Konrad Lorenz – Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate, Ed. Humanitas, 2006, traducere de Vasile V. Poenaru

 

 

I. Proprietati structurale si perturbari functionale ale sistemelor vii

 

Etologia – trateaza atat comportanemntul animal, cat si cel uman ca functie a unui sistem ce isi datoreaza existenta si forma specifica unei deveniri istorice care s-a desfasurat in filogenie, in dezvoltarea individului si, la om, in istoria culturii. p. 9

 

“Sistemele partiale ale unui complex sistem organic interactioneaza intr-atat de profund, incat de multe ori e greu sa trasezi limita domeniului lor de actiune, functiilor lor neputand fi macar concepute in mod separat.” p. 13

 

“Nu se ajunge la perturbari periculoase ale sistemului ca intreg decat atunci cand una dintre functiile partiale e accentuata sau diminuata intr-atat de mult incat homeostaza sa nu mai poata echivala dezechilibrul aparut, precum si in cazul in care chiar mecanismul de reglare prezinta unele probleme.” p. 16

 

 

II Suprapopularea

 

Tot ceea ce pare a fi de natura sa diminueze suferinta umana actioneaza in mod cutremurator si paradoxal in sensul distrugerii omenirii. Aceasta e pe cale sa faca tocmai ceea ce altfel nu li se intampla sistemelor vii aproape niciodata, si anume sa se sugrume in sine insasi… In acest proces apocaliptic, cele mai inalte si nobile insusiri pe care le apreciem ca fiind specific umane vor fi primele care se vor pierde. p. 18

 

Noi, toti cei care traim in tari culturale cu o populatie densa ori chiar in mari orase, nici nu mai stim cat de mult ne lipseste o dragostea umana generala, calda, izvorata din inima.

 

Aglomerarea unor mase umane in marile orase moderne este in mare masura vinovata de incapacitatea noastra de a mai percepe chipul aproapelui nostru in fantasmagoria chipurilor mereu schimbatoare ce se tot suprapun si estompeaza p. 19

 

“Not to get emotionally involved”, iata una dintre principalele griji ale multor oraseni. Aceasta atitudine… pune in evidenta o sumbra nuanta de neomenie. (…) Daca aceasta ecranare impotriva contactelor umane continua, ea va duce, alaturi de fenomenele de plafonare a simturilor, la acele manifestari cumplite de indiferenta despre care ziarele relateaza in fiecare zi. Cu cat avanseaza la oameni procesul contopirii cu gloata, cu atat mai stringent se vede pus fiecare individ in parte in fata necesitatii de a nu se implica emotional, astfel incat in zilele noastre e posibil ca tocmai in cele mai mari metropole sa se petreaca talharii, crime si violuri ziua in amiaza mare si pe strazi circulate, fara ca vreun “trecator” sa intervina.

 

Inghesuirea multor oameni intr-un spatiu extrem de ingust nu duce la fenomene ale dezumanizarii doar prin mijlocirea factorilor de epuizare si esuare a relatiilor interumane, ci declanseaza si comportamente in mod nemijlocit agresive.

 

 

III Pustiirea spatiului vital

 

Omul declanseaza vrand-nevrand preschimbari profunde ce conduc adesea la distrugerea totala a biocenozelor in care si de pe urma carora traieste .

…Taranul stie prea bine ceea ce intreaga omenire civilizata pare sa fi uitat, si anume ca resursele biologice ale planetei nu sunt inepuizabile. p. 25

 

…in America intinse suprafete de pamant au fost transformate din teren arabil in desert prin eroziunile ce au urmat exploatarilor ilegale, …mari teritorii au fost degradate prin despaduriri ce au dus la disparitia a nenumarate specii de animale folositoare… importanta problemei nu este nici astazi recunoscuta pe deplin, ea neintrand inca in constiinta opiniei publice.

 

Nelegiuiri se comit azi pretutindeni in utilizarea mijloacelor chimice, de exemplu pentru combaterea insectelor in agricultura si pomicultura, vadindu-se insa, totodata, o inconstienta asemanatoare si in farmacopee. Imunologii manifesta reticente serioase cu privire la intreaga gama de produse farmaceutice uzuale. Sub imperiul impulsurilor psihologice marcate de dorinta de “a avea totul imediat”, anumite ramuri ale industriei chimice manifesta o neseriozitate de-a dreptul criminala in ceea ce priveste livrarea unor mijloace cu efecte total imprevizibile in timp. Cei care au atras atentia in legatura cu folosirea nechibzuita a produselor farmaceutice au fost redusi la tacere si discreditati.

 

alterarea sufleteasca ; rapida instrainare generala de natura vie e vinovata de abrutizarea estetica si etica a omului civilizat. Oare ce i-ar insufla omului modern sentimentul de respect si veneratie pentru ceva, cand tot ce il inconjoara este opera omului, foarte ieftina si urata? Uratirea oraselor si satelor

 

Celula unei tumori maligne se deosebeşte de o celulă a unui organism sănătos în primul rând prin faptul că ea a pierdut acea informaţie genetică de care are nevoie pentru a-şi îndeplini rolul de verigă utilă în cadrul comunităţii de interese a organismului… Rămasă fără structurile speciale, ea se divide fără măsură şi fără menajamente, astfel încât ţesutul bolnav se infiltrează în ţesuturile învecinate, care sunt încă sănătoase, distrugându-le.

 

Analogiile evidente dintre imaginea periferiei orasului si cea a tumorii canceroase constau in aceea ca in ambele cazuri in spatiul inca sanatos erau realizate o multime de planuri constructive subtil diferentiate, care se completau reciproc si care isi trageau inteleapta regularitate dintr-o informatie obtinuta in decursul unei indelungate evolutii istorice, pe cand in regiunile distruse de tumoare ori de tehnologia moderna se gaseau doar cateva constructii extrem de simple. Imaginea histologica a celulelor uniforme si sarace in structuri ale tumorii prezinta o similitudine dezolanta cu o fotografie facuta din avion unei suburbii moderne, formate din cladiri standardizate pe care le-au proiectat intr-o pripita concurenta arhitecti dispunand de o cultura precara, ce n-au stat prea mult pe ganduri inainte de a actiona. … Nu numai considerentul comercial ca prefabricatele in serie sunt mai ieftine, ci si moda, care niveleaza totul, duc la situatia ca la toate marginile de oras ale tarilor civilizate sa ia nastere sute de mii de locuinte identice…, nemeritand numele de “casa”, ci fiind mai degraba baterii de grajduri pentru oamenii folositori…

 

Respectul de sine al omului modern pretinde in mod cu totul justificat afirmarea individualitatii sale.

Pentru locatarul bateriei de crestere a oamenilor folositori, nu exista decat o singura modalitate a mentinerii respectului de sine. Ea consta in alungarea din constiinta proprie a existentei numerosilor tovarasi de suferinta apartinand aceleiasi specii, fiecare individ cautand sa se izoleze de aproapele sau.

- aglomerarea duce, si in acest caz, la insingurare si la indiferenta fata de celalalt

 

Oamenii care traiesc in aceste conditii sufera o atrofiere a simturilor estetice si etice… Orbirea sufleteasca in fata a tot ceea ce este frumos, atat de raspandita, e o boala psihica ce trebuie luata in serios, ea mergand mana in mana cu insensibilitatea fata de ceea ce este reprobabil din punct de vedere etic.

 

 

IV Intrecerea cu sine insusi

 

Pentru mentinerea unei stari stabile in sistemele vii este indispensabila functia unui circuit de reglare sau a unei conexiuni inverse negative

 

Utilitarismul, depasirea celorlalti oameni, confundarea mijloacelor cu scopul – In limbajul uzual, acest lucru se simte inca, de vreme ce spunem: “El detine mijloacele necesare” . Dar oare cati oameni mai exista azi care sa inteleaga ca banii in sine nu reprezinta o valoare? Acelasi lucru e valabil si pentru timp: “Time is money” exprima pentru oricine considera banii ca avand o valoare absoluta ca acelasi lucru se intampla cu fiecare secunda de timp economisita.

considerente comerciale insensibile la valoare; stapanirea tuturor puterilor mediului inconjurator.

 

Fiecare fabrică de automobile trebuie să ia măsuri că noul tip să fie puţin mai rapid decât cel precedent, fiecare stradă trebuie lăţită, fiecare curbă largită… spre a se putea circula încă puţin mai rapid şi totodată mai periculos.

 

Daunele sufletesti produse de lacomia orbitoare de bani si de graba extenuanta

 

Frica de a ramane in urma, frica de saracie, frica de a lua hotarari gresite sau de a nu mai face fata intregii situatii stresante… frica sub toate formele ei e cu siguranta cel mai important factor de subminare a sanatatii oamenilor moderni.

 

 

Agitatia plina de frica si frica agitata isi au rolul lor in a-l vaduvi pe om de calitatile lui esentiale. Una dintre aceste calitati este reflectia.

 

Oamenii sufera din cauza solicitarilor nervoase si sufletesti la care ii obliga intrecerea cu cei asemenea lor.

Intrecerea economica a omenirii cu sine insasi trebuie privita ca fiind suficienta pentru a o distruge cu totul.

 

Selectia intraspecifica de tip comercial determina un ritm de lucru din ce in ce mai rapid.

 

Cresterea progresiva a nevoilor omului: orice producator cauta sa sporeasca pe cat posibil nevoia consumatorilor de marfuri produse de el.

In marea lor majoritate, consumatorii sunt destul de prosti sa se lase manipulati prin metodele dezvoltate in urma cercetarii in domeniul reclamei si al formarii opiniilor.

 

Potentatii capitalisti dau dovada de miopie persistand in atitudinea lor de a rasplati si “conditiona” pe consumator prin cresterea “standardului sau de viata” pentru consecventa sa in intrecerea cu aproapele, intrecere ce ii provoaca tensiune crescuta si ii toaca nervii.”

 

 

V Moartea termica a simturilor

 

Dezvoltarea tehnologiei moderne si a farmacologiei vine in intampinarea nazuintei general-umane de a evita neplacerea, si aceasta la dimensiuni nemaiintalnite. Confortul modern este perceput de noi ca ceva de la sine inteles, astfel incat abia daca ne mai dam seama in ce masura am devenit dependenti de el. p. 45

 

Prin stapanirea progresiva a mediului inconjurator, omul a modificat “starea pietei” din economia placerii si a neplacerii in directia unei sensibilizari crescande fata de orice situatie de stimulare provocatoare de neplacere si a unei atenuari corespunzatoare a receptarii situatiilor provocatoare de placere. – consecintele sunt nocive.

 

In consecinta, oamenii isi pierd disponibilitatea de a investi munca grea in actiuni care promit abia in viitor dobandirea unei placeri. Ia nastere o cerinta de satisfacere imediata a tuturor dorintelor ce se ivesc. p. 46

Satisfacerea imediata – de exemplu, cumpararea “avantajoasa” in rate – duce la sclavie.

 

Disparitia anumitor forme ale placerii ce se bazeaza tocmai pe actiunea contrastelor

 

Intoleranta crescanda fata de neplacere, ce se inregistreaza in zilele noastre, transforma oscilatiile profunde ale vietii umane, conforme cu firea lucrurilor, intr-un plan nivelat artificial.

 

“moartea termica emotionala” pare sa ameninte bucuriile si suferintele ce decurg in mod necesar din relatiile noastre sociale.

Cine vrea sa evite suferinta se sustrage unei parti esentiale a vietii umane.

La mari parti ale populatiei nord-americane, moartea e refulata in sens freudian, nemaivorbindu-se de cel raposat, care dispare astfel deodata, fara sa mai fie pomenit, ceea ce ar fi considerat ca o lipsa de tact, iar toata lumea se comporta ca si cand el nu ar fi existat niciodata. Si mai cutremuratoare este minimalizarea mortii, infierata satiric de Evelyn Waugh in cartea sa The Loved One. Cadavrul e machiat in mod artistic si toti considera ca e de datoria lor sa se arate incantati de aspectul sau placut. p. 48

 

Obisnuinta cu situatii de stimulare din ce in ce mai puternice; oamenii blazati sunt necontenit in cautarea unor situatii noi de stimulare.

“neofilia”: obiectele isi pierd dupa un timp de posesie forta de atractie in mod analog cu iubita/iubitul, prietenul sau chiar patria.

 

Neofilia este un fenomen deosebit de binevenit pentru marii producatori, care poate fi exploatat datorita receptivitatii maselor la indoctrinare, incat sa duca la castiguri mercanitle in stil mare. “Invechire inserata”, adica “built-in obsolation”, iata un principiu cu un rol foarte important in moda vestimentara sau in cea a automobilelor”. p. 50

 

Ceea ce lipseste este un obstacol natural, a carui depasire sa-l caleasca pe om, obligandu-l la toleranta fata de neplacere si daruindu-i in caz de succes bucuria reusitei.

Lipsesc situatiile de afirmare ce implica straturile adanci ale personalitatii.

 

 

VI Decaderea genetica

 

Credinta in existenta unui drept natural independent de vreo legislatie determinata cultural e legata fara indoiala inca din vechime de parerea ca acest drept ar fi de origine supranaturala, nemijlocit divina. p. 54

 

Se pune accent pe modurile de comportare insusite, pierzandu-se din vedere modurile de comportare innascute.

 

Asa cum bine a spus-o Arnold Gehlen, omul e prin natura sa, adica prin filogeneza sa, o fiinta culturala. Cu alte cuvinte, pornirile sale instinctive si stapanirea lor responsabila , cultural determinata, formeaza un sistem, in care functiile celor doua subsisteme se afla in perfecta rezonanta.

 

Societatea democratica si behavioristica

 

Convingerea ca toti oamenii s-ar naste egali si ca toate cusururile morale ale infractorului ar fi pricinuite de pacatele comise de cei care l-au educat a devenit o adevarata religie, ducand la distrugerea oricarui simt natural al dreptului, mai ales la cei care sufera mutatii in plan etic si se considera, plini de autocompatimire, victime ale societatii. Un ziar austriac a prezentat de curand urmatoarea stire de senzatie: “Frica de parinti il impinge pe un tanar de saisprezece ani la crima.” …

 

Aceste extreme in mod evident patologice ale formarii opiniilor pot fi intelese abia atunci cand stim ca ea este o functie a acelor sisteme de reglare care tind spre oscilatii. Opinia publica manifesta inertie…; totodata, ei ii plac simplificarile grosiere, ce reprezinta de multe ori exagerari ale unor stari de fapt. De aceea, opozitia care ia atitudine critica fata de o opinie publica este aproape intotdeauna in drept. Dar ea ocupa in noianul curentelor de opinie pozitii extreme, pe care nu le-ar fi adoptat niciodata daca nu si-ar fi propus sa compenseze opinia opusa (…)

 

Cand incerci sa imparti oamenii in persoane normale si persoane cu deficiente, esti suspectat ca pledezi pentru camera de gazare.

 

Eliminarea simtului natural al dreptului prin tendinta actuala catre toleranta absoluta e intarita in actiunea ei periculoasa de doctrina pseudodemocratica, ce afirma ca intregul comportament uman ar fi insusit prin invatare.

 

Fenomenul intolerantei la neplacere si cel al nivelarii simturilor pot genera un comportament infantil.

 

Munca sustinuta in vederea unui scop indepartat, responsabilitatea actiunilor proprii si manifestarea grijii chiar fata de cei mai putin apropiati sunt norme de comportare ce-l caracterizeaza pe omul matur.

 

De imaturitate vorbesc cercetatorii cancerului atunci cand vor sa caracterizeze una dintre insusirile fundamentale ale tumorii maligne.

 

Aprecierea a ceea ce este bun si cuviincios este unicul factor care poate actiona eficient in mod selectiv in sensul combaterii fenomenului de degradare a comportamentului social.

 

Suprapopularea, concurenta comerciala, distrugerea mediului inconjurator natural si instrainarea de armonia sa demna de veneratie, disparitia, prin molesire, a capacitatii de a avea sentimente puternice, toate acestea sunt de natura sa il lipseasca pe omul modern de orice discernamant intre bine si rau. La acesti factori se adauga si disculparea asocialului, la care ne obliga intelegerea temeiurilor genetice si psihologice ale comportamentului sau dereglat.

… Aceste fenomene care nu pot fi combatute decat prin masuri radicale presupunand o revalorizare educativa a tuturor pseudovalorilor venerate in ziua de azi.

 

Prin degradarea comportamentului social determinat pe cale genetica ne ameninta intr-un mod extrem de urat Apocalipsa.

 

 

VII Sfaramarea traditiei

 

Credinta eronata ca numai ceea ce poate fi inteles pe cale rationala ori dovedit stiintific ar face parte din tezaurul stabil de cunostinte al omenirii duce la consecinte nefaste.

Stiinta ar fi de ajuns pentru a “imbunatati” omul in mod arbitrar prin interventii asupra genomului uman – un lucru prostesc

 

“modificarile la care structura familiei e supusa in cursul tehnologizarii continue pe care o cunoaste omenirea actioneaza in mod constant in directia slabirii contactului dintre parinti si copii. … slabirea greu reversibila sau chiar ireversibila a capacitatii de a avea contacte umane. Acest efect se insumeaza in mod periculos cu perturbarea implicarii umane.

 

Lipsa modelului patern – a-i vedea pe parinti la lucru, a da o mana de ajutor pentru a se convinge de superioritatea omului matur. In mica familie moderna lipseste structura ierarhica – datorita careia “omul batran” aparea ca impunand respect. … 82 Una dintre cele mai mari crime ale doctrinei pseudodemocratice este aceea ca ea considera existenta unei ierarhii naturale intre doi oameni ca fiind un obstacol care i-ar frustra de orice sentimente mai calde. Fara aceasta ierarhie nu ar exista nici macar cea mai naturala forma a dragostei umane. Educatia de tip “non-frustration” a facut din mii de copii niste bieti nevrozati.

Intr-un grup lipsit de structura ierarhica situatia copilului este cat se poate de nenaturala.

