal al legii evolutiei societatii capitaliste burgheze, si nimiceste valoarea caracterizarii taranimii drept o clasa de tranzitie intermediara. … Taranimea nu poate fi socotita clasa intermediara, in sensul de dat de Kautsky si alti neomarxisti, dupa care taranii «nu sunt nici numai lucratori, nici numai capitalisti sau proprietari de pamant» [K. Kautsky, 1921], pentru ca taranul tipic n-are venit din proprietatea sa «ca si capitalistul sau proprietarul de pamant», produsul obtinut de el din cultivarea propriului sau pamant, cu munca sa si a familiei lui, fiind un venit din munca si nu un venit din exploatare, ca al capitalistului sau al proprietarului de pamant. Numai in intelesul ca «taranul tipic nu este nici exploatator nici nu e direct exploatat» poate fi exact caracterizata taranimea, drept o «clasa intermediara», intre cea a capitalistilor, de o parte, si a proletarilor, de alta parte.”

In al doilea rand, se crede ca «misiunea istorica» a burgheziei este dezvoltarea fortelor de productie nationala. Dezvoltarea fortelor de productie nationala e la baza existentei oricarui Stat, dar fiecare Stat trebuie sa cunoasca structura sa social-economica. Baza existentei noastre de Stat este agricultura; suntem, orice am zice si orice am face, un Stat de tarani. Prin lichidarea fortata de razboi a feudalismului agrar, noua zecimi din exploatarile agricole sunt taranesti. Organizarea productiei nationale inseamna, inainte de toate, crearea conditiunilor pentru ridicarea productiei nationale a agriculturii taranesti: creditul, cooperatia si scoala. Aceasta nu poate fi insa misiunea oligarhiei financiare, pentru ca in tendinta ei fireasca intra sistemul de exploatare a muncii taranesti pe calea aparatului de circulatie si apasarii fiscale, care este impotriva intereselor de dezvoltare a productiei nationale. Intensificarea productiei agricole taranesti este insa conditia sine qua non pentru crearea unei industrii nationale, in raport cu fortele naturale de existenta, o industrie nationala care sa fie cu adevarat creatoare.” (Virgil Madgearu, p. 120)

(Agrarianism, capitalism, imperialism)

Vezi si:

Vizionarul Virgil Madgearu, despre agricultura traditionala

Ion Mihalache: „Corporatismul nu se potrivește cu România”

Vizionarul Virgil Madgearu, despre agricultura sustenabila, adica traditionala

1 Comment

Din articolul Vizionarul Virgil Madgearu, despre agricultura sustenabila, adica traditionala:

Madgearu a fost cel mai important teoretician al curentului taranist. In lucrarea “Agrarianism, Capitalism, Imperialism”, din 1936, defineste doctrina economica și sociala a taranismului.

Virgil Madgearu a contribuit esential la elaborarea unei teoriie conomice a specificului dezvoltarii tarilor predominant agrare, atat in calitate de profesor, la catedra, cat si in calitate de principal doctrinar al curentului taranist, in perioada in care la guvernarea tarii se afla Partidul National Taranesc.

Madgearu a militat pentru improprietarire si pentru cooperatie in agricultura „din necesitatea de a scoate pe taran din izolarea si ignoranta lui comerciala si a-i pune la indemana un instrument pentru valorificarea cat mai deplina a muncii sale”. Remarcand o lipsa acuta de forta de munca mediu calificata, el vedea rezolvarea acestei probleme prin dezvoltarea unui invatamant profesional, care sa furnizeze forta de munca pentru dezvoltarea industriala, mai ales dupa criza economica din 1929 – 1933.

Virgil Madgearu considera ca la originea crizei mondiale din perioada 1929 – 1933 statea o mare criza agricola mondiala. Dintre factorii agravanti mentiona: factorul monetar-financiar, ceea ce a determinat guvernul sa incerce stabilizarea monetara pe baza unui imprumut extern, si factorul dat de politica de dezvoltare a agriculturii in tarile industriale, care a dus la lipsa de piete de desfacere pentru cerealele romanesti.
O constanta a conceptiei sale o reprezinta principiile pe care el le considera necesare in domeniul finantelor publice: principiul justitiei sociale si a echitatii fiscale, principiul progresivitatii impunerii, reducerea considerabila a evaziunii fiscale, gestionarea avutiilor statului pe baze economice, intarirea controlului preventiv, precum si reforma finantelor locale.