 

Numai atunci cand iubesti un om din adancul sufletului si privesti totodata in sus catre el esti in stare sa-ti insusesti traditia lui culturala. (“figura tatalui”)

 

85 Fiind prin natura sa o fiinta culturala, omul nu poate afla o identificare pe deplin satisfacatoare decat intr-o cultura si printr-o cultura.

86 In afara plictiselii, dorinta de a apartine unui grup este cea care impinge un numar tot mai mare de tineri catre droguri.

 

Cunoasterea filtrata prin selectie a unei culturi vechi

 

 

 

VIII Receptivitatea la indoctrinare

 

 

94 se poate intampla ca o ipoteza sa fie in asa fel alcatuita incat toate experimentele pe care ea le dicteaza nu pot decat sa o confirme din capul locului. Ipoteza ca reflexul ar fi singura performanta elementara a sistemului nervos central a dus de pilda exclusiv la experimente in care se inregistra raspunsul sistemului la o schimbare de stare.

 

Orice mare geniu care a descoperit un principiu explicativ inclina de obicei sa exagereze in privinta domeniului de valabilitate al descoperirii sale. (Jacques Loeb, Pavlov, Freud)

 

Mijloacele de comunicare in masa duc foarte usor la transformarea unei teorii, care nu reprezinta decat o ipoteza stiintifica neverificata, nu numai intr-o opinie stiintifica generala, ci in insasi opinia publica in genere.

 

O astfel de doctrina devenita religie atotcuprinzatoare le asigura adeptilor ei satisfactia subiectiva de a cunoaste in mod definitiv caracterul revelatiei. Toate faptele care o contrazic vor fi negate, ignorate sau, lucru ce se intampla cel mai adesea, refulate in sensul lui Freud, adica izgonite sub pragul constiintei.

 

Teoria reflexului si cercetarea reactiei conditionate

 

Americanii liberali si intelectuali, care manifesta o predilectie pentru teoriile palpabile , simple, usor de inteles si inainte de toate mecanice, au imbratisat aceasta doctrina (behaviorista) in primul rand datorita faptului ca ea a reusit sa le apara in mod fals ca fiind un principiu al libertatii si al democratiei.

 

Faptul ca toti oamenii au dreptul la aceleasi posibilitati de dezvoltare este un adevar etic indiscutabil. Cu mare usurinta acest adevar poate fi insa rastalmacit intr-un neadevar, care afirma ca toti oamenii ar avea in mod potential aceeasi valoare. Doctrina behaviorista merge chiar cu un pas mai departe: toţi oamenii ar putea ajunge egali între ei dacă ar evolua în condiţii exterioare identice, ajungând cu toţii oameni ideali dacă aceste condiţii ar fi ideale. Pentru aceasta însă, oamenii nu ar putea, sau mai bine zis nu ar trebui să aibă nici un fel de însuşiri moştenite…

 

O doctrina inumana; manipulare

 

Specificul uman este strain de aceasta doctrina, care saluta toate fenomenele de dezumanizare descrise in acest tratat, fenomene ce fac ca masele sa poate fi mai usor manipulate. Atat marii producatori capitalisti cat si functionarii sovietici sunt interesati in aceeasi masura sa-I conditioneze pe oameni, facand din ei niste supusi uniformi, lipstiti in mod ideal de aparare, exact cum a aratat Aldous Huxlei in romanul sau de groaza Brave New World.

 

Pericolul ca omenirea sa fie indoctrinata cu un fals cod de valori

 

Nicicand manipulatorii nu au avut o tehnica atat de buna a reclamelor, fondata pe experimentari stiintifice, nicicand ei n-au mai dispus de “mijloace de informare in masa” atat de patrunzatoare ca astazi.

 

Reclama pe care producatorii o fac pe scara larga nu este nicidecum de natura apolitica.

 

100 In masura in care mestesugurile sunt eliminate prin concurenta industriei si in care micii intreprinzatori, inclusiv taranii, sunt incapabili sa-si asigure existenta, suntem cu totii pur si simplu siliti sa ne ghidam viata supunandu-ne dorintelor marilor producatori, sa folosim alimentele si imbracamintea pe care ei le considera bune pentru noi, si lucrul cel mai rau este acela ca din cauza conditionarii de care avem parte nici macar nu ne dam seama de ceea ce fac ei.

 

Cea mai eficienta metoda de a manipula mari mase de oameni prin uniformizarea nazuintelor lor o sa moda.

 

Sunt considerate mai importante acele stiinte care corespund punctului de vedere al unei omeniri degradate si masificate, instrainate de natura, care nu mai crede decat in valorile comerciale, fiind domesticita, incapabila de vreo simtire puternica si neinteresata de traditie.

 

105 Expresii cunoscute cum ar fi aceea ca orice stiinta a naturii ar fi o stiinta in masura in care contine matematica ori ca stiinta ar presupune “sa masori ceea ce este masurabil si sa faci masurabil ceea ce nu este masurabil”, reprezinta atat din punctul de vedere al teoriei cunoasterii, cat si din punct de vedere uman, cea mai mare prostie spusa vreodata de niste oameni care ar fi trebuit sa se priceapa mai bine la aceste chestiuni.

 

Doctrina behaviorista: intregul comportament animal si uman ar fi determinat in mod exclusiv de influentele mediului inconjurator si de procesul de invatare, negand structura dezvoltata filogenetic a sistemului nervos central . Neglijarea structurilor – descrierea lor este considerata superflua, singurele metode recunoscute ca legitime fiind cele operationale si statistice.

 

Atomismul : cercetarile partiale ale unor sisteme subordonate fara a se tine cont de specie si de modul in care aceasta se incadreaza in constructia intregului.

 

Cercetarea la nivelurile inferioare de integrare este considerata “mai stiintifica”. – reductionismul

 

Neglijarea, in decursul incercarilor explicative, a structurii infinit de complexe in care sunt integrate subsistemele si care, doar ele, pot explica insusirile de sistem ale intregului.

 

Cele mai rele consecinte ale modei stiintifice din zilele noastre deriva din aceea ca, asemenea modei vestimentare sau a automobilelor, ea creeaza simboluri de statut, care instaureaza ierarhia stiintelor, ironizata de Simpson. Adevaratul operationalist modern, reductionistul, cuantificatorul si statisticianul manifesta un dispret plin de mila fata de demodatii care cred ca putem afla date noi si esentiale despre natura fara observarea si descrierea comportamentului animal si uman, fara a face experimente si chiar fara a numara. … Preocuparile legate de sistemele vii, prezentand un inalt grad de integrare , sunt recunoscute ca “stiintifice” numai daca, in urma unor masuri planificate – “simplicity filters” (Donald Griffin) – insusirile structurale ale sistemului trezesc imaginea falsa a unei simplitati “exacte” , altfel spus asemanatoare fizicii , sau daca estimarea statistica a unui material informativ impunator prin numarul de date duce la ignorarea faptului ca “particulele” cercetate sunt oameni si nu neutroni – ceea ce presupune sa se faca abstractie de toate aspectele cu adevarat interesante ale sistemelor organice cu un inalt grad de integrare, incluzand omul. Acest lucru este valabil mai ales pentru trairea subiectiva, care este refulata in sens freudian ca fiind ceva cat se poate de necuvenit.

 

Fenomenele de dezumanizare – bolile culturale descrise in primele capitole au dus la fenomenele de dezumanizare care afecteaza stiinta.

 

Sondajele de opinie, tehnica reclamelor si moda abil dirijata ii ajuta pe marii producatori din Vest si pe functionarii din Est sa dobandeasca acelasi tip de putere asupra maselor.

 

Dezumanizarea descrisa in primele sapte capitole e inlesnita de doctrina pseudodemocratica, ce afirma ca nu organizarea sistemului nervos si a organelor de simt ale omului determina, prin evolutia lor filogenetica, modul sau de comportare sociala si morala, ci doar “conditionarea” careia omul ii este supus, in decursul ontogenezei sale, prin influenta exercitata de catre mediul cultural ambiant.

 

IX Armele nucleare

 

Comparand amenintarea omenirii prin armele nucleare cu consecintele pe care ea le suporta din cauza celorlalte sapte pacate capitale, esti silit sa recunosti ca, dintre toate cele opt pacate, acesta poate fi cel mai usor evitat. (…) este absolut si irevocabil clar ce masuri ar trebui luate impotriva “bombei”: sa nu fie produsa ori sa nu fie aruncata. Avandu-se in vedere incredibila prostie colectiva a omenirii, acest lucru e destul de greu de atins. In ceea ce priveste insa celelalte pericole, nici macar aceia care le vad cu claritate nu stiu ce s-ar putea face impotriva lor.

(Fragmente preluate din cartea Din temniţe spre sinaxare, coordonată de către teologul şi mărturisitorul Danion Vasile, Editura Egumeniţa, 2008)

Mărturisiri de credinţă ortodoxă în temniţe[1]

Mărturisirea este un act prin care, în mod voit şi în deplinătatea cunoştinţei, un credincios afirmă un adevăr de credinţă. Astfel de momente de mărturisire a credinţei au avut foarte mulţi deţinuţi de-a lungul detenţiei. Majoritatea dintre ei au fost închişi tocmai datorită declaraţiilor deschise şi faptelor lor ce dovedeau credinţa în Dumnezeu şi prin care se împotriveau sistemului ateu.

[…]

La pronunţarea sentinţelor din procesul de la Cluj, după relatarea Aspaziei Oţel, majoritatea acuzaţilor au mărturisit: „Îmi asum vina de a crede în Dumnezeu, de a-mi iubi patria şi de a mă jertfi pentru binele neamului meu. Voi primi cu stoicism osânda şi voi fi bucuros să o ispăşesc”[2].

Deosebită a fost mărturisirea studentului Ioan Bohotici: „Ne-aţi acuzat că suntem nişte duşmani înrăiţi ai poporului, că urâm clasa muncitoare, că suntem nişte produse nefericite ale burghezo-moşierimii în declin. Nu suntem duşmani ai propriului popor, nu suntem nici pe departe fii de moşieri, nu avem nicio relaţie cu pătura burgheziei exploatatoare şi nu urâm pe muncitori. Sunt fiu al Maramureşului şi cunosc foarte bine cât a suferit şi cât a sângerat întregul neam sărac. Noi, generaţia aceasta pe care o aveţi în faţă, pe băncile acuzării, suntem foarte conştienţi de toate nedreptăţile care ne-au umplut de revoltă şi durere. De aceea ne-am făurit un crez, un vis, şi ne-am angajat în realizarea lui. Noi am vrut să ne formăm şi să ne pregătim pentru a fi apţi să schimbăm acea ordine socială care se exprimă prin homo homini lupus cu o alta care să se exprime prin homo homini res sacra. … Şi nu este deloc întâmplător că suntem judecaţi în Săptămâna Patimilor. Cu aproape 2000 de ani în urmă, Însuşi Fiul lui Dumnezeu, Iisus, urca din greu Golgota, osândit la suplicii şi moarte prin crucificare, tocmai pentru că vroia să restabilească omul, să-i restabilească demnitatea divină pierdută, să-l readucă la starea de Eden”[3].

[…]

Tot de la Mislea, Nicole Valery ne relatează un alt caz de mărturisire creştină. Tânăra de 26 de ani, Cristina, este chemată de doi ofiţeri politici care îi prezintă o scrisoare de la mama sa. Aceasta îi sugera ca, spre binele ei, să accepte ce-i cer aceştia pentru a fi eliberată. Ei îi propuneau eliberarea, condiţionată de colaborarea ca informator în libertate. Refuzând, Cristina le-a răspuns categoric: „Credeţi-mă, am remuşcări pentru durerea ei… Dar, în faţa condiţiilor voastre, domnilor, prefer să ştiu că mama suferă departe de mine decât să fac să plângă atâtea alte mame din pricina laşităţii mele. Conştiinţa mea nu-mi îngăduie să mă angajez în acest joc sinistru. Sunt creştină!”[4]

Dumitru Bordeianu descrie atitudinea lui Ţurcanu în august 1951, când procesul de reeducare se apropia de final la Piteşti. El mergea din cameră în cameră şi afirma: „Vreau să vă atrag însă atenţia că cei mai periculoşi dintre voi, bandiţilor, aţi rămas cei care mărturisiţi credinţa voastră în Dumnezeu… De aceea, pentru aceştia vor continua încă ani de zile demascările, aşa cum le-aţi cunoscut şi încă cu alte metode. Trebuie să vă scoatem din cap şi din inimă odată pentru totdeauna această aberaţie, credinţa în Dumnezeu”.

După aceste afirmaţii, el întreba: „Cine din voi, bandiţilor, mai crede în Dumnezeu?” O jumătate din camera trei subsol a ridicat mâna în sus la această întrebare. Aceasta după toate torturile şi supliciile fizice şi psihice ce au constituit reeducarea. Bineînţeles că această mărturisire a fost urmată de alte pedepse. Bordeianu afirmă:

„Cine nu-l cunoaşte pe Vasile Pătraşcu, a cărui credinţă a fost de nezdruncinat şi a mărturisit-o până în ultima clipă, cu toate torturile prin care a trecut? Cine nu-şi aminteşte de Zelică Berza din camera 3 subsol, de Reus, Ungureanu, Nedelcu, Popa, Andreşan, Dinescu, Popescu Paul, şi de ceilalţi, care au afirmat public că nimeni nu-i va putea obliga să se lepede de Dumnezeu şi de Biserica Lui, cu toate torturile aplicate, cu atât mai mult cu cât Biserica este recunoscută de lege”[5]?

La Crăciunul din 1950, la Piteşti, au refuzat să cânte monstruozităţile impuse de torţionari: Pintilie, Nedelcu, Zelică Berza, Reus Gheorghe, Dinescu şi Gelu Gheorghiu. Răzbunarea demonică nu a întârziat. În urma pedepsei cu bătăi cumplite, Pintilie a suferit moarte martirică, iar Nedelcu a înnebunit.

[…]

Căpitanul Madociu a fost în detenţie numai vreo 6 luni. Înainte de a fi eliberat, acesta le-a mărturisit colegilor de celulă: „Domnilor, am crezut la început că această formulă comunistă este salvatoare pentru ţara şi poporul nostru. Vă mărturisesc că din tot ceea ce am văzut şi din tot ce am înţeles în aceste zile de detenţie, socotesc că nu există concepţie mai oribilă şi metode mai drăceşti decât acestea. Sunt bucuros că am fost arestat, ca să-mi salvez sufletul de la moarte veşnică”[6].

Anchetat la Văcăreşti în procesul reeducării, creştinul Virgil Maxim mărturisitorul are următorul dialog cu un ofiţer politic:

„- Ce ideal ai?

- Să pot iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele meu ca pe mine însumi…

- Tu crezi că pe om l-a făcut Dumnezeu?

- Da! Dumnezeu l-a făcut. După chipul şi asemănarea Sa.

- Eşti înapoiat!… Nu crezi că este utopie credinţa în Dumnezeu?

- De două mii de ani a învins toate concepţiile celelalte: religioase, filosofice, morale etc. Hristos a spus despre Biserica Sa că porţile iadului nu o vor birui. Utopie este concepţia materialistă”[7].

Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa a fost un mărturisitor deosebit. A cedat la reeducarea de la Piteşti. În anul 1954 a uimit securitatea cu gestul său curajos de a afirma că adevăraţii autori ai reeducării erau conducătorii Ministerului de Interne. A fost un adevărat act de pocăinţă al părintelui. Închis la Jilava într-o izolare ucigătoare, părintele încearcă să-l salveze pe colegul său de celulă, Costache Oprişan. Cu un ciob de sticlă şi-a scrijelit artera de la mână şi a colectat o cantitate de sânge în gamelă. După decantare, i-a dat lui Costache să bea limfa rezultată. Gestul a fost sublim, dar zadarnic pentru bietul Oprişan[8].

După eliberarea din 1964, părintele hotărăşte să slujească toată viaţa lui Dumnezeu şi oamenilor. Absolvă Facultatea de Teologie şi este hirotonit preot. Deoarece încă îl apăsa conştiinţa pentru căderea din închisoare, a vrut să-I arate lui Dumnezeu mulţumirea pentru salvarea sufletului său din iadul reeducării.

Astfel, în Postul Mare al anului 1978, a rostit Şapte predici către tineri în capela Seminarului teologic din Bucureşti, unde preda limba franceză şi studiul Noului Testament. Alungat din şcoală şi din biserică de patriarhul Justin Moisescu, părintele Calciu a fost arestat de Securitatea ceauşistă şi condamnat la 10 ani de detenţie. A fost eliberat în anul 1984 şi şi-a continuat slujirea preoţească în S.U.A., pentru românii din exil[9]. Plecat la Domnul în anul 2006, a fost înmormântat în cimitirul Mânăstirii Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil de la Petru Vodă, ctitoria marelui duhovnic, părintele Justin Pârvu, în memoria celor căzuţi în închisorile comuniste.

Părintele Justin Pârvu ne povesteşte despre mustrarea de conştiinţă ce a avut-o la un moment dat. Atunci nu avusese curajul să-şi recunoască calitatea de preot în faţa administraţiei. Într-o altă situaţie are prilejul să facă mărturisirea. Într-o adunare de 120 de deţinuţi este pusă întrebarea: Cine crede încă în Dumnezeu? Cine crede încă în această tâmpenie?

Părintele a ieşit în faţa mulţimii, mărturisind în acest fel credinţa sa. La a doua întrebare a politrucului: „Cine altcineva crede ca acesta?”, gestul părintelui Justin a determinat atitudinea întregii adunări. Toţi au avut curajul să mărturisească credinţa în Dumnezeu[10].

[…]

Despre părintele Justin a auzit prin închisori, fără să-l cunoască, Grigore Caraza. Era prezentat de deţinuţi ca fiind un preot cu har[11]. Şi acum părintele Justin îşi continuă mărturisirea. Ctitoria sa, Mănăstirea Petru Vodă, este închinată martirilor şi mărturisitorilor din temniţele comuniste. În cimitirul mănăstirii odihnesc trupurile neînsufleţite ale părintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa şi ale monahului Atanasie Ştefănescu. Amândoi au trecut prin calvarul temniţelor.

Părintele Dimitrie Bejan a fost un preot deosebit, prezent în închisori. A realizat importanţa preotului în spaţiul de detenţie şi a înţeles continuarea misiunii sale slujitoare printre deţinuţi. Pentru curajul de a-i asista duhovniceşte pe fraţii de suferinţă, a fost pedepsit de multe ori. Dăruit de Dumnezeu, părintele rezista la bătăile gardienilor fără să simtă durerea. Ioan Ianolide îl descrie: „Un erou, un vulcan de credinţă, un munte de caracter. A fost preot militar pe frontul de Răsărit. Şi-a început lupta cu ateismul în lagărele de soldaţi români din U.R.S.S., când a refuzat să intre în divizia Tudor Vladimirescu, formată din românii care acceptaseră reeducarea cu scopul de a reveni în ţară. În 1948 a fost trimis spre judecare la Bucureşti. A trecut prin mai multe închisori din ţară. După eliberare, a continuat să fie urmărit, persecutat şi torturat”[12].

Părintele Arsenie Papacioc a fost şi el un mare mărturisitor al temniţelor comuniste. A făcut parte din grupul celor aproximativ o sută de deţinuţi care au refuzat total reeducarea din anii 1962-1964 de la Aiud. Într-o sală mare de conferinţe erau adunaţi deţinuţii cărora li se explica ce decăzută era Biserica în Evul Mediu şi ce abuzuri făcuse Inchiziţia. Părintele s-a ridicat în picioare şi a început să strige reeducatorilor: Ce vorbiţi voi? Ce ştiţi voi despre Evul Mediu? Evul Mediu a fost teocentrist, a pus pe Dumnezeu în frunte; pentru nişte papi nenorociţi, acuzaţi Biserica lui Hristos şi virtuţile creştine?

Ioan Ianolide îl descrie sumar, dar concis. „Ieromonahul Arsenie: mărunt, slab, ager şi viu, mare duhovnic, om fără compromisuri. Micul cel mare. S-a călugărit din vocaţie. Suflet şi trup feciorelnic, caracter integru. Energie necurmată şi imensă putere de iubire. Om de luptă şi sacrificiu. Conştiinţă şi capacitate misionară. A făcut prozeliţi înainte şi după ce a depus votul monahal. S-a zbătut să impună adevărata conştiinţă creştinilor şi a reuşit. Luptător încercat, el spunea: Noi înfruntăm pe atei la ei acasă. Este un far al lui Hristos”[13].

[…]

Iată discuţia din noiembrie 1962 dintre preotul Liviu Brânzaş şi colonelul Crăciun:

„- Domnule comandant, eu am declarat că, atunci când voi fi eliberat, voi respecta legile ţării (în mod intenţionat spuneam ale ţării, şi nu ale statului), dar nu pot renunţa la cele trei principii ale mele. Nu pot să ies pe poarta închisorii decât în aceste condiţii. Cele trei principii ale mele…

- Care sunt acelea? – mă întrerupe el, cu o nuanţă de ironie în glas.

- Credinţa în Dumnezeu, dragostea de neam şi cultul eroilor – răspund eu cu simplitate”[14].

Această mărturisire i-a atras părintelui pedepsirea cu închiderea la Zarca, închisoarea din închisoare, până la eliberarea din iulie 1964.

Aceeaşi soartă a avut-o şi mărturisitorul Grigore Caraza. Iată un fragment din declaraţia dată de acesta în anul 1962, prin care preciza că refuză să primească reeducarea: „Subsemnatul, fiind creştin-ortodox, cu credinţă nelimitată în Dumnezeu, nu pot să mă asociez decât unei formaţii cu caracter religios. În acest sens, la întrebarea care mi s-a pus de către domnul maior politic, ce cărţi vreau să citesc, răspunsul meu a fost că numai cu caracter religios şi, în special, Noul Testament”[15].

În urma acestei declaraţii, Grigore a pătimit 45 zile de izolare la celularul din Aiud. Afară erau geruri cumplite. Pentru a nu îngheţa se mişca încontinuu 17 ore pe zi, după care cădea extenuat pe podeaua de ciment. Cei izolaţi primeau mâncare la trei zile, iar seara primeau apă rece amestecată cu sare. Apoi a stat la Zarca Aiudului până în iarna lui 1963-1964, când a făcut din nou 65 zile de celular. Aceeaşi soartă au avut la Aiud aproximativ 100 de deţinuţi care nu au cedat şi nu au vrut să facă nici cel mai mic compromis cu privire la reeducarea finală.

În timpul discuţiilor privind pregătirea deţinuţilor pentru eliberare, părintele Grebenea a fost somat:

„- Declară că nu există Dumnezeu!

- Religia e de neînlocuit, iar preoţii sunt slujitorii ei. Doborârea ei e doborârea omului… Deci, ca să nu vă înşel, declar că există Dumnezeu şi că eu am crezut în El! Vă rog să credeţi că un preot, dacă e cinstit, nu vă poate înşela declarând că nu există Dumnezeu.

- Ce angajamente îţi iei pentru viitor, dacă te eliberezi?

- Aş dori să unesc două lucruri în acţiunea mea: lucrul pentru Dumnezeu prin slujirea Sfintei noastre Biserici şi slujirea Patriei prin acte ce ţin direct de întărirea ei. Vreau să fiu în viitor un creştin adevărat şi un român adevărat!”[16] Şi părintele Grebenea a fost un mărturisitor al lui Hristos.

Pedeapsa celor pomeniţi de Maxim, care au refuzat lepădarea, a fost trimiterea la Zarcă. Acolo regimul a fost draconic în ultimii doi ani.

Iată declaraţia scrisă, demnă de un mărturisitor creştin, dată de Virgil Maxim la sfârşitul lunii aprilie 1964, înainte de eliberare:

„1. Sunt creştin ortodox şi cred în Dumnezeul Treimic, pe care-L mărturiseşte Biserica noastră Ortodoxă română.

2. Sunt român şi mă simt legat de tot trecutul de luptă al strămoşilor, care au apărat cu preţul vieţii lor fiinţa spirituală şi materială a acestui neam şi pământul pe care trăim.

3. Sunt împotriva concepţiei ateiste şi comuniste din ţară şi din lume.

4. Mă supun legilor statului şi doresc să muncesc, dar dacă această supunere şi muncă îmi este condiţionată de abdicarea de la credinţa în Dumnezeu şi apărarea valorilor spirituale naţionale, sunt gata să suport consecinţele refuzului de supunere şi muncă”[17].

Din cartea Preoţi în cătuşe aflăm că în 1964 începe noua reeducare şi la o colonie de muncă din Deltă. Părintele Dumitru Bălaşa era îndemnat:

- Declară şi dumneata că nu crezi în Dumnezeu, că te omoară ăştia.

Deşi bătut, părintele nu a cedat.

- Cum să declar? Să rămâie scris?

Agresat continuu, părintele şi-a folosit înţelepciunea. A anunţat conducerea lagărului că va semna declaraţia cerută dacă va fi lăsat să vorbească adunării deţinuţilor din lagăr. Aceştia îi pun la dispoziţie un microfon. În faţa conducerii şi a tuturor deţinuţilor, părintele a mărturisit: Mi s-a cerut să declar că nu cred în Dumnezeu. A relatat cum a fost bătut şi chinuit ca să dea această declaraţie. În final el a rostit cuvintele: „Rog pe Bunul Dumnezeu să vă ierte. Dumneavoastră o să mergeţi acasă; o să vă vedeţi familiile, copiii. Pe mine, desigur, or să mă împuşte. Să spuneţi soţiei mele şi copiilor mei că am murit cu credinţa în Dumnezeu şi că nu m-am lepădat până-n ultima clipă!”

După aceasta a îngenuncheat şi a început să cânte rugăciunea Tatăl nostru. Nu a fost ucis, dar a fost pedepsit cu izolarea şi înfometarea[18].

[…]

Aici trebuie să vedem diabolismul Securităţii. După atâţia ani de suferinţe, de disperări, de căderi şi ridicări, comuniştii au vrut să se asigure că vor da drumul unor oameni reeducaţi. Omul nou, proiectat de laboratoarele socialismului ştiinţific, trebuia să nu se mai ridice. Mulţi dintre cei care au trecut prin acest lung calvar au semnat declaraţiile cerute. Cine are curaj, să ridice piatra şi să-i judece.

Rămân însă cei care nu au vrut sub nicio formă să cadă din credinţa lor. Trebuie să vedem puterea şi măreţia lui Dumnezeu în statornicia acestor mărturisitori ai lui Hristos.

---

[1] Textul care urmează este extras din volumul Biserica din temniţă – mărturisire şi jertfă creştină în închisorile comuniste, Editura Vicovia, Bacău, 2008, pp. 117-179, 200-248. … Volumul este o formă extinsă a lucrării de licenţă Aspecte duhovniceşti privind mărturisirea şi martiriul în temniţele comuniste, lucrare susţinută de Vasilică Militaru la Facultatea de Teologie din Sibiu în anul 2007.

[2] Aspazia Oţel Petrescu, Strigat-am către Tine, Doamne…, Editura Bunavestire, Bucureşti, 2000, p. 131.

[3] Idem, p. 132.

[4] Nicole Valery-Grossu, Binecuvântată fii, închisoare…, Editura Duh şi Adevăr, Bucureşti, 1998,, p. 183.

[5] Dumitru Bordeianu, Mărturisiri din mlaştina disperării, Editura Scara, Bucureşti, 2001, pp. 272-275.

[6] Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată, Editura Gordian, Timişoara, 1997, Vol. II,  p. 98.

[7] Idem, pp. 157-161.

[8] Grigore Caraza, Aiud însângerat, Editura Conta, Piatra Neamţ, 2007, pp. 289-291.

[9] Ziarul „Libertatea”, New York, an V, aprilie-mai, nr. 45-46, 1986.

[10] Ieromonahul Teognost, Părintele Justin Pârvu şi bogăţia unei vieţi dăruite lui Hristos, Editura Credinţa Strămoşească, 2006, Vol. I, p. 106.

[11] Grigore Caraza, Aiud însângerat, Editura Conta, Piatra Neamţ, 2007, pp. 355-357.

[12] Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, Editura Christiana, Bucureşti, 2006, p. 330.

[13] Idem, p. 328.

[14] Pr. Liviu Brânzaş, Raza din catacombă, Editura Scara, Bucureşti, 2001, p. 270.

[15] Grigore Caraza, Aiud însângerat, Editura Conta, Piatra Neamţ, 2007, p. 333.

[16] Pr. Nicolae Grebenea, Amintiri din întuneric, Editura Scara, Bucureşti, 2000, pp. 369-371.

[17] Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată, Editura Gordian, Timişoara, 1997, Vol. II,  p. 209.

[18] Mihai Rădulescu, PS Irineu Slătineanu, Preoţi în cătuşe, Editura Ramida, Bucureşti, 1997, pp. 120-121.

(Vladimir Volkoff, Tratat de dezinformare – De la Calul Troian la Internet,  traducere de Mihnea Columbeanu, Ed. Antet)

In epoca noastra, nici o virtute nu e atat de laudabila ca toleranta. Le este predata sistematic copiilor. “Toleranta, o modalitate inteligenta si armonioasa de a trai” (Nathan) … “Intoleranta isi afla sursa intr-un spirit ingust si intransigent. Unii cred ca au intotdeauna dreptate, ca detin adevarul si ca le sunt superiori celorlalti. Fanatismul religios, sectarismul politic iau nastere din intoleranta. Nu pot duce decat la ura si la persecutarea celorlalti.” (Hatier)

Cum sa nu subscrii la toate aceste declaratii, cel putin prin ceea ce exprima? Cum sa le respingi fara a aparea in ochii lumii, si poate si in ai tai proprii, ca un spirit “fanatic” si “sectar”?

Totusi, sa incercam sa vedem putin mai departe decat varful nasului.

Mai intai, sa recunoastem ca, oricat de agreabila ar fi ideea, cuvantul “toleranta” e neinspirat ales. Din partea mea, nu doresc deloc sa fiu “tolerat”. Doresc ca persoana mea, familia, obiceiurile, opiniile, credinta mea sa fie “respectate” nu “tolerate”. Nu doresc sa insult pe nimeni “tolerandu-l”. Voi merge pana la a spune ca ceea ce nu merita respect nu trebuie, probabil, sa fie nici tolerat. […]

Desigur, deplangand originile cuvantului toleranta, nu putem decat sa subscriem la ideea de a le permite altora “un mod de a gandi si de a actiona diferit” de al nostru.

Dar toleranta, cel putin asa cum e conceputa azi, merge mult mai departe. Ajunge adesea pana la intoleranta.

Caci nu mai este vorba de a admite diferentele, ci de a le suprima afirmand ca “Orice idee, orice credinta este demna de a fi luata in considerare” (Magnard), pe scurt, ca nu pot decat sa faca obiectul unei preferinte, la drept vorbind fara semnificatii majore. What is yout Church preference? – Este o intrebare civilizata din Statele Unite, orice idee de adevar absolut sau macar relativ fiind evacuata, ceea ce reprezinta, teama mi-e, adevaratul scop al operatiunii Toleranta. Iar in V.S.D. gasesc aceasta fraza de-a dreptul consternanta: “Contrar marii majoritati a catolicilor din Franta, integristii nu cred ca toate religiile sunt valabile.” Dar daca, in Franta, catolicii ar crede ca “toate religiile sunt valabile”, atunci eu unul nu cred ca-si mai pot atribui numele de catolici. Iar daca toate religiile sunt la fel de valabile, atunci la ce mai folosesc?

.[…] pentru orice credincios, fie evreu, fie crestin, fie musulman, e evident ca ecuatia “iudaism = crestinism = islamism” nu poate fi decat un neadevar patentat: numai un agnostic ar putea sustine ca cele trei credinte detin adevarul in parti egale.

In 1994, am publicat in colaborare cu Jacqueline Dauxois un roman de fictiune politica intitulat Alexandra. Ne imaginaseram ca pe pamant domnea o noua religie, pe care o numiseram dieutoulmondisme. Dieutoulmondistii recitau cu regularitate catehismul urmator: “Eu sunt Dumnezeu, tu esti Dumnezeu, dar eu nu sunt Dumnezeu fara tine si tu nu esti Dumnezeu fara mine. Dumnezeu e toata lumea. Toata lumea e Dumnezeu.”

Cred ca n-am exagerat decat putin marasmul spiritual in care traiesc multi dintre contemporanii nostri (…)

De unde provine acest egalitarism incrancenat, reductionist si, in ultima instanta, sinucigas, care se doreste sa ne fie inculcat sub denumirea mincinoasa de “toleranta”?

Nu putem decat sa formulam ipoteze. Imi vin in minte trei.

In primul rand, cu scopul de a evita o revolutie a populatiei lor de origine africana, Statele Unite, pornite cu hotarare pe calea integrarii, au considerat ca e util sa li se dea de crezut negrilor, ca si albilor, ca egalitatea lor ca fiinte omenesti se aplica si civilizatiilor respective, ceea ce ar maguli vanitatea unora si le-ar da peste nas celorlalti: de aici, o conlocuire ameliorata si o posibila integrare. Planul a reusit, iar acum cuprinde intreaga omenire. “Sunt egal cu voi si in consecinta ceea ce gandesc eu e egal cu ceea ce ganditi voi.”

In al doilea rand, popoarele occidentale se caiesc atat de mult ca au colonizat alte popoare, incat au tendinta de a le idealiza excesiv, iar aceasta idealizare a popoarelor colonizate se extinde pana asupra tuturor umilitilor si obiditilor de pe pamant, indiferent de meritele lor sau de absenta oricaror merite.

In al treilea rand, la ora actuala se manifesta o tendinta decadenta care consta in a nega existenta unui adevar pentru ca recunoasterea acestuia ar impune anumite obligatii si, in primul rand, aceea de a vasli, la nevoie, impotriva curentului. Ceea ce e foarte obositor pentru niste firi secatuite ca ale noastre.

[…]

S-ar putea ca mania actuala pentru tehnica si sport sa fie doar un mod de a compensa prin niste certitudini masurabile talmes-balmesul in care ne face sa traim “toleranta” culturala.

…in fata dezinformarii se deschid domenii tot mai vaste, fara sa mai ramana nici o bariera naturala pentru a ne proteja.

DREPTURILEOMULUISMUL

Religia drepturilor omului actioneaza tocmai in acest sens.

Are avantajul de a se baza pe doua abstractii si, in consecinta, de a nu trebui sa raspunda in fata nici unei realitati.

Notiunea de drept nu se aplica decat intr-o anumita societate, in anumite circumstante istorice, geografice si etnice, din moment ce un drept este obligatoriu acordat, sau cel putin recunoscut, de cineva. Definitia din Robert lamureste chestiunea: “Ceea ce poate fi pretins, ceea ce este permis intr-o colectivitate omeneasca.” In afara unei colectivitati date, notiunea de drept isi pierde sensul. Sa ne amintim ca declaratia marilor inaintasi insisi se numeste “Declaratia drepturilor omului si ale cetateanului.”

Notiunea de om este si ea abstracta. Pe Pamant nu exista nici un om care sa nu se fi nascut din anumiti parinti, care sa nu apartina unei anumite rase, unui anumit climat, unei anumite culturi. […]

[…] se observa, de asemenea, maretia celeilalte idei conform careia orice om trebuie sa fie tratat intr-un mod pe care-l vom califica, pentru a nu ne complica, uman. Dar aceasta este o datorie a omului: datoria de a-si trata semenii asa cum se cuvine! A face din ea un drept inseamna a pune caruta inaintea boilor. …

Dar sa nu uitam ca generalizarea, adica extinderea la nivelul intregii lumi, a unei religii universale bazate pe abstractii prezinta avantaje evidente pentru producatorul de bunuri de consum destinate atat bretonilor, cat si localnicilor din Aleutine, si cu atat mai mult pentru dezinformatorul avid sa-si raspandeasca balivernele in lumea intreaga.