Virgil Madgearu s-a nascut la 27 decembrie 1887 la Galati. A urmat cursurile primare si liceale in orasul natal, iar dupa sustinerea examenului de bacalaureat, in 1907, a plecat la studii in Germania. Aici s-a inscris la Universitatea din Leipzig, specializandu-se in domeniul stiintelor economice. In 1911 si-a sustinut cu succes (“summa cum laudae”) teza de doctorat cu tema “Cu privire la dezvoltarea industriala a Romaniei” (Zur industriellen Entwicklung Rumäniens).

In 1916, la doar 29 de ani, in urma promovarii unui concurs, va deveni profesor la Academia de Inalte Studii Comerciale si Industriale (actuala Academiede Studii Economice). Din acest moment va incepe o noua etapa a carierei sale profesionale, devenind membru al catedrei de “Studiul intreprinderilor si transporturilor”, specializare nou-infiintata. In 1925 va trece la catedra de economie nationala, infiintata la propunerea sa, iar in 1935 la catedra de economie politica. Activitatea desfasurata la catedra de-a lungul unui sfert de veac il va consacra in calitatea de ctitor al invatamantului economic universitar din Romania.
La inceperea primului razboi mondial, in urma retragerii Guvernului la Iasi, Virgil Madgearu isi va continua activitatea didactica si se va implica, in acelasi timp, in activitati stiintifice importante. Impreuna cu Victor Slavescu si Ion Raducanu va infiinta o publicatie de referinta pentru economistii romani din acea perioada (“Independenta economica”) si va participa, impreuna cu Dimitrie Gusti si alti colaboratori, la infiintarea Asociatiei pentru stiinta si reforma sociala, devenita ulterior Institutul Social Roman, al carui secretar general a fost pana in 1924.
In 1919 se va implica si in activitatea politica, devenind membru al Partidului Taranesc, in care se inscrisesera intelectuali de marca ai vremii (Constantin I.Parhon, Ion Raducanu, Paul Bujor), dar si scriitori importanti (Gib I. Mihaescu si Cezar Petrescu). Virgil Madgearu va deveni secretar general al partidului, functie pe care o va pastra si dupa fuziunea din anul 1926 dintre Partidul Taranesc si Partidul National, in urma careia a rezultat Partidul National-Taranesc. In 1928, in urma instalarii primului guvern PNT, Madgearu a fost numit ministru al Industriei si comertului, minister pe care il cunostea inca din 1918, cand, la recomandarea lui Vintila Bratianu, fusese numit secretar general al acestui minister. Datorita pregatirii sale economice de exceptie, in perioada 14 noiembrie1929-7 iunie 1930 va fi numit la conducerea Ministerului Finantelor.
In cel de-adoilea guvern prezidat de Iuliu Maniu va detine din nou, timp de 5 luni, functia de ministru al Industriei si comertului, iar din noiembrie 1930 si pana in aprilie 1931va prelua functia de ministru al Agriculturii si domeniilor. In ultimele trei guverne PNT a detinut functia de ministru al Finantelor, intr-o perioada in care marea criza economica mondiala isi facea simtite efectele devastatoare si in Romania. Dupa iesirea de la guvernare a partidului din care facea parte, Virgil Madgearu si-a continuat activitatea politica, intrand in conflict cu miscarea legionara, ale carei actiuni autoritare va incerca sa le contracareze. Atragand atentia asupra pericolelor instalarii la putere in Romania a unui regim dictatorial, el  va intra in conflict si cu Regele Carol al II-lea, care ii va fixa, pentru o perioada scurta de timp (22 martie-20 aprilie 1920) domiciliul obligatoriu la Manastirea Bistrita. Conflictul deschis pe care l-a avut cu miscarea legionara ii va atrage si sfarsitul violent. Dupa venirea la putere a legionarilor (in septembrie 1940) au urmat numeroase amenintari cu moartea din partea acestora. Groaznica sentinta a fost pusa in aplicare pe 27 noiembrie 1940, cand profesorul Virgil Madgearu a fost rapit de la domiciliul sau si dus in padurea Snagov, unde a fost asasinat. Inaceeasi zi avea sa piara sub focul gloantelor legionarilor si savantul Nicolae Iorga.