(Fragmente preluate din cartea Din temniţe spre sinaxare, coordonată de către teologul şi mărturisitorul Danion Vasile, Editura Egumeniţa, 2008)

Biserica din temniţă[1]

Teolog Vasilică Militaru

3. 1. Trăiri creştine în temniţe

Majoritatea mărturiilor ne prezintă temniţa ca pe o adevărată mănăstire, iar monahii care au trăit în temniţă au afirmat că acolo au trăit o călugărie mai adâncă duhovniceşte decât cea din mănăstiri. Având şi timpul, şi mediul propice pentru aplecarea asupra sufletului, cei preocupaţi au urcat adevărate trepte ale desăvârşirii. Deşi buni creştini şi înainte, unii au înţeles abia în temniţă ce este păcatul şi ce înseamnă adevărata pocăinţă. Majoritatea au început urcuşul duhovnicesc printr-un examen sever al conştiinţei şi printr-o perioadă de conştientizare a stării de păcătoşenie. Pocăinţa la care au ajuns a fost cu adevărat transfiguratoare. Fără această etapă niciun creştin nu poate înainta pe treptele desăvârşirii.

[...]

Unii au acceptat de la început temniţa ca pe o universitate a dăruirii şi a jertfei, cât şi ca prilej de studiu şi meditaţie[2]. Astfel Ianolide, prieten cu Valeriu Gafencu, descrie etapele unor trăiri interioare ce au dus la cunoaştere de sine şi la înlocuirea patimilor cu virtuţi, după modelul Sfinţilor Părinţi.

[...]

Am început să descopăr comorile duhovniceşti ale Ortodoxiei şi m-am însufleţit. Se făcea lumină înlăuntrul meu. Am avut o perioadă de închidere în sine, când eram atent numai la mine. Eul meu murea sieşi şi via în Hristos. Atmosfera religioasă tainică, duhovnicească, era acum în mine. Am eliminat păcatele cu uşurinţă, deoarece năvălea în mine lumina. Virtutea nu era un principiu, ci lumină şi viaţă, era conturarea tot mai deplină a lui Hristos în mine. Mă călăuzeam după Filocalie şi Sfânta Scriptură. Tot ce era frumos şi bun inunda sufletul meu. Eram uimit de prea multa frumuseţe. Regăseam lumea într-o nouă înfăţişare. Mă copleşeau bucuriile lăuntrice. Trăiam aievea, real, treptat şi tainic naşterea din nou.”[3]

Asemenea Sfântului Ioan Botezătorul în pustie, Valeriu Gafencu îi îndemna pe ceilalţi colegi de suferinţă:

„E vremea, e vremea pocăinţei! Aveţi credinţă în voi! Oamenii ne-au părăsit. Izbăvirea va veni de la Dumnezeu. Jertfele de aici nu vor rămâne fără rod!”[4]

[...]

În anul 1961, la Jilava, acelaşi autor [Nicolae Steinhardt] nota: „Perioadă de înăsprire a regimului. Câţi oameni admirabili în jurul meu! Şi sfinţi, o mulţime de sfinţi! Şi parcă aşa s-ar cuveni să fie, acceptată cu simplicitate. Suferinţa, ori de câte ori e îndurată sau cugetată cu vrednicie, dovedeşte că răstignirea nu va fi fost inutilă, că jertfa lui Hristos e roditoare”[5].

[...]

Din însemnările părintelui Liviu Brânzaş[6]: „…Vedeam limpede că nu trăisem conform credinţei şi virtuţii, ci pe bază de instinct şi orgoliu. Zidul din faţa mea, întunecat şi sumbru, parcă devine o oglindă în care mă văd în toată realitatea mea. Cât de clar se vede în această beznă!

În sens duhovnicesc, parcurg etapele dramei interioare ale fiului risipitor. Simt nevoia de o renaştere. Orice renaştere sufletească are la bază o zguduire interioară de mare amplitudine, în genunea părerilor de rău.

… Fiara care trebuie învinsă este cea din sufletul nostru. Orice pretenţie de luptă împotriva răului începe cu înfrângerea lui din noi.

Din punct de vedere creştin, omul trebuie să năzuiască, să fie asemenea lui Hristos. Toată Filocalia nu este decât o învăţătură, o pedagogie a modului în care putem deveni asemenea lui Hristos. În măsura în care ne asemănăm cu Hristos, în măsura aceea ne apropiem de mântuire. Este nevoie de o transfigurare, de o schimbare la faţă a sufletului nostru. Din om natural, creştinul să devină omul cu Har”

Părintele Brânzaş vorbeşte despre necesitatea acceptării suferinţei. Suferinţa acceptată cu dragoste şi adevăr pentru Hristos va fi binecuvântată în chip tainic de mângâierea harului. El afirmă că cea mai reprezentativă inscripţie care s-ar putea aşeza pe frontispiciul închisorilor ar fi: „După cum niciun om nu poate fi profund dacă nu va trece prin împărăţia tăcerii, tot aşa nimeni nu poate fi om adevărat dacă nu va trece prin împărăţia durerii… Aici am găsit împărăţia tăcerii care face pe om mai profund şi împărăţia durerii care face pe om tare”[7].

[,,,] Deţinuţii au înţeles că nu le rămânea decât împăcarea cu destinul din temniţe, ca fiind voia lui Dumnezeu. Ei au învăţat să aibă tăria hotărârii de a se bucura în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos. (II Cor. 12, 10). Taina suferinţei nu putea fi pătrunsă decât privind Crucea. Suferinţa creează măreţia morală, fiind ca un catalizator al elanurilor nobile şi superioare ale sufletului omenesc[8].

[...]

O scenă zguduitoare ne prezintă Virgil Maxim de la închisoarea din Gherla. Aflând despre existenţa a doi deţinuţi izolaţi într-o celulă, el ia hotărârea să-i tundă şi să-i bărbierească. Situaţia lor era dramatică. Unul dintre ei, Vasile Socaciu, fusese luptător în Munţii Retezatului şi, căzând în capcană, fusese încercuit de Securitate. În lupta ce s-a dat, acesta a fost împuşcat cu o ploaie de gloanţe, ce i-au străpuns mai multe părţi ale trupului. Un glonte i-a intrat în cap, dar n-a murit. A fost arestat şi băgat la închisoare pentru 20 de ani. Stare lui era jalnică: paralizat de ambele mâini, ambele picioare, o paralizie facială, nemaiputând articula niciun cuvânt, abia târându-se.

Celălalt era un fost parlagiu (tăietor de animale) ce fusese prins furând o bucată de carne pentru copiii lui. Împotrivindu-se gardienilor, parlagiul a fost bătut până la mutilare. Fusese distrus fizic, dar sufletul îi rămăsese întreg. Astfel el îl ajuta cu mari eforturi pe Socaciu să mănânce. Amândoi erau puşi în lanţuri şi cu cătuşe pe mâini. Vă daţi seama în ce grad de suferinţă se aflau aceştia dacă l-au impresionat pe Maxim, el însuşi deţinut torturat şi suferind!

„Plângeam împreună cu el şi mi se părea că ating cu mâini spurcate moaştele vii ale acestui sfânt: Dumnezeu îl punea înaintea mea ca să-mi umbrească orice mugur de îngâmfare care mi-ar fi putut miji vreodată în minte. După ce i-am bărbierit pe amândoi, i-am sărutat, le-am sărutat mâinile, lanţurile şi cătuşele, şi am ieşit plângând, închinându-mă”[9].

Mircea Eliade relatează întâlnirea cu doi soţi ce au făcut câte 16 ani de detenţie. „Întâlnesc pe Harry Brauner şi Lena Constante condamnaţi prin 1947-1948 în procesul Pătrăşcanu şi eliberaţi doar acum câţiva ani. Lena a făcut opt ani de celulă. Singură. N-a vorbit şi n-a văzut pe nimeni. Ca să nu înnebunească, a compus piese pentru copii. Nu se grăbea: scria, în gând, o piesă în câteva luni.

Amândoi laudă existenţa pe care au descoperit-o în temniţă. Mărturisesc că nu regretă aceşti cincisprezece-şaisprezece ani de puşcărie. El, Brauner, învăţa pe de rost poeziile (mistice) pe care i le comunica Nichifor Crainic, prin alfabetul Morse, bătând cu pumnul în peretele celulei vecine. Şi acestor poeme religioase Brauner le compunea muzica. Totul în minte. Regăsirea funcţiei primordiale a memoriei…”[10]

[...]

Nicole Valery-Grossu[11]: „…Lucrurile cele mai mărunte, pierderea de vreme, cuvintele nelalocul lor (fără să mai vorbesc de greşelile grave pentru care cerusem iertare încă de la prima întâlnire cu Iisus), toate aceste fapte considerate de către mulţi oameni normale şi naturale au fost pentru mine, când le-am trecut prin minte cu de-amănuntul, timp de nouă nopţi, prilej pentru a doua convertire sau, dacă pot să spun astfel, pentru a doua etapă a vieţii mele spirituale. Trebuie să mai adaug că nu mai eram cinică precum altădată faţă de aceste defecte şi greşeli, iar conştiinţa mea de acum mă făcea să plâng amar şi să adresez rugi Singurei Fiinţe Care putea să domolească focul ce mă ardea…

Când, la capătul celei de-a doua nopţi, scosesem totul la lumină, şi când, în hohote de plâns, încheiasem judecata printr-o rugăciune în care imploram graţia divină, o pace de nedescris îmi cuprinse sufletul până în adânc. Dar asta n-a fost tot: mi se păru, dintr-o dată, că nu mai eram aşa cum fusesem cu trei zile în urmă. Şi, lucru greu de exprimat, aveam impresia, care a durat ani de zile, că o parte din greutatea mea spirituală specifică dispăruse… Eram mai uşoară. Părea că o dulce bucurie umplea un gol. Da, în mine exista un gol ce trebuia umplut, ca şi cum, după ce scosesem afară răul, rămăsese săpată o cavitate…

Deodată mi se păru că aud un verset repetat de nenumărate ori la reuniunile de la Sabina: Domnul e cu mine, deci nu mă tem de nimic; ce pot să-mi facă nişte oameni? (Psalmul 117, 6). E greu de exprimat tot ceea ce spun aceste cuvinte sfinte. (…) Ele aveau să mă călăuzească fără încetare şi să devină deviza pe care o repetam de fiecare dată când, cu ochii acoperiţi, eram dusă la anchetă.

[...]Dumnezeu nu ne pune niciodată la vreo încercare care să ne depăşească puterile. Deci nu trebuie să spun niciodată: Nu mai pot! sau Scapă-mă, Doamne!

- Trebuie să profit de timpul petrecut în spatele gratiilor ca să mă schimb din punct de vedere spiritual, să fiu folositoare celorlalţi, să învăţ ce sunt răbdarea şi valoarea sacrificiului făcut pentru aproapele şi să nu simt niciodată nici cea mai mică urmă de ură faţă de cei care mă torturează…

Am părăsit mica celulă ce fusese pentru mine, timp de nouăzeci şi patru de zile, un colţ de rai, de lumină, de linişte sufletească, lăsând aici o parte din sufletul meu şi amintirea splendidei experienţe spirituale al cărei teatru fusese”.

[...]

Un alt moment deosebit este relatat de Virgil Maxim: „În închisoarea Gherla, într-o celulă vecină erau trei deţinuţi: un muncitor, un ţăran şi un doctor necredincios. Ţăranul se opusese colectivizării şi fusese întemniţat. Om credincios simplu, ţăranul se ruga zilnic, rostea Acatistul Maicii Domnului şi mulţi psalmi ce-i ştia pe de rost. Muncitorul era bolnav, foarte slăbit şi orb din cauza unui diabet zaharat. Ţăranul, slăbit şi el, îl ajuta, îl hrănea şi de multe ori îi dădea din propria mâncare. Doctorul asista cu un aer superior la aceste scene şi chiar îl apostrofa pe ţăran că n-ar trebui să se priveze de propria hrană.

- Da, domnule doctor, văd şi eu că moare, dar n-aş vrea să constate pe lumea cealaltă că aici nimeni nu l-a iubit.

Şi ţăranul şi-a continuat rugăciunea în genunchi la capul muribundului. Atunci doctorul a fost străpuns de o milă ce i-a provocat plânsul în hohote. După moartea muncitorului, doctorul l-a rugat pe ţăran să-l înveţe rugăciuni şi se rugau împreună. Ulterior doctorul a făcut un act de penitenţă din a povesti tuturor cele întâmplate în celulă”[12].

[...]

Mircea Eliade este impresionat de un alt episod petrecut în temniţe: „Aş fi vrut să mai consemnez anumite detalii din ceea ce i-a relatat lui Brutus pastorul Wurmbrand. Acel preot bătut şi torturat îngrozitor de un agent al Securităţii, care va fi el însuşi arestat puţin timp după aceea, torturat, şi care era pe patul de moarte. Dar spunea că nu poate să moară dacă preotul nu îl iartă. Preotul se târâie în patru labe până la el, îl îmbrăţişează, îl iartă – şi agentul moare uşurat! ”[13]

Iată două prototipuri de oameni care merg pe calea mântuirii: unul, fostul torţionar, se pocăieşte în ultima clipă a vieţii asemenea tâlharului de pe cruce şi cere iertare de la cel căruia i-a greşit; celălalt se ridică la înălţimea poruncii dumnezeieşti iubeşte-ţi vrăjmaşul şi binecuvântează pe cel ce te blestemă şi-i dă binecuvântarea de a muri în pace celui care l-a prigonit. Fiecare pe treapta lui şi-a câştigat un loc în Împărăţia cerurilor, unde Hristos guvernează cu binecuvântarea lui Dumnezeu-Tatăl.

---

[1] Textul care urmează este extras din volumul Biserica din temniţă – mărturisire şi jertfă creştină în închisorile comuniste, Editura Vicovia, Bacău, 2008, pp. 117-179, 200-248. Am inclus aici două capitole din acest volum, capitolul al treilea şi al cincilea – Temniţa ca loc de purificare şi întâlnire cu Hristos şi Mărturisire, martiriu şi sfinţenie în temniţe. Volumul este o formă extinsă a lucrării de licenţă Aspecte duhovniceşti privind mărturisirea şi martiriul în temniţele comuniste, lucrare susţinută de Vasilică Militaru la Facultatea de Teologie din Sibiu în anul 2007.

[2] Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, Editura Christiana, Bucureşti, 2006, p. 30.

[3] Idem, pp. 40-41.

[4] Idem, p. 80.

[5] Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001, p. 276.

[6] Pr. Liviu Brânzaş, Raza din catacombă, Editura Scara, Bucureşti, 2001, pp. 22-24.

[7] Idem, pp. 31-33.

[8] Idem, pp. 36-40.

[9] Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată, Vol. II, Editura Gordian, Timişoara, 1997, pp. 142-144.

[10] Mircea Eliade, Jurnal, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, Vol. I, p. 594.

[11] Nicole Valery-Grossu, Binecuvântată fii, închisoare…, Editura Duh şi Adevăr, Bucureşti, 1998, pp. 26, 30, 38, 46, 58.

[12] Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată, Editura Gordian, Timişoara, 1997, Vol. II, p. 184.

[13] Mircea Eliade, Jurnal, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, Vol. I, p. 557.

De ce lucrul bun pe care l-a început omul, animat de forţe creatoare, a fost condus mereu spre ruină de către forţe distructive? De ce în loc de a rămâne conectat la resursele vii prin care ar fi putut să-şi făurească istoria ca pe o creaţie autentică, a deviat pe o pantă a decăderii, căutând cu înverşunare aspectele depravate care i-au schimonosit chipul?

Tot ce a însemnat manifestare a vieţii în istorie şi s-a realizat în scopul câştigării libertăţii şi desăvârşirii omului a fost renegat de omul mânat de ambiţia de a se reinventa pe sine având mereu în minte ideea unui “om nou” – desprins din rădăcinile spirituale şi din legăturile organice cu trecutul – dar neputând să înţeleagă, din pricina egoismului şi mândriei ce l-au rupt definitiv de Dumnezeu, că adevărata reînnoire i-ar fi adus-o continuitatea cu ceea ce este viu şi etern şi că, smulgându-se din această continuitate, a contestat tocmai acele îndelungi eforturi întru desăvârşirea sa şi câştigarea libertăţii.

A crezut că fără Dumnezeu este liber şi puternic, în realitate, s-a trădat pe sine. S-a înlocuit pe sine cu o idee, iar formele pe care le-a luat această idee de-a lungul istoriei au fost de fiecare dată monstruoase, de la “supraomul” lui Nitezsche până la subomul postmodern (după cum spune Theodor Codreanu, “Nietzsche a visat la apariţia supraomului şi a rezultat subomul sau omul recent postmodern”) – omul epuizat şi anemic, denaturat, ce pare a nu mai aşteapta decât sucombarea definitivă în idee, pulverizarea fiinţei sale într-o abstracţie.

Ne considerăm norocoşii beneficiari ai unei civilizaţii atât de avansate. Şi totuşi, nu va mai trece mult până la dezagregarea completă a structurilor vii în neantul virtualităţii –“miraculosul” produs al civilizaţiei tehnologice –, spaţiu care operează mutilarea şi înjosirea naturii umane, prin paralizarea discernământului, sterilizarea conştiinţei, relativizarea şi răsturnarea valorilor, prin afundarea fiinţei într-un delir al descumpănirii totale, spaţiu în care este proclamată şi slăvită moartea oricărei esenţe concrete – identitate, tradiţie, credinţă, familie etc. Singura apartenenţă pe care vom ajunge să o recunoaştem şi să o afirmăm mândri (şi foarte mulţi o fac deja) va fi apartenenţa la “Generaţia Oarbă” [1]. Scufundarea, în acest spaţiu, a tuturor bazelor morale, va aduce cu sine – după ce va fi provocat moartea oricărei culturi superioare, dezastrul economic, barbarizarea etc. – instaurarea unei noi dictaturi. Aşa cum constată Berdiaev, criza se pregăteşte şi se petrece mai întâi în interior, pentru ca apoi să izbucnească şi să se manifeste în toate formele şi pe toate planurile lumii exterioare.

Berdiev a întrevăzut că moartea spirituală va duce la triumful comunismului ateu; cât despre civilizaţia tehnică, în viziunea sa, aceasta “va încerca experienţa de a se dezvolta până la ultimele sale limite, până la magia neagră, după exemplul comunismului”. Atât vechea lume totalitară, cât şi “vajnica lume nouă”, a totalitarismului “soft”, de astăzi, şi-au propus abolirea creştinismului – singurul care păstrează imaginea omului ca fiinţă liberă şi nobilă, ca fiinţă cu totul deosebită, indefinibila şi ireductibilă; creştinismul nu se întemeiază în ideologic, ci în ontologic. Dar omul ontologic nu poate fi tolerat de noua ideologie, care, născută în prelungirea celei dinainte – deşi sub măştile toleranţei şi “democraţiei” – ţinteşte cu îndârjire spre instaurarea unei organizări în acelaşi spirit, doar că mult mai avansate, ignorând şi dispreţuind persoana umană: comunismul globalist.

În viziunea lui Berdiaev, Revoluţia bolşevică şi instaurarea comunismului nu au însemnat un răsărit şi începutul unei zile noi, ci instalarea nopţii, declinul absolut al zilei reprezentate de lumea modernă. Dar “ziua istorică, înainte de a face loc nopţii, nu se termină niciodată fără foarte mari răsturnări şi catastrofe.” Primul Război Mondial a fost manifestarea infernală în plan exterior a decăderii şi crizei interioare prin care trecea lumea epocii industriale, a fost colapsul unei organizări fragile şi iluzorii, care s-a renegat în cele din urmă şi a dus la catastrofe. Bolşevismul, ca reflex al “crimelor morale interne”, al “părăsirii credinţei”, al descompunerii şi sfărâmării structurilor vii, calitative, a reprezentat instaurarea unui nou Ev Mediu, a unei epoci de tip sacru, dar în care nu a mai domnit Dumnezeu, ci omul-dumnezeu, ce a pus acum realmente bazele noii “religii” ateiste.

Eşecul civilizaţiei industrial-capitaliste a fost determinat de lipsa unei unităţi interioare, a organicităţii, altfel spus, de lipsa unor baze ontologice reale care să-i asigure coeziunea şi dăinuirea. Atomizarea societăţii a fost ceea ce a pregătit instaurarea socialismului, întrucât “atomismul distruge personalitatea în caracterul ei original”. Dacă o organizare bazată pe temeiuri creştine are drept structură de rezistentă iubirea, preţuind în primul rând persoana umană (care se manifestă şi se dezvoltă liber şi deplin prin comuniunea întru iubire cu semenii), omul fiind “un membru viu al unei ierarhii organice”, organizarea ateistă, fie ea capitalistă sau comunistă, a pus în primul plan lupta pentru putere, indiferenţa faţă de persoană umană, omul a ajuns “un atom făcând parte dintr-un mecanism indiferent”.

Munca a fost supusă unui proces al mecanizării care a anulat-o ca activitate creatoare. Dacă în creştinism omul înţelege puterea ca datorie, fiind exercitată în numele iubirii, al Adevărului, pentru oamenii din fruntea structurilor ateiste, puterea devine drept şi scop în sine, fiind exercitată sub semnul dispreţului faţă de fiinţa umană, în numele unei ideologii, care s-a năruit de fiecare dată – deşi cu preţul a nenumărate vieţi omeneşti şi a suferinţei inimaginabile a milioane de oameni – din lipsa bazelor reale. Descompunerea nominalistă, atomizarea, separarea de orice unitate spirituală au rezultat într-o “serie de ruine interne, care au ros societăţile, omul ridicându-se contra omului, clasa contra clasei”. Într-un astfel de climat, al decăderii spirituale, al sleirii forţelor creatoare, în care omul a ajuns rob al păcatului (în creştinism, adevărata libertate este eliberarea faţă de păcat, ceea ce permite activarea posibilităţilor creatoare ale omului şi manifestarea vie a iubirii faţă de semeni), “mişcările de negaţie datorate decadenţei au triumfat asupra mişcărilor pozitive, ale creaţiei şi consolidării.” Astfel de mişcări ale negaţiei şi decadenţei le observăm şi noi înflorind tot mai mult în postmodernism…

Comunismul – ca luptă crâncenă, barbară, împotriva spiritului şi a vieţii morale – nu a trecut odata cu stingerea lui, întrucât a semănat dezastre de neînchipuit în primul rând în sufletul omului, iar astăzi sufletul omului este mutilat şi alterat şi acest lucru este oglindit, după cum vedem, în arta actuală. Dar, în pofida năruirii tuturor iluziilor, ceva a dăinuit, undeva în profunzimi ascuns, s-a păstrat un fond spiritual şi din acest fond pornesc impulsurile şi îndemnurile spre viaţă, energiile creatoare. De prea multe ori uităm de ceea ce s-a manifestat ca viaţă în istorie, ca suflu creator, ca sacrificiu în numele binelui, frumosului, adevărului, ca existenţă autentică şi a dăinuit până azi.

Raportarea la istorie se face de prea multe ori superficial, ca la ceva mort, apus, revolut, şi, prin acest mod de raportare, nici adevărurile nu mai ies în mod real la lumină. Nu e exagerat să credem că spre un crepuscul şi spre noapte se îndreaptă epoca prezentă, de vreme ce tinde să rupă orice legătură cu ceea ce a însemnat viaţă în trecut. Doar sub semnul acestei legături raportarea la trecut este autentică; dacă întoarcerea spre trecut nu este falsă, ea trebuie să schimbe ceva în prezentul ajuns în criză.

Te raportezi la trecut ca să poţi urma un drum sănătos spre viitor. Altfel, istoria nu este decât o fadă înmagazinare de date şi cunoştinţe, nu trezire şi sporire a conştiintei. Iar drumul spre viitor nu poate fi drumul spre omul sănătos şi firesc. Prezentul, renegandu-şi temelia unui trecut viu, se surpă şi se destramă, devine un “teatru al absurdului”, în care totul este întors pe dos, în care orice structură organică, bazată pe repere ale adevărului, trebuie să degenereze în anomie, fiindcă nu există adevăr, iar acest lucru este luat drept libertate. Exponenţii noilor ”valori” ale epocii noastre par a căuta cu tot dinadinsul să ascundă, sub vălul insignifiantului ce covârşeşte această lume, luptele, străduinţele, sacrificiile în numele binelui, al adevărului şi al vieţii întreprinse pe un parcurs de secole, pentru a le îngropa în noaptea istoriei, promovând în schimb şi plasând în prim plan marionetele, nonvalorile, care nu s-ar sacrifica şi nu ar lupta nicicând în numele Vieţii. În fond, ne îndreptăm vertiginos spre noapte, având drept călăuze sigure uitarea, blazarea, nepăsarea, cinismul.

Este vorba despre o nouă noapte ateistă, a cărei coborâre peste lume este înlesnită şi accelerată de indiferenţa, blazarea, cinismul nostru – atitudini care reflectă uitarea istoriei vii. Revoluţia tehnologică postindustrială a promovat – odată cu ruptura de trecutul viu, cu mercantilizarea existenţei, cu negarea valorilor spirituale – îndepărtarea de scopurile vieţii, ducând la înjosirea fiinţei umane prin decăderea în relativism valoric şi nihilism, în sclavia consumeristă şi în cea a comodităţii, prin reducerea omului la o funcţie. După frustrările îndurate în comunism, omul a fost captivat de această nouă revoluţie, care i-a promis să-l elibereze de toate frustrările. În schimb, ce a reuşit aceasta să realizeze cu succes a fost, la drept vorbind, “eliberarea” omului de însuşirile sale cele mai profund umane; schimonosirea, înstrăinarea chipului său…

O revoluţie care nu a ţintit decât spre impunerea unei noi ideologii, într-un mod mult mai perfid, dar în acelaşi spirit malefic şi sub imperiul aceleiaşi nepăsări şi al aceluiaşi dispreţ faţă de fiinţa umană. O revoluţie care se îndreaptă, din pricina acestei uri şi nepăsări, spre o nouă catastrofă.

La drept vorbind, toate revoluţiile au însemnat un apus, un declin, izbucnirea unei uri care a înveninat întregul suflet al omului, mai mult decât zorii unei reînnoiri din interior, ai unei regenerări prin iubire. Prin urmare, toate au eşuat şi s-au consumat cu preţul a nenumărate vieţi umane. Acest lucru îl vădeşte izbitor trecutul. Revoluţiile nu s-au desfăşurat pornind de la baze creatoare, ale vieţii, astfel că au sfârşit prin schimonosirea, prin mutilarea fiinţei umane. Rezultatul este subomul postmodern de azi. Dar ceea ce nu am vrut să înţelegem (fiindcă nu ne mai preocupă a înţelege în mod viu – ceea ce ar coincide cu trezvia, starea de discernământ trăită de creştin, opusă nesimţirii, nepăsării omului postmodern –, ci înţelegerea noastră se sleieste pe tărâmul arid al ideilor, unde ne mişcăm mai curând anemici şi dilematici, cufundaţi într-o stare morbidă, cu totul străină coerenţei vii şi regeneratoare ce emerge firesc din trezire) este că nu monştrii care au distrus omul au făcut istoria, ci oamenii care au manifestat în cel mai înalt grad umanul, valoarea omului de fiinţă nobilă şi liberă. Nu cunoaştem însă adevărata istorie. Privim mereu înspre istoria moartă, nu înspre cea vie.

Istoria vie nu se constituie din revoluţiile, din zguduirile care au semănat morţi, din năruirea iluziilor, din dezastrele care au denaturat şi au făcut de nerecunoscut chipul omului. Ci din manifestările de viaţă care au păstrat chipul omului. Adevărata istorie au făcut-o cei care s-au luptat şi s-au jertfit pentru a păstra chipul omului. Cei care caută să deformeze istoria (deconstructiviştii, multiculturaliştii, feminiştii, militanţii corectitudinii politice etc.) au drept scop încercarea de a zădărnici, de a face imposibilă păstrarea chipului omului. În mare parte, au reuşit să desfiinţeze istoria. Au săvârşit o crimă reprobabilă. Cine mai are memorie şi îndrăzneşte să o reamintească este de îndată ridiculizat şi pus la stâlpul infamiei.

Ei au căutat să înstăpânească ideea că “istoria a murit”, că istoria nu poate reda adevărul, că nu există decât interpretări. Astfel, tot ce a însemnat adevăr şi viaţă a fost aruncat în tomberonul relativităţii, unde găsim de toate şi nimic, unde “fiecare are adevărul lui”. Ne-a fost azvârlită la gunoi istoria, iar noi ne mulţumim cu o judecată superficială, pripită şi cinică asupra trecutului, incapabili de a ne raporta la şi de a afirma acel fond spiritual care a rămas adevărat şi viu de-a lungul secolelor, refuzând cu înverşunare să ne deschidem spre acele îndemnuri care ne cheamă la viaţă.

Rămânând orbi faţă de crimă, ne vom putea salva de la abandonarea în haos şi în moarte, mai putem spera spre o reînnoire interioară, aşa cum avem stringentă nevoie? O lume decăzută este o lume asupra căreia planează păcatul unei crime faţă de care rămâne însă oarbă; asta înseamnă că ea continuă să se menţină înrobită păcatului (în creştinism, “despătimirea” este cea care duce la regenerarea omului şi a lumii, prin aceasta, viaţa devine un parcurs tensionat spre desăvârşire, fiind înţeleasă ca act creator, câştigare a libertăţii, altfel spus, ca act teandric sau “părtăşie”, participare la Dumnezeu; doar pornind de aici, omul îşi poate făuri istoria ca o creaţie autentică, luptând pentru a-şi manifesta un conţinut viu, unicitatea, nobleţea fiinţei sale, identitatea, acestea constituind temeiul libertăţii sale; când omul a devenit rob al păcatului, el şi-a trădat esenţa nobilă, a rămas captiv unor forţe inferioare, şi-a înstrăinat chipul, iar libertatea pe care a proclamat-o mândru s-a preschimbat în contrariul ei).

În consecinţă, mai este cu putinţă regenerarea? Când, întorcând spatele valorilor vii şi perene care s-au adăugat de-a lungul timpului la temelia identităţii sale, bagatelizându-şi crimele, subjugat forţelor distructive declanşate de propriile sale erori, pe care nu se mai simte dator să le corecteze, omul asistă cu o pasivitate cinică, diabolică, la morţile care au triumfat în lume: moartea lui Dumnezeu, moartea adevărului, moartea frumosului, a istoriei etc.? Mai există în om acel conţinut viu din care descind unicitatea, firescul, nobleţea, valoarea sa şi care să-i insufle puterea de-a lupta pentru a afirma viaţa, valorile realiste şi, înţelegând continuitatea vie dintre trecut, prezent şi viitor, de a reînnoi lumea având viaţa drept bază? Reînnoirea nu este posibilă fără ispăşire, adică fără efortul despătimirii în aspiraţia omului de a-şi recăpăta chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Omul neregenerat nu îşi poate afirma viaţa ca act creator, existenţa sa rămâne simplă supravieţuire, mărginită de patimi. Ca urmare, şi istoria se făureşte dintr-o succesiune de înfrângeri şi acte distructive. “Creaţia autentică este posibilă doar prin ispăşire” (Berdiaev, Sensul creaţiei). Ispăşirea este procesul regenerator prin care omul caută să se reconecteze la ceea ce este etern şi indestructibil, la izvorul frumuseţii şi unicităţii sale. Prin regenerare, sunt reînviate virtuţile sufletului omenesc, valorile tari ce au străbătut timpurile, fiindcă binele, frumosul “nu se găsesc în viitor, ci în eternitate” (Berdiaev), iar istoria vie s-a împărtăşit din eternitate.

Precum spunea cineva, “daca adevăr nu e, nimic nu e!” – şi în acest nimic ne afundăm şi noi fără să ne pese. Ne evaporăm în neantul virtualităţii. Cum spune Theodor Codreanu, “Adevarul nu e niciodată relativ, ci numai minciuna. În relativismul adevărurilor umane se găseşte întotdeauna o doză de minciună, ca parte a diavolului.”[2] Mai auzeam oameni spunând: “Ei (românii) ştiu adevărul, dar nu le pasă”. Ceea ce este eronat, fiindcă, din moment ce nu ne pasă, înseamnă că nu ştim şi nu am înţeles adevărul. Nepăsarea este o atitudine specific nihilistă incongruentă cu tot ce înseamnă memorie vie (deci legătură, trăită în mod organic, cu istoria vie), trezire şi luptă – atitudini pe care le comportă cunoaşterea adevărului [3].

Note:

[1] „Eu fac parte din Generaţia Oarbă. Nu am nici un crez. Nu fac parte din nici o comunitate, tradiţie, sau orice altceva de acest fel. Sunt pierdută în această imensă, imensă lume. Nu aparţin nici unui loc. Nu am absolut nici o identitate.” – cuvintele unei tinere punk-rocker (Alin Cristea, În căutarea identităţii. O abordare critică a relativismului antropologic postmodern).

[2] ”Nu adevărul este relativ, ci minciuna, care ascunde o parte a adevărului. [...] Or, când Vattimo obţine relativitatea adevărului în istorie şi în metafizică prin alungarea lui Dumnezeu, pe urmele lui Nietzsche, el nu face altceva decât să înlocuiască micile ciupeli la cântar specifice învingătorilor din istorie cu falsificarea însăşi a cântarului [...]. [Gianni Vattimo conchide că] „nihilismul deplin e unica noastră chanse…”. Gândul acesta e mai degrabă iresponsabil, fiindcă duce la curmarea oricărei şanse pentru om şi lume. Zadarnic încearcă s-o îndulcească Vattimo zicând că Nietzsche n-a intenţionat să distrugă toate valorile ca atare, ci doar “valoarea supremă”, Dumnezeu. El cade, astfel, din confuzie în confuzie, deoarece Dumnezeu nu este valoarea supremă, ci doar adevărul fără nici un rest de minciună” (Theodor Codreanu, Transmodernismul, Ed. Junimea, Iaşi, 2005).

[3] Există o latură a României care nu este formată din prost gust, vulgaritate, nonvaloare. Dar această latură ne este sistematic ascunsă, sub vălul insignifiantului ce ne inundă lumea, revărsat cu prisosinţă din ecranele televizoarelor şi din mass-media. După cum spune Tom Gallagher, presa “a devenit un manipulator abil, scopul ei fiind acela de a întări pasivitatea unei societăţi care nu-i va mai contesta nicidata pe cei puţini care au confiscat puterea”, proces care are loc prin “degradarea culturii şi împiedicarea oricărei reflecţii serioase asupra opţiunilor politice pentru viitor”. “Din 2000, românii au devenit numai spectatori, fără nici o posibilitate de a influenţa ritmul accelerat al schimbării…” (România: pregătirea pentru înrobire)

Şi totuşi, acea latură ascunsă (aflată într-un raport indestructibil cu istoria vie) este cea reală, subsumând trăsăturile care ne scot din robie, care ne dau o conştiinţă şi care formează chipul nostru unic, frumuseţea noastră (ea nu ne-a fost confiscată, aşa cum s-a încercat în fel şi chip şi în mod cinic şi dispreţuitor). Raportându-ne în mod conştient şi asumat la această latură, mai putem spera la o regenerare.