Viziunea asupra organizarii agriculturii romanesti si a cooperatiei

Desi preocuparile sale s-au axat initial pe domeniul industriei, Madgearu a devenit unul dintre cei mai mari sustinatori ai predominantei agriculturii in cadrul economiei romanesti, bazata pe perpetuarea micii gospodarii taranesti. In multe dintre scrierile sale a analizat starea agriculturii romanesti si perspectivele de evolutie ale acesteia. Adept al teoriei economistului si sociologului rus Alexandr V. Ceaianov, Madgearu va scrie in anul 1940 lucrarea “Evolutia economiei romanesti dupa razboiul mondial”, in care isi va expune o serie de consideratii pe aceasta tema: dezavantajele marilor exploatatii agricole fata de mica exploatatie taraneasca, modul eronat in care fusese conceputa si aplicata reforma agrara realizata in Romania de Guvernul liberal dupa primul razboi mondial, rolul nefast al creditelor camataresti asupra agricultorilor romani,  necesitatea implicarii statului in organizarea productiei agricole si a creditului agricol, necesitatea  ridicarii calitatii invatamantului agricol, necesitatea sustinerii de catre stat a cooperatiei agricole taranesti s.a. In aceasta lucrare, autorul prezinta si masurile ce trebuiau luate in vederea sustinerii acestei ramuri, vitale pentru economia romaneasca: protejarea producatorilor agricoli fata de dobanzile excesive percepute de banci, organizarea transporturilor si anularea taxelor de export la produsele agricole s.a. Dupa venirea la putere a PNT in 1928, in vederea solutionarii problemelor cu care se confrunta agricultura romaneasca, au fost date doua legi importante, sustinute de Madgearu: Legea pentru organizarea creditului funciar rural si a creditului agricol si Legea pentru reglementarea circulatiei pamanturilor dobandite prin legile de improprietarire. In baza primei legi au fost infiintate primele societati de credit funciar rural si de credit agricol, in scopul acordarii de credite pentru satisfacerea nevoilor agriculturii si ale industriei agricole si al dezvoltarii acestora, precum si al stimularii afluxurilor de capital strain care sa satisfaca nevoile de finantare a agriculturii romanesti. Ce-a de-a doua lege urma sa modifice regimul juridic al terenurilor agricole si sa incurajeze formarea de fermea gricole individuale, cu o suprafata de maximum 25 de hectare.

In ceea ce priveste invatamantul de specialitate, Virgil Madgearu a fost un fervent sustinator al Legii pentru organizarea invatamantului agricol si casnic si al Legii pentru infiintarea Academiilor de Inalte Studii Agricole, iar in preajma marii crize economice din anii ’30 a militat pentru implicarea statului in sustinerea unor programe de incurajare a agriculturii, in special prin asigurarea dotarii tehnice a acesteia (acordarea de subventii pentru cumpararea de masini agricole, acordarea de credite ieftine si pe termen lung, reducerea pretului combustibilului, a taxelor vamale si acelor de transport s.a.). Preocuparile autorului pentru cooperatia agricola taraneasca sunt reflectate in lucrarea intitulata “Reforma cooperatiei”, publicata impreuna cu Gromoslav Mladenatz in anul 1923.
Dupa marea criza din anii 1929-1933, Madgearu va deveni un si mai mare sustinator al cooperatiei si al interventiei statului in acest domeniu.