(articol publicat si pe www.bookblog.ro, Stiinte umaniste si religie)

(din volumul Fragmente din vremea persecuţiilor, Carpathia Press – 2007)

Vremea pe care o trãim este a conflictului dintre „globalism“ (care este o ideologie, dacã nu o nouã religie, însemnând materialism extrem) şi „neamuri“ care înseamnã respect pentru specificitate, tradiţie şi „aroma casei pãrinteşti“. Acest conflict este deschis şi în plinã desfãşurare şi el se petrece în sumedenie de domenii, dar poate cã în nici unul nu este conflictul pomenit mai la vedere ca în publicisticã. În acest context aş vrea sã subliniez o anume „coincidenţã“. În anii comunismului cei ce publicau trebuiau sã împlineascã trei cerinţe. Sã preamãreascã pe stãpânii clipei istorice (şi încã mai vârtos Uniunea Sovieticã), sã se lepede de tot trecutul semnificativ şi tradiţiile naţionale, sã insulte Biserica ortodoxã. În momentul de faţã celor ce publicã în presa româneascã (şi a cãror voce se face auzitã şi în comunitatea românilor-americani prin modul iresponsabil în care maculatura lor este reluatã în mãcar unele periodice româneşti din Lumea Nouã), astãzi controlatã prin „Fundaţia Pentru o Societate Deschisã“ a financiarului „deja“ internaţionalist Soros şi alţi „eiusdem farinae“, li se cer tot trei lucruri: sã preamãreascã pe promotorii „globalismului“, sã se lepede de trecutul şi tradiţiile româneşti, sã insulte Biserica ortodoxã. Scopul publicisticii amintite este de a crea noi modele repetitive (lucrãri care ar urma sã fie citate în chip automat, în spirit şi literã) şi astfel de a genera o nouã memorie colectivã, alcãtuitã dupã comanda şi în laboratoare care sunt în slujba unui materialism vulgar, agresiv şi inspirat de negativitatea purã. Atacurile împotriva Bisericii ortodoxe sunt acuma de o violenţã şi vulgaritate extremã şi în acest context este bine sã ne aducem aminte de câteva lucruri. Biserica ortodoxã românã nu este o structurã administrativã, ci un trup duhovnicesc care înseamnã totalitatea clerului şi mirenilor şi care totalitate nu este alta decât trupul mistic al lui Hristos. În cuprinsul acestui trup sunt multe mãdulare (între ele şi „neamurile“ care nu au nimic în comun cu şovinismul tribal, ci sunt alcãtuiri spirituale, duhovniceşti prin care lucrarea lui Dumnezeu în lume se vãdeşte). Pentru români, Biserica ortodoxã a însemnat mai mult decât mãrturisirea unei credinţe, a însemnat însãşi fiinţa vie a neamului. Biserica ortodoxã a dat românilor uluitoarea conştiinţã a unitãţii de „lege şi neam“ (iar dacã cineva ar avea neputincioasa îndrãznealã de a minimaliza acest dar de ajuns ar fi sã vadã ce s-a întâmplat slavilor din sudul Dunãrii care, de un neam fiind, au ajuns sã se sfâşie, cãci ţin de „legi“ felurite). Este iarãşi drept sã ne amintim şi sã mãrturisim cã Biserica ortodoxã românã, în timpul celei mai cumplite nopţi a istoriei naţionale, a împlinit, cu enorme sacrificii, cel mai de preţ lucru: viaţa liturgicã neîntreruptã. Pentru a împlini acest lucru ierarhi, clerici, monastici şi mireni au jertfit sânge şi demnitate personalã. În acest chip, cei care azi aflã de bine sã insulte şi denigreze dau dovadã de o inimaginabilã lipsã de cinste sufleteascã! Biserica ortodoxã a trecut cu bine prin coşmarul comunist şi ea se înfãţişeazã azi puternicã, gata sã facã faţã tuturor încercãrilor ce i-ar sta în faţã, şi mai ales gata sã apere tradiţia mântuitoare. În lucrarea sa, Sensul istoriei, Nikolai Berdiaev arãta cã în domeniul vieţii religioase „antitradiţionaliştii“ au început prin a ataca „tradiţia“ şi au sfârşit prin a tãgãdui valoarea Sfintei Scripturi. Nici nu putea fi altcum. Tradiţia nu este altceva decât lucrarea Duhului Sfânt în timpul istoric şi ea (tradiţia) este suma experienţelor fiecãrei generaţii în scurgerea vremii. Sã negi valoarea tradiţiei este dovada unui dement orgoliu şi pãrerii de sine, cãci acea negaţie înseamnã ştergerea tuturor celor ce ţi-au premers, ca entitãţi semnificative. Extinzând demonstraţia, ştergerea tradiţiei înseamnã reducerea „neamurilor“ şi „persoanelor“ la categorii strict biologice şi sociale, înjosirea lor maximã. În aceastã înţelegere se cuvine fiecãrui membru al Bisericii ortodoxe sã fie smerit dar, în chip egal, tot fiecare nu trebuie sã se sfiascã a mãrturisi frumuseţea împãrãteascã şi valoarea mântuitoare a tradiţiei ortodoxe cãreia îi datorãm tot ce ne defineşte ca persoane şi români.

In discutia purtata cu un amic despre nepasarea romanilor fata de valorile si istoria lor, despre scepticismul lor legat de posibilitatea de a mai schimba ceva in bine, amicul meu a inclinat si el spre scepticism afirmand ca “faptul ca in decembrie au murit tineri calcati de tancuri” nu mai are in nimeni rezonanta, ca, mai mult, cunoaste tineri care sunt de parere ca “tot mai bine era pe vremea comunismului”, ca tortionarii de atunci sunt cei care conduc si acum si asta nu pare a-i deranja prea mult pe romani, lehametiti de politica. Desi aceste teme (Revolutia, mineriadele) au fost discutate “in sute de emisiuni la TV” si mass-media, romanii au ramas pasivi; “stiu adevarul, dar nu le pasa” – a conchis el.

Am contestat cu vehementa justetea concluziei sale. Din moment ce nu le pasa, nu stiu adevarul. Adevarul presupune trezirea, nepasarea tranchilizeaza si adoarme. Adevarul comporta memorie vie, nepasarea corespunde uitarii. A-ti cunoaste adevarata istorie nu inseamna a purta sau a asista la anumite discutii din timp in timp si apoi a te cufunda in acelasi ocean al uitarii si indiferentei. Un ocean al mortii. Adevarata istorie se constituie din ceea ce s-a manifestat ca viata in ea, si nu ca moarte. Adevarul inseamna trezirea la viata. Dar atunci cand s-a instaurat o ideologie in locul vietii, indiferenta trebuie sa infranga viata, iar resorturile acestei oranduiri nu sunt date de energiile creatoare care emana din adevar si din constiinta treaza. Atunci totul ramane la nivel mediatic, totul e doar la scara imaginii, nu a omului. Omul nu mai reactioneaza viu pentru ca a fost smuls din organicitate, separat de fiinta, dislocat din neam, redus la o monada, rupt de Dumnezeu, denaturat, batjocorit. Ceea ce prevaleaza astazi in primul rand este desconsiderarea fiintei umane.

Amicul meu si-a exprimat o parere, pe care, de altfel, am mai auzit-o de la multi: “romanul este un tip foarte inteligent ce stapaneste foarte bine arta compromisului si a supravietuirii”. Aceasta afirmatie exprima, intr-adevar, o mentalitate care s-a inradacinat in locul ramas gol dupa extirparea din om a dimensiunii sacre, a identitatii, a fiintei. In esenta, reducerea la aceasta arta a compromisului si supravietuirii e cea mai sigura cale spre dezumanizare, si asta nu e inteligenta, ci orbire, tradusa prin incapacitatea de a vedea dezastrul pe care il semnaleaza aceasta reductie a omului la un instrument, prin reificarea si mecanicizarea vietii sale.

Consecinta acestei instrumentalizari este moartea spirituala, ruptura de identitate şi, de aici, afundarea definitiva in nepasare. Deconstructivistii la asta au lucrat asiduu, pentru a-l face indiferent, incapabil de a se mai lupta pentru afirmarea vreunui adevar. Chiar daca, in cinismul lui, mai constata sec vreun adevar, in fond, nu mai crede in nici un adevar. Cinicii nu mai sunt persoane, fiinta lor nu mai are trup. Pe ei nu-i mai anima nimic care sa insemne forta creatoare, tensiune spre reinnoire, viata. Sunt fiinte moarte. Afundarea in nepasare si, implicit, nestiinta coincide cu moartea. Moartea lui Dumnezeu, moartea Adevărului, moartea Frumuseţii, moartea Istoriei au dus la suprimarea omului nobil şi la instaurarea noului om: omul monstruos.

“Această presă a suferit o transformare spectaculoasă. A devenit un manipulator abil, scopul ei fiind acela de a întări pasivitatea unei societăţi care nu-i va mai contesta niciodată pe cei puţini care au confiscat puterea”, proces care are loc prin “degradarea culturii şi împiedicarea oricărei reflecţii serioase asupra opţiunilor politice pentru viitor”. “Din 2000, românii au devenit numai spectatori, fără nici o posibilitate de a influenţa ritmul accelerat al schimbării…”;“Sunt foarte mulţi tineri care spun prostii şi lansează atacuri cinice la adresa oricui insistă să spună că mai există lucruri pentru care merită să lupţi în România. Mă întreb chiar dacă unii dintre tehnocraţii puterii ar putea lua o pauză pentru a reflecta asupra faptului că au mers prea departe, reducând aproape o generaţie întreagă la stadiul de legumă” (Tom Gallagher, Romania – pregatirea pentru inrobire).

“De pe timpul comunismului încoace noi am dovedit că rămânem constanţi slugi altora, uitând de curajul şi demnitatea românilor de altădată.”; “românul e vinovat numai prin neştiinţă” (Parintele Iustin Parvu, Apel catre iubitorii de Hristos).

Daca “modernitatea l-a “ucis” pe Dumnezeu (in sensul ca l-a scos din orizontul istoriei)”, “postmodernitatea l-a “ucis” pe om. Si cum poate fi „ucis” omul? Prin uitare. (…) Daca nu va auzi niciodata de Viata, omul nu va sti cat este de mort” (Gheorghe Fedorovici, Romania in tranzitie, de la Orwell la Huxley).

Omul postmodern se situeaza intr-un univers al pierderii. Obtine usor ceea ce vrea, si, tocmai din aceasta cauza, pierde totul. Pentru ca nu mai stie sa construiasca. De fapt, el construieste fara oprire, de aceea nu are casa. A construi devine scop in sine. El nu traieste in interiorul constructiei sale, ci pentru constructie. Pentru omul dinainte, pierderea casei echivala cu o ruptura, o “descentrare” dureroasa, el nu-si pierdea propriu-zis casa, casa era in fiinta sa si totul se intampla prin raportare la fiinta. Pierderea era mai curand o ruptura petrecuta in interiorul fiintei.

Acum, in locul rupturii, nu mai exista decat relationarea – sau mai bine zis asamblarea – sau desprinderea pasiva. Tocmai pasivitatea incita necontenit spre miscare, paradoxal, plictiseala ne indeamna si mai abitir spre activitate… Constructia la care muncim cu o febrilitate apatica nu ne mai transmite nimic din ceea ce inseamna ea, nu mai stim cu ce am inceput, ce anume ne-a pus initial in miscare, cum ne gandeam ca va arata aceasta constructie, in ce stadiu am ajuns si spre ce ne indreptam de fapt, cand o vom termina. Undeva in adancul fiintei mai simtim difuz in rastimpuri pulsiunile unor intrebari, dar aceste pulsiuni nu cresc intr-atat pana la a deveni reflexive, constiinta noastra functioneaza si ea ca o retea – nimic nu poate strapunge darz, in sensul veritabil, reteaua, nici un gand cu adevarat vertical; gandurile desi pornesc din adanc, nu urmeaza traseul spre care le indeamna adancul, se impotmolesc in retea, constiinta nu le mai ia in primire, intrucat atentia ei e antrenata necontenit asupra unei constructii care o solicita intru totul.

Nu conteaza ce construiesti, ci viteza cu care construiesti. Omul trece printr-un proces dezumanizant prin necesitatea de a se adapta vitezei – viteza implica in mod normal sporirea erorilor, scaderea calitatii (si, de aici, erodarea a insasi naturii umane) – si fiindca omul, prin natura sa, nu poate tine pasul cerintelor, trebuie programat, antrenat continuu pentru a tine pasul: e nevoit sa renunte la parti esentiale din natura sa (cum sunt de pilda gandurile ce se isca din adanc) pentru a actiona cat mai similar unei masini – este supus astfel unui inevitabil proces al fragmentarii. Astfel au aparut specialistii si omul a fost alimentat fara oprire de nenumarate tehnici si metode. A uitat care este de fapt hrana lui. In schimb, a simtit – sau mai curand i s-a creat – nevoia unor specialisti. I s-a inoculat incontinuu ideea ca inapoiatii, aplatizatii sunt cei care nu au tinut pasul cu noile tehnici. Schimbarile care se produc intr-un ritm aiuritor ne-au buimacit intreaga fiinta. Noul, noile interpretari, noile procedee, noile variante „imbunatatite”, noile programe – toate proiectate chipurile pentru a ne face viata mai buna, pentru a ne deschide noi perspective – ne bombardeaza zilnic, agresiv sub o masca imbietoare, insinuandu-se in fiinta noastra, inlocuindu-ne, izgonindu-ne necontenit din noi insine. Noi nu mai stim cine suntem si traim pentru a construi: pentru a invata metodele cele mai eficiente in scopul unei constructii perfecte; ce anume construim nu stim precis sa spunem.

Nu mai stim cu ce am inceput, ce anume ne-a pus initial in miscare, cum ne gandeam ca va arata aceasta constructie, in ce stadiu am ajuns si cand o vom termina. Exista doar un impuls de a te gandi la aceste lucruri, dar de fiecare data suntem neputinciosi. Fiindca astfel de ganduri, de interogatii, de tensiuni interioare si disonante petrecute la nivelul constiintei nelinistite care tinde spre atingerea unei armonii vii a contrariilor, toate acestea apartin fiintei noastre spirituale. Omul este o fiinta spirituala, dar a uitat acest adevar ce altadata facea parte organica din sine. Inainte stia ce construieste – nu construia o schita, un plan abstract; constructia lui incarna o valoare adanc inradacinata in fiinta sa, un continut spiritual a carui transpunere in viata echivala unui act creator. Constructia pornea dinauntrul fiintei, acolo isi avea temeiul. Omul construia pentru a-si manifesta in mod viu posibilitatile esentei sale, potentele creatoare, pentru a-si desavarsi fiinta.

Acum potentele sale sunt probate prin fidelitatea cu care aplica tehnicile noi, perfectionate. Prin atentia acordata planului abstract si exactitatea punerii lui in practica. Prin rapiditatea executarii fara erori. Prin rezistenta la stres. Prin adaptare cat mai iute la cerinte. Prin flexibilitate si fluiditate. Prin capacitatea de a controla. Prin incadrarea in termene.

Iar daca nu face fata, este un nimeni pentru ca nu a functionat cum trebuia. Toti il vor trata ca atare. Frustrarea, nesiguranta, neincredera, ura ii vor invenina si rascoli sufletul. Si daca se va putea inrobi altor tehnici, altui plan, altor cerinte, altor termene, o va face fericit, gata sa se supuna mai umil decat oricand, numai sa nu dea din nou gres.

El nu traieste in interiorul constructiei sale, ci pentru constructie. Valorile lui sunt „realiste”: converg in jurul lui „a avea”. Judeca fragmentar, schizoid: nu iti mai poti permite sa fii cand esti prins intr-un proces neincetat de invatare pentru dobandirea de noi competente si perfectionarea lor, pentru stapanirea unor tehnici care te vor conduce spre succes… Golit de continut, se imbata cu himera unei puteri ce-l transforma in cel mai maleabil sclav. In aceste conditii, omul postmodern nu se mai situeaza nici macar intr-un univers al rupturii, ci doar al pierderii…

Nikolai Berdiaev, Un Nou Ev Mediu (1927)  – note de lectură

(Editura Omniscop, Craiova, 1995, traducere de Maria Vartic)

SFÂRŞITUL RENAŞTERII

Renaşterea medievală inspiră arta gotică şi pictura primitivilor italieni, a căror renaştere e creştină. Sfinţii Dominic şi Francisc, Ioachim de Flore şi Sfântul Thomas D’Aquino, Dante şi Giotto, iată adevărata renaştere a spiritului omenesc, a creaţiei omeneşti şi care nu este fără legătură cu antichitatea. În epoca renaşterii medievale şi creştine exista deja, în modul de creare, o relaţie cu natura, cu gândirea omului, cu arta, cu totalitatea vieţii. Este ceea ce se înţelege prin prima Renaştere italiană – Trecento: cea mai mare epocă a istoriei europene, punctul său culminant.

Omul intră în Renaştere cu experienţa medievală, cu prepararea medievală. Şi tot ce a fost grandoare autentică în Renaştere avea o legătură cu Evul Mediu creştin. Azi omul intră într-un viitor necunoscut, cu experienţa Istoriei modeme şi preparaţia ei. Şi el intră în această epocă nu plin de sevă creatoare – ca în epoca Renaşterii – ci epuizat, debilizat, „fără credinţă”, golit.

evenimentele se desfăşoară în realitatea spiritului înainte de a se manifesta în realitatea externă a Istoriei.

În Istoria modernă, ceea ce s-a realizat este cu totul altceva decât au visat primii umanişti şi părinţii Renaşterii. Prevedeau ei, oare, că urmările noului lor sentiment al vieţii, al ruperii cu profunzimile spirituale şi cu sensul spiritual al Evului Mediu, al iniţiativei lor creatoare, vor fi secolul al XlX-lea şi maşinile lui, materialismul şi pozitivismul lui, socialismul şi anarhismul lui, sleirea energiei spiritual-creatoare, căreia i-au dat loc?

Pentru a preamări pe om, umanismul l-a privat de asemănarea divină şi l-a supus necesităţii naturale.

Triumful acesta al omului natural asupra celui spiritual, în Istoria modernă, trebuia să ducă la sterilitatea creatoare, adică la sfârşitul Renaşterii, la autodistrugerea umanismului.

Toate realizările istoriei reprezintă tot atâtea eşecuri formidabile. Renaşterea nu a izbutit; nici Reforma şi „Luminile”. De asemenea, nu au izbutit nici revoluţiile inspirate din „lumini” şi speranţele pe care le aduceau cu ele s-au distrus. în acelaşi fel nu va izbuti socialismul în acţiune.

Şi această fiinţă, care a vrut să se încreadă numai în sine, se găseşte fără apărare în mijlocul elementelor dezlănţuite care îl asediază. Faţa omului nu poate fi păstrată de forţele omului natural, ea postulează pe omul spiritual. Fără curentele ascetismului religios, care pune distanţele, care subordonează inferiorul superiorului, menţinerea personalităţii e imposibilă.

Individualismul a golit individualitatea omenească, a lipsit personalitatea de formă şi consistenţă, a nimicit-o.

Umanismul a luat pe om în afară de concret,  nu cu legăturile sale spirituale, ci pe cale abstractă, ca şi cum ar fi fost vorba de un atom al ‘naturii închis în el însuşi.

Şi ea, inevitabil, trebuia să ducă la un individualism şi socialism extrem, care sunt două forme ale atomizării, ale descompunerii abstracte a societăţii şi personalităţii. … Fr. Nietzsche şi Karl Marx, au ilustrat cu o generală putere aceste două forme ale autonegării şi autodistrugerii umanismului. La Nietzsche umanismul se tăgăduieşte sub forma sa individualistă; la Marx, sub forma sa colectivă.

Nietzsche este copilul umanismului timpurilor modeme şi victima lui. El plăteşte păcatele acestuia. În destinul lui Nietzsche, umanismul devine contrariul lui. Nietzsche simte că omul este „ruşine şi umilinţă”. El este setos să-1 vadă că se înalţă; voinţa sa aspiră la supraom. Morala lui Nietzsche nu admite valoarea personalităţii omeneşti; ea rupe cu umanul şi predică asprimea faţă de om în numele scopurilor supraumane, în numele viitorului şi al sublimităţii. Supraomul înlocuieşte la Nietzsche pe Dumnezeul pierdut El nu poate şi nu vrea să se menţină numai în uman. Cu individualismul suprauman al lui Nietzsche imaginea omului dispare.

In acelaşi fel dispare omul în supraumanul colectivist al lui Marx. Spiritualiceşte, Marx a ieşit din religia umanistă a lui Feuerbach. Dar în el, de asemenea – deşi în alt fel – umanismul se transformă în contrariul său, adică în antiumanism. Marx simte individualitatea omenească precum moştenirea unei vechi lumi burgheze, el cere ca ea să se înalţe prin colectivism. Morala lui Marx nu admite valoarea personalităţii omeneşti. Şi el rupe cu umanul şi predică asprimea faţă de om în numele colectivităţii, în numele statului viitor – al statului socialist.

Istoria modernă e o întreprindere care nu a reuşit, care nu a glorificat pe om, cum a lăsat pe acesta să nădăjduiască. Făgăduinţele umanismului nu au fost ţinute. Omul încearcă o oboseală imensă şi e cu totul gata să se sprijine pe orice fel de colectivism în care ar dispare definitiv individualitaea omenească. Ornul nu-şi poate îndura părăsirea sa, singurătatea sa.

Maşina a distrus întreaga structură seculară a vieţii omeneşti, în mod organic legată de viaţa naturii. Mecanizarea vieţii distruge triumful Renaşterii şi face imposibilă dezvoltarea creatoare a vieţii. Maşina omoară Renaşterea.

Structura organică a vieţii este ierarhică, altfel spus cosmică. În organismul cosmic părţile sunt supuse întregului, sunt legate de centru. în ordinea organică centrul e presupus drept scop al vieţii părţilor. Orice organism este ierarhie. Când părţile se desfac de întreg şi încetează de a servi centrul organic, pe nesimţite, ele se supun unei naturi inferioare.

Ştiinţa şi arta se găsesc atrase de mecanizare; în ele s-a imprimat divizarea unităţii organice pe care o produce maşina în întreaga sferă a vieţii. Arta contemporană, în ultimele sale curente, rupe cu Renaşterea deoarece rupe pentru totdeauna cu antichitatea. În arta contemporană, îndreptată exclusiv asupra viitorului pe care îl adoră, sunt menite distrugerii şi trupul omului şi formele lui eterne. în ea, imaginea omului trebuie, în sfârşit, să dispară.

Futurismul este simptomatic pentru sfârşitul Renaşterii. El distruge opera lui Michelangelo şi a lui Leonardo. Futurismul a rupt cu totul cu antichitatea, cu principiile formelor eterne ale artei. Formele pe care Renaşterea le căuta proveneau din

două izvoare: natura şi antichitatea. Futurismul le neagă pe amândouă. El nu îşi cere formele nici de la natură, nici de la om, el i le cere maşinii. Futurismul cade în desfăşurarea procesului prin care se operează dezmembrarea organică a oricărei unităţi mecanice şi umane.

Pozitivismul este deja conştiinţa limitei forţelor omeneşti, este oboseala puterii de cunoaştere. Pozitivismul vede misterele naturii reînchizându-se. în epoca Renaşterii cunoaşterea naturii era rezultatul unei operaţii fericite. Un tip al Renaşterii este Pico dela Mirandola, antipodul exact al oricărui pozitivism.

Dacă la începutul istoriei modeme, la izvoarele Reformei, se găseşte revolta omului şi proclamarea drepturilor sale de a se defini, la sfârşitul istoriei modeme, în urmările intelectuale ale Reformei, este omul care vrea, oarecum, să se debaraseze, să se ridice deasupra oricărui antropologism.

Filosofia germană contemporană duce, înainte de orice, lupta contra antropologismului, în persoana lui Cohen, a lui Husserl şi atâţia alţii. Ea suspectează pe om, îl vede drept cauză a relativităţii şi nesiguranţei cunoştinţei.

În gnoseologia critică este ceva care te face să te gândeşti la cubism. Şi ea descompune structura cunoaşterii omeneşti în categorii, după cum Picasso şi alţii descompuseră corpul omenesc în cuburi.

Astfel se manifestă procesul de fărâmiţare analitică şi de dezmembrare a integrităţii organice.Imaginea omului piere în gnoseologia critică.

Astfel, în chiar cunoaşterea însăşi, în măsura în care omul şi-a căutat autodefiniţia şi autoafirmaţia, el a ajuns la negaţia şi distrugerea de sine. Pierzându-şi centrul spiritual, trădând sursa spirituală a fiinţei sale, se pierde şi pe sine însuşi şi imaginea sa eternă.

Teosofia distruge principiul personalităţii ca şi pozitivismul şi critismul gnoseologic. Ea nu mai crede în realitatea personalităţii omeneşti, (…) este materialismul distrugător al omului, transplantat însă în lumea spirituală…. Teosofia neagă pe Dumnezeu, antroposofia neagă pe om. El nu este decât un moment trecător al evoluţiei cosmice care trebuie depăşit.

Omul Istoriei modeme, desprinzându-se de puterea lui Dumnezeu, spre sfârşitul epocii, şi renegându-şi reazemul, cade din nou în haos, imaginea sa este compromisă şi formele sale se clatină.

Constituirea unui rezervor de energie creatoare presupune păstrarea formelor identităţii umane, presupune limitele care disting pe om de stadiile informe şi inferioare. Acest rezervor s-a spart şi energia creatoare s-a împărţit. Omul îşi pierde formele, marginile sale; el nu mai este apărat contra răului infinit al lumii haotice.

Numai mântuirea creştină a putut da omului puterea de a se ridica şi spiritualiceşte, de a se ţine drept; ea a smuls pe om din puterea forţelor elementare ale naturii, în care omul căzuse şi cărora se dăduse sclav.

Omul spiritual e singurul şi adevăratul creator, afundându-şi rădăcinile sale în viaţă infinită şi eternă.  …mai binele, mai frumosul, mai plăcutul se găseşte nu în viitor, ci în eternitate şi el era, de asemenea, în trecut, întrucât trecutul se împărtăşea din eternitate şi năştea din etern.

…omul este chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Când omul nu a mai vrut să fie decât chipul şi asemănarea naturii – adică un om natural – el s-a supus, prin aceasta, chiar forţelor elementare inferioare şi şi-a înstrăinat chipul.

faptul că umanitatea europeană nu a realizat creştinismul, că l-a desfigurat şi l-a trădat chiar, nu poate să constituie un argument valabil contra adevărului şi autenticităţii lui. Căci Hristos nu a făgăduit împlinirea Domniei Sale aici, pe pământ, El a spus că împărăţia Sa „nu e din lumea acesta”. El a prezis pentru sfârşit bogăţia credinţei şi a dragostei.

Numai că omul, de la început, a alterat creştinismul, l-a desfigurat prin căderile sale şi, la sfârşit, s-a ridicat contra lui făcând adevărul creştin responsabil de propriile sale păcate şi de propriile sale căderi.

În creştinism antropologia nu este încă isprăvită. Revelaţia, în ceea ce priveşte pe om, nu şi-a arătat încă toate bogăţiile sale  Europa contemporană a avansat prea mult în trădarea revelaţiei creştine, a personalităţii omeneşti şi, de aceea, a lăsat-o pe aceasta pradă vârtejului instinctelor elementare, care se însărcinează să o fărâmiţeze.

Netrăind însăşi Renaşterea, neposedând nici o amintire strălucită despre un trecut de bogate creaţii, întreaga mare literatură rusă a rămas străină de spiritul Renaşterii şi în ea nu se simte belşugul de forţe, ci un rău al sufletului, torturanta căutare a unui mijloc de a scăpa de pierzanie.

NOUL EV MEDIU

Revoluţia nu este un răsărit, o auroră, ea nu este începutul unei zile noi; ci un apus, întuneric, declinul suprem al unei zile sfârşite.

Ziua istorică, înainte de a face loc nopţii, nu se termină niciodată fără foarte mari răsturnări şi catastrofe. Ea nu se retrage paşnic.

am relua cu plăcere vorbele cântecului revoluţionar „să renegăm lumea veche”, dar înţelegând sub numele de „lume veche” această lume a timpurilor moderne menită distrugerilor.

… Apelul la un nou Ev Mediu, azi, nu este decât un apel la această revoluţie a spiritului, la o reînnoire totală a conştiinţei. (Trecerea nu este posibilă decât la un nou Ev Mediu şi nu la cel vechi. Iată pentru ce trebuie să se considere acest eveniment ca o revoluţie a spiritului, ca o activitate creatoare înainte de toate şi nicidecum ca o „reacţie”, astfel cum apare „progresiştilor” pe care îi face să tremure pentru că ei înşişi sunt în degenerescentă.)

Acolo unde nu este Dumnezeu, nu este deloc omul.

Regatul neutru al umanismului, care a vrut să se instaleze într-o ordine intermediară între cer şi iad, se năruie …Contra lui Dumnezeu-Omul se ridică nu omul regatului neutru şi intermediar, ci omul-Dumnezeu, omul care s-a aşezat el în locul lui Dumnezeu şi se manifestă cei doi poli opuşi, acel al fiinţei şi al nefiinţei.

nu va mai fi o epocă seculară, ci religioasă, o epocă de tip sacru, chiar dacă religia lui Satan şi spiritul lui Antihrist ar domina cantitativ.

Pentru aceasta, comunismul rus, cu desfăşurarea dramei religioase pe care o comportă, aparţine deja noului Ev Mediu şi nu Vechii istorii modeme.

Tragedia bolşevismului rus se joacă nu în atmosfera luminoasă a Istoriei timpurilor modeme, ci în elementul misterios al nopţii Evului Mediu.

Individualismul, creând un soi de atomizare a societăţii, a dus la socialism, care nu este decât faza inversă a descompunerii în atomi, un amalgam mecanic de atomi.

Ideea universalităţii, care era caracterul exclusiv al Evului Mediu, a încetat să domnească în timpurile noastre. Personalitatea omenească însă nu poate fi decât înrădăcinată în universal, în cosmos, unde găseşte un teren ontologic care îi produce principala sa substanţă.

Actual, nu se mai poate vedea în indivdualism decât un fapt de pură reacţie, deşi el continuă să se considere, cu mândrie, ca pionier al libertăţii, al luminii şi al progresului, şi toate învăţămintele ce au rezultat din individualism se dizolvă şi arată că sunt de esenţă reacţionară.

constituţionalismul, formalismul juridic, filosofia raţionalistă şi empirică, atâtea fructe ale spiritului individualist, ale autoafirmării umaniste care şi-au trăit timpul lor şi şi-au pierdut semnificaţia originală; toate acestea sunt declinul zilei, care s-a numit Istorie modernă.

Adevărul trebuie acceptat în mod liber, nu prin constrângere. Adevărul nu suportă să se aibă cu el raporturi de rob. Creştinismul ne-o spune. Istoria modernă însă s-a ţinut prea mult într-o libertate teoretică de a accepta adevărul, într-o libertate a cărei alegere nu a făcut-o şi, pentru aceasta, a fabricat tipuri de gândire şi de viaţă întemeiate nu pe Adevăr ci pe dreptul de a-şi alege nu importă ce, adevăr sau minciună, adică a crea o cultură fără obiect şi o societate, de asemenea, fără obiect, pentru că nu ştie în numele a ce există ele.

…pentru ce şi de ce trebuia să fie o eliberare? Timpurile modeme nu au ştiut-o. În numele cui, în numele a ce ei ar fi fost, în definitiv, destul de încurcaţi să o spună. În numele omului, al umanismului, în numele libertăţii şi al fericirii umanităţii? Nu se vede nimic” în acestea care să fie un răspuns. Nu se poate elibera omul în numele libertăţii omului, omul neputând fi scopul omului. Ne rezemăm astfel pe un vid total … Individualismul nu este în nimic ontologic, el nu se întemeiază pe etern.

Dar există oare atâta realitate – în sensul exitenţei, în sensul de realitate ontologică – în bursele ori în băncile şi hârtia monedă a lor, în monstruoasa lor fabricare de obiecte inutile sau de muniţii pentru distrugerea vieţii, în etalarea luptei lor, în discursurile parlamentelor şi avocaţilor lor, în articolele lor din jurnale? Există oare atâta realitate în mărirea progresivă a nevoilor noastre nepotolite?

Rusia – şi în aceasta constă singularitatea soartei sale – nu a putut niciodată primi, în întregime, cultura umanistă a timpurilor modeme, conceptul lor raţionalist, logica lor formală şi dreptul lor formal, neutralitatea lor în materie religioasă. Rusia nu a ieşit niciodată cu totul din Evul Mediu – epocă sacră. Ea a sărit – pentru a zice astfel – fără tranziţie de la ruinele vechiului Ev Mediu, de la bătrâna teocraţie, la noul Ev Mediu, la noua satanocraţie.

Secolul al XlX-lea s-a mândrit cu dreptul său, cu constituţiile sale, cu unitatea metodelor sale scientiste şi a aparatului său ştiinţific. Însă, ceea ce timpurile modeme nu au putut realiza este o unitate interioară care să fie concludentă. Individualismul, atomismul le stăpânea în mod esenţial.

Tot timpul cât a durat Istoria modernă, serii de ruine interne au ros societăţile, omul ridicându-se contra omului, clasa contra clasei

Nu se mai crede într-o formă juridică sau politică şi nimeni nu ar mai da nici o jumătate de copeică pe o constituţie. Lassalle avea dreptate în remarcabilul său „Discurs asupra constituţiei”. Guvernarea nu se menţine pe baze juridice, ci pe baze social-biologice. Aceasta a fost demonstrată odată pentru totdeauna de războiul mondial, care a discreditat complet puterea dreptului.

Fascismul este singura inveţie nouă care există în politica Europei contemporane şi aparţine, în aceeaşi măsură ca şi comunismul, Evului Mediu. Fascismul este absolut contrar ideii de legitimitate, pe care el nici nu o recunoaşte chiar, e o manifestare spontană a voinţei de a trăi, a voinţei de a conduce; o manifestare de forţă biologică şi nu de drept. Acest eşec în planul puterii – fie că forma ar fi monarhică sau democratică – al principiului legitimităţii, înlocuirea sa prin principiile forţei, prin mişcarea vitală a grupelor sociale deodată adunate şi unite, trebuie să convenim că este propriu unui nou Ev Mediu.

Se constată fragilitatea epocii industrial-capitaliste, care se reneagă şi naşte catastrofe. Războiul mondial, cu toată oroarea sa neauzită, este fructul acestui sistem. Imperialismul contemporan a crescut în spiritul acestui sistem. El se distruge pe sine însuşi. Europa capitalistă s-a distrus prin militarismul său. Masele muncitoare trăiau sub hipnoza sistemului industrial. Această hipnoză a încetat după catastrofa războiului mondial

Grandioasa întreprindere a Istoriei modeme trebuie să fie lichidată; ea nu a reuşit. Dar, în prealabil poate, civilizaţia tehnică va încerca experienţa de a se dezvolta până la ultimele sale limite, până la magia neagră, după exemplul comunismului.

Economismul epocii noastre este tocmai violarea adevăratei ierarhii a societăţii omeneşti… El numeşte iluzie şi înşelăciune toată viaţa spirituală a omului.

… Socialiştii iau de la societatea burgheză capitalistă materialismul şi ateismul lui, , „luminile” lui superficiale, duşmănia cu privire la spirit, setea de a trăi, de a reuşi şi de a se bucura, lupta pentru intersele egoiste, neputinţa de concentrare interioară. Capitalismul şi socialismul sunt, deopotrivă, întovărăşite de căderea şi stingerea creaţiilor spirituale, de o descreştere a spiritului în societatea omenească. Orice energie s-a îndreptat înspre exterior…

Naţionalităţile sfârşesc prin a fi supuse descompunerii nominaliste prin clase, partide etc

Dar aceste forme de naţionalism la care ajunseseră popoarele secolelor al XlX-lea şi al XX-lea şi care au adus războiul mondial, reprezintă ruina umanităţii, separarea de orice unitate spirituală, întoarcerea monoteismului creştin la politeismul păgân.

Naţionalismul francez, german, englez, italian al timpului nostru este mai mult sau mai puţin păgân, anticreştin şi antireligios. Naţionalismul francez al celei de a IlI-a republici este, într-un grad ridicat, produsul ateismului.

Credinţa în Dumnezeul viu se stingea şi s-a crezut într-un Dumnezeu-minciună, în naţiunea ca idol, în timp ce alţii credeau în cel mai rău idol, care este internaţionalismul.

Naţiunea posedă baze real-ontologice (internaţionalismul nu are)…

Triumful capitalismului a creat un sistem economic mondial şi a plasat viaţa economică a fiecărei ţări sub dependenţa situaţiei economice a lumii întregi.

Internaţionalismul este caricatura abjectă a universalismului. Spiritul universalist, însă, trebuie să se trezească la popoarele creştine, voinţa unui universalism liber trebuie să se manifeste.

mişcările de negaţie datorate decadenţei au triumfat asupra mişcărilor pozitive, ale creaţiei şi consolidării.

Regatul umanist se descompune şi se divide în două părţi: un comunism extrem, antiumanist şi ateist şi această Biserică a lui Hristos, chemată să primească în ea orice fiinţă autentică.

Formele conştiinţei şi cele ale societăţii vor trebui să iasă din interior, să izvorască din libertatea spiritului religios.

… Noul Ev Mediu, ca şi cel vechi, este ierarhic în structura sa, pe când Istoria modernă respingea ierarhismul pe toate planurile. Omul nu este, în univers, un atom făcând parte dintr-un mecanism indiferent, ci un membru viu al unei ierarhii organice; el aparţine, în mod organic, unor unităţi reale. Ideea chiar a personalităţii este legată de ierarhie, deci atomismul distruge personalitatea în caracterul ei original.

Orice dorinţa de putere este un păcat. Ispita puterii dovedită de un Ludovic al XlV-lea sau Nicolae I este un păcat comparabil celui al lui Robespierre sau Lenin.

Puterea este o datorie şi nu un drept şi puterea nu este dreaptă decât când nu se revendică în propriul nume, ci numai în numle lui Dumnezeu, în numele Adevărului.

Timpurile modeme priveau puterea ca un drept şi se ocupau cu delimitarea drepturilor la putere. Orice viaţă politică întemeiată pe lupta pentru dreptul la putere trebuie să fie considerată ca o viaţă ireală, fictivă şi vampirică. în ea nu este nimic ontologic. Noul Ev Mediu trebuie să privească puterea ca o datorie… Politica, în nouă cazuri din zece, este totdeauna minciună, înşelăciune

…Ierarhismul natural al vieţii îşi va relua drepturile sale şi personalităţile înzestrate cu o mare forţă realistă vor trebui să ocupe locurile cuvenite

În Noul Ev Mediu va predomina principiul muncii spirituale şi materiale şi nu al unei munci în care nu se ţine seama de calitate, ca în socialism. Aşa a fost totdeauna ideea creştină.

Sunt aproape timpurile care vor cere o extremă tensiune a spiritului omenesc, o imensă muncă.

Munca, ea însăşi, trebuie să fie înţeleasă ca o creaţie. Capitalismul şi socialismul au mecanizat problema muncii, de aceea, această problemă nu a existat în ochii lor.

în interior, centrul de gravitaţie al existenţei va trebui să fie transpus de la mijloacele de a trăi, care absorbeau exclusiv pe omul Istoriei modeme, la scopurile vieţii.

Va fi viaţa, va fi creaţia, va fi conversiunea în Dumnezeu sau diavol, dar nu va mai fi „progres” în sensul în care îl lua secolul al XlX-lea. Este necesar să întrerupem accelerarea mişcării timpurilor, care ne duce spre neant, şi să dobândim gustul eternităţii. Dar, paralel cu aceasta, o altă voinţă va lucra, care va avea drept scop extinderea puterii civilizaţiei fictive şi aceasta va fi spiritul lui Antihrist.

Nu se mai pot opune comunismului ideile antiierarhice, umaniste şi democratice ale Istoriei modeme; nu i se poate opune decât o altă ierarhie ontologic întemeiată, o Comuniune organică, reală.

REFLECŢII ASUPRA REVOLUŢIEI RUSE

Nu au existat niciodată revoluţii frumoase, armonioase şi fericite. De altfel, toate revoluţiile au dat greş, nu a fost niciodată o revoluţie reuşită. Revoluţia franceză, care se zice „mare”, a fost, ea însăşi, abjectă şi nereuşită; ea nu a fost mai bună ca revoluţia rusă, nici mai puţin însângerată şi mai puţin crudă; ea a fost, de asemenea, ateistă şi distructivă cu privire la tot ce Istoria consacrase până atunci.

Revoluţia grăbeşte şi distruge toate planurile teoretice ale politicienilor raţionalişti şi, din punctul său de vedere, are dreptate. Politica teoretică şi raţionalistă nu ne lasă să simţim nici o bază organică – ea este lipsită de orice forţă elementară, de orice rădăcină profundă, în timp ce, într-o revoluţie, este forţa unui element naţional, denaturat şi bolnav.

Bolşevismul este o nebunie raţionalistă, o manie de regularizare definitivă a vieţii rezemându-se pe elementul popular iraţional. În ceea ce priveşte raţionalismul politicienilor liberali, care este gata să recunoască oarecare drepturi iraţionalului, el nu se reazemă pe nici o forţă elementară.

El (bolsevismul) a fost ajutat de faptul că sentimentul ierarhiei este foarte slab printre ruşi şi înclinaţia spre o putere autocratică este, la noi, foarte pronunţată.

Poporul rus nu a vrut să ştie nimic despre vreo guvernare de drept şi despre constituţie

…să rezişti cu toate forţele tale spirituale ispitelor revoluţiei, să rămâi credincios la ceea ce ţi-e sacru, să cobori forţele în catacombe, să înduri această nenorocire luminând-o cu lumina sentimentului religios, luând-o ca expiaţia unei greşeli, să ajuţi şi să susţii curentele de viaţă, formaţiile pozitive, graţie cărora revoluţia evoluează spre contrariul său, către creaţia autentică.

Moraliceşte este fals a crede că izvorul răului este în afară de tine însuţi, că eşti un vas de sfinţenie cuprinzând binele. Sub astfel de dispoziţii cloceşte fanatismului vrăjmaş şi crud.

…Nu, izvorul răului se găseşte, de asemenea, în mine şi trebuie să iau partea mea din greşeli şi din răspunderi.

Ceea ce rămâne este că voinţa noastră trebuie să fie îndreptată spre realizarea admirabilei gândiri a lui Joseph de Maistre: „O contrarevoluţie nu trebuie să fie o revoluţie contrară, ci contrariul unei revoluţii”.

O puternică dragoste de pământul rus, de sufletul naţional rus, trebuie să fie la originea politicii noastre. Singură, această tendinţă poate fi considerată ca o stare spirituală normală.

Contrarevoluţia ideilor trebuie să se îndrepte spre crearea unei vieţi noi în care trecutul şi viitorul se reunesc în etern;

Bolşevismul este păcatul meu, greşeala mea. Este o încercare care îmi este impusă. Suferinţele pe care mi le-a pricinuit bolşevismul sunt expierea greşelii mele, a greşelii noastre comune şi a păcatului nostru comun.  … Revoluţia rusă este destinul poporului rus şi al meu, răscumpărarea şi expierea datorată de popor şi de mine.

Bolşevismul nu este un fenomen extrinsec, ci intrinsec poporului rus. Este o boală morală gravă, este răul organic al poporulu rus. Bolşevismul nu este decât un reflex al viciului intern care rezidă în noi; el exprimă exterior crimele morale interne, părăsirea credinţei.

Puterea este totdeauna constituită de forţe şi puterea sovietelor apărea ca unica putere care se putea concepe în Rusia în momentul descompunerii unui război pe care poporul rus nu mai avea putere de a-l susţine în momentul decăderii morale şi al dezastrului economic, în momentul scufundării tuturor bazelor morale.

Poporul, găsindu-se într-o stare de minciună, a creat o putere mincinoasă.

autoritatea poporului se reazemă totdeauna pe credinţele religioase; când aceste credinţe sunt atinse, autoritatea  puterii se clatină şi cade. Este ceea ce a avut loc în Rusia.

Cu căderea puterii ţariste o „fuziune simplificativă” a intervenit în Rusia, toate diferenţele calitative au fost distruse; întreaga structură a societăţii ruse a fost sfărâmată, cotropită de masa obscură a soldaţilor şi mujicilor.

Elita cultivată, fără rădăcini în clasele sociale mai solide, a fost aruncată în prăpastie. In astfel de condiţii, puterea monarhică nu putea fi înlocuită decât prin puterea sovietelor.

Bolşevicii au realiazat idealul popular al „reîmpărţirii negre” a pământului şi ei răspund admirabil intenţiilor nihilismului rus.

….în mijlocul unui război în faliment sau al unei revoluţii în descompunere, poporul rus nu a meritat altceva.

Totul este determinat în mod interior şi nu exterior.

Şi, dacă credinţele populare sunt mincinoase şi nefaste, trebuie să consacru forţele mele mai întâi spre îndreptarea poporului meu către credinţe adevărate şi binefăcătoare. Spiritul moral are totdeauna prioritate asupra politicului.

chestiunea rusă este, înainte de orice, o chestiune spirituală. Nu este salvare pentru Rusia în afară de regenerarea spirituală. Lupta materialistă pentru putere nu face azi decât să agraveze răul şi să intensifice descompunerea.

Chiar şi fără bolşevici, domnia soldăţească ameninţă cu abrutizarea culturii întregi, întreaga politică europeană este fundată pe violenţă şi minciună; în Europa, de asemenea, bântuie o îngrozitoare înjosire. O reacţie aşa de interesantă ca fascismul arată această stare de lucruri.

Noile invenţii tehnice ameninţă umanitatea cu distrugerea. Ei bine, nu, problema bolşevismului nu este o problemă de mecanică putând să se rezolve prin forţa militară, este, înainte de orice, o problemă interioară şi morală.

Revoluţia rusă s-a îndeplinit în acord cu prevederile lui Dostoievski. El a ştiut să divulge, oarecum profetic, dialectica ideilor ei şi să-i contureze imaginea ei. El a înţeles că, în Rusia, socialismul era o chestiune religioasă – chestiunea ateismului – că preocuparea intelectualilor ruşi dinaite de revoluţie nu era într-adevăr politică, ci salvarea umanităţii în afară de Dumnezeu. Şi cei care vor să înţeleagă sensul revoluţiei ruse trebuie să-şi asimileze intuiţiile lui Dostoievski.

Prin formaţia sa spirituală el este un popor apocaliptic.

Religia ortodoxă învaţă ideea datoriei şi nu a dreptului. Nu îşi îndeplineau datoriile lor pentru că erau păcătoşi, dar nu se considera deloc dreptul ca o virtute

Revoluţia rusă trebuie experimentată în adâncimile spiritului. Atunci „catharsis”-ul, curăţirea internă, va lucra. Nu a trăit spiritualiceşte revoluţia deloc cel care a traversat-o cu un sentiment de lăcomie, cel care vrea restituirea bunurilor pe care le-a pierdut, cel care are inima plină de turbare şi care nu aspiră decât la pedeapsă.

Psihologia penitenţei creştine este diametral opusă nu numai psihologiei revoluţiei, dar şi psihologiei restauraţiei, totdeauna răzbunătoare şi impregnată de furie. Dorinţa răzbunării şi aspiraţia la restaurarea vechii vieţi petrecută în păcat sunt incompatibile cu penitenţa care se forţează spre o viaţă nouă.

Trebuie să nu mai avem aerul de a gândi că nu s-a produs nimic excepţional de grav, că ceea ce a a vut loc nu a fost decât un ansamblu de violenţă, de infamii şi scandaluri, cărora este uşor să li se pună capăt prin măsuri politice şi militare.

Revoluţia nu creează viaţă nouă, viaţă mai bună; ea nu creează decât descompunerea vieţii vechi dusă în păcat.

Rusia seniorilor şi a stăpânilor nu mai este şi nimic din ceea ce era în ea pieritor şi vinovat nu mai poate fi înviat. Ceea ce era însă etern în vechea Rusie este indestructibil şi trebuie să facă parte din orice viaţă nouă.

Este ceva schimbat în Rusia, în poporul rus, ceva care îl face de nerecunoscut: expresia figurii ruse s-a schimbat. Nu exista acest fel de figuri în Rusia de altădată.

Tânărul acesta nu e de tip rus, ci de tip internaţional.

…Figura cea mai sinistră la noi nu e deloc aceea a vechiului comunist – care este menită să dispară – ci figura acestui tânăr om nou, în care sufletul Rusiei, vocaţia poporului rus pot fi date pierzaniei.

… Oameni dibaci în afacerile acestei lumi, fără scrupule, dar înzestraţi cu energie, au reuşit să pătrundă şi au proclamat drepturile lor de a fi stăpânii vieţii.

Nostalgia, durerea rusă după Ierusalimul ceresc le va fi necunoscută. Rusia ţăranilor, a gentilomilor, a mujicilor, a călugărilor, a pelerinilor şi a intelectualilor nu a fost niciodată un regat burghez şi de Tiers-Etat.

Comunismul este o luptă contra spiritului şi vieţii morale, iar urmările sale morale sunt mai înspăimântătoare decât urmările sale politice, juridice şi economice, pentru că ele se vor prelungi mai mult în timpurile ce vin. Rusia traversează o epocă de demoralizare, care o face să alerge la bucuriile vieţii, epocă comparabilă aceleia a Directoratului.

Ruşii se obişnuiesc cu sclavia, ei nu mai au aceeaşi nevoie de libertate, ei au schimbat libertatea spiritului cu bunurile exterioare.

Tradiţia culturii se rupe în Rusia. Noi suntem în ajunul unei scăderi îngrijorătoare a nivelului culturii şi a valorii sale. în cea mai mare parte, Rusia devine un imperiu de ţărani civilizaţi. Noua burghezie rusă, sub numele căreia trebuie să înţelegem nu clasa industriaşilor sau a bancherilor, ci tipul antropologic social care a triumfat, va reclama o civilizaţie tehnică şi nu va încerca deloc nevoia unei culturi superioare, totdeauna aristocratică. În mod inevitabil ne pândeşte barbarizarea.

Noile medii intelectuale trebuie să se nască, dar nivelul culturii lor va fi mai jos, ele nu se vor singulariza prin tendinţele superioare ale sufletului.

Această capacitate de sacrificiu a fost dovedită în furtuna revoluţionară. Cea mai mare parte a preoţilor ortodocşi a rămas credincioasă sentimentelor sacre.

Creştinii au dat dovadă că ştiau să moară. Biserica ortodoxă este umilită şi fărâmiţată în exterior, dar ea s-a mărit şi a crescut în glorie. Ea are martiri.

Nu se poate presupune că salvarea va veni din Europa, care nu are a face nimic cu noi şi care, ea însăşi, este în agonie. Nu se poate violenta poporul rus; trebuie să contribuim la regenerarea lui dinăuntru …Ideea comunistă s-a necinstit ea însăşi, ea nu mai poate avea cea mai mică aureolă;

otrava nu va pătrunde deci până la măruntaie. Mişcarea vindecării este lentă, dar este o mişcare organică. Este, înainte de orice, expiaţia minciunii, ieşirea din împărăţia spectrelor şi fantasmelor spre realitate

Dacă popoarele creştine nu se pretează la o tensiune sublimă a spiritului moral pentru îndeplinirea căii creştine, dacă ele nu arată deloc în acest sens cea mai mare activitate, va triumfa atunci comunismul ateu în lume.

DEMOCRAŢIA, SOCIALISMUL ŞI TEOCRAŢIA

Democraţia nu vrea deloc să ştie în numele a ce voinţa poporului este exprimată şi nu vrea să subordoneze voinţa poporului nici unui scop superior. În momentul chiar in care democraţia va defini scopul către care voinţa poporului trebuie să tindă, în care ea va descoperi un obiect demn de voinţa sa şi va fi pătrunsă de o substanţă pozitivă, ea va fi constrânsă să plaseze acest scop, substanţă şi obiect deasupra principiului formal chiar al expresiei voinţei, ea va trebui să le admită drept baze ale societăţii. Democraţia, însă, nu cunoaşte decât principiul formal al expresiei voinţei poporului, la care ţine mai mult decât la orice şi pe care nu vrea să-l subordoneze la nimic.

Ea este tolerantă pentru că este indiferentă, pentru că a pierdut credinţa în „Adevăr”, pentru că este neputincioasă să aleagă un adevăr. Democraţia este sceptică, ea provine dintr-un secol sceptic, dintr-un secol fără credinţă, când popoarele pierduseră criteriile tari ale adevărului.

Democraţia este relativismul extrem, negarea a tot ce este absolut.

Democraţia este un psihologism opus oricărui ontologism. Optimismul extrem este teza premergătoare a democraţiei.

Scepticismul societăţii democratice este optimist şi nu pesimist. Democraţia nu este deloc disperată de pierderea adevărului. Ea are credinţă că expresia voinţei majorităţii, socoteala mecanică a voturilor trebuie să ducă totdeauna la bune rezultate.

În epoca revoluţiei franceze, democraţia revoluţionară, începând cu proclamarea drepturilor şi libertăţilor omului, nu a lăsat să subziste nici o libertate; sub Teroare ea a nimicit orice libertate până la capăt.

Apologeţii democraţiei arată că ea îşi are originea spirituală în proclamarea libertăţii de conştiinţă de către societăţile religioase din epoca Reformei în Anglia.

Conceptul, însă, al unei libertăţi negative, abstractă şi formalistă, închidea în el însuşi o otravă care a ros democraţiile istorice şi prepara în ele ruina libertăţii spiritului.

Ideologia, care afirmă supremaţia şi autocraţia voinţei populare apare când nu mai este voinţă populară.

Această voinţă se revelează în toată viaţa istorică a unui popor prin forma culturii sale generale şi, înainte de toate, ea îşi găseşte expresia în viaţa religioasă a poporului.

…Nu rămâne decât suma mecanică a voinţelor majorităţii şi minorităţii.

Lupta partidelor începe ca şi lupta claselor şi grupărilor sociale şi unitatea nu se poate obţine decât printr-un compromis. Democraţia este tocmai arena acestei lupte, haosul ciocnirii intereselor. Totul este fragil în aceasta