Vizionarul Madgearu sustine ca industria romaneasca trebuie sa fie pregatita sa faca fata provocarilor din viitor, cand ar putea avea loc un proces de integrare economica a tarilor europene: “Ideea – care pare a fi o utopie – privind statele unite economice ale Europei, poate deveni maine o realitate si e in interesul productiei nationale ca in acel moment sa se gaseasca in conditiuni similare cu cele ale altor state”.
Promotor al multor legi in calitate de membru al guvernelor taraniste, Madgearu se va implica si in promovarea unor legi pentru industria romaneasca, asa cum au fost Legea pentru exploatarea minelor din 28 martie 1929 (prin care a fost instaurata prioritatea capitalului romanesc in intreprinderile de exploatare a bogatiilor subsolului) si Legea pentru organizarea si administrarea pe baze comerciale a intreprinderilor si avutiilor publice din 16 martie 1929 (prin care, asa cum afirma acesta, “a redat Statului beneficiile reale, care i se cuveneau din exploatareabunurilor lui”).

Consideratii privind politica monetara si bugetara a Romaniei

Participant in calitate de conducator al delegatiei Romaniei la Conferinta monetara si economica de la Londra din anul 1933, Virgil Madgearu a  prezentat o serie de propuneri cu privire la necesitatea revizuirii modului de organizare si functionare a bancilor de emisiune din tarile cu o economie  predominant agricola, prin care sa se asigure o legatura perfecta dintre structura economica si functiile bancilor centrale ale acestor tari.

Madgearu, despre fenomenul productiei organice
“Exodul rural este un efect al regimului de mare proprietate si munca feudala. Oriunde s-a produs, el se datoreste imprejurarii ca satenii proprietari ai unui petec de pamant si invoiti pe marea si mijlocia proprietate in regimul muncii fortate, nu se mai pot hrani si suporta conditiile animalice de viata, sau ca satenii fara pamant, muncitori agricoli care nu-si pot agonisi traiul pentru un an muncind cinci luni, isi parasesc vetrele. Ei ingroase randurile proletariatului industrial, cand exista o industrie nationala, capabila sa-i absoarba, sau altminteri emigreaza in tari straine.
Agricultura taraneasca intretine un numar mult mai insemnat de oameni la tara decat agricultura mare.
Cu cat va fi deci mai raspandita gospodaria taraneasca mica, cu atat va disparea mai repede si mai complet cauza emigrarii, treptat cu desavarsirea operei colonizarii, iar exodul rural catre orase va putea lua un curs normal si in raport cu capacitatea de absorbtie crescanda a industriei nationale si a celorlalte ramuri de activitate economica in desvoltare.
(…)
Organizarea productiei nationale inseamna, inainte de toate, creearea conditiilor pentru ridicarea poductiei nationale a agriculturii taranesti: creditul, cooperatia si scoala.
Aceasta nu poate fi insa misiunea oligarhiei financiare, pentru ca in tendinta ei fireasca intra sistemul de exploatare a muncii taranesti pe calea aparatului de circulatiune, si a apasarii fiscale, care este impotriva intereselor de dezvoltare a productiei nationale. Intensificarea productiei agricole taranesti este insa conditie sine qua non pentru crearea unei industrii nationale, in raport cu fortele naturale de existenta – o industrie nationala care sa fie cu adevarat creatoare.
(…)
Ordinii economice social-agrare, necapitaliste, ii corespunde regimul cooperatist. capitalismul nu poate avea nici-o inraurire asupra modului de productie al economiilor familiare. In schimb el face obiectul exploatarii sale in sfera procesului de circulatie: prin aparatul de comert si de credite. Rezultatele acestei activitati se traduc printr-o scadere a productivitatii economiilor familiale rurale si pauperizarea progresiva a membrilor acestora. Regimul cooperatist, luand in posesiune toate caile comertului si creditului, care stabilesc contactul cu pietele mondiale de marfuri si capitaluri, salveaza economiile familiare rurale de pauperizare si, organizand productia, pe baze rationale, asigura dezvoltarea maxima a fortelor de productie nationala.
Fireste, cooperativizarea ordinei economice a statelor social-agrare nu inseamna o tendinta de excludere a formelor de intreprindere capitalista din celelalte domenii ale vietii social-economice, ci numai o limitare a campului lor de activitate, impusa de conditii de ordin natural si de necesitati nationale”.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 152 other followers

%d bloggers like this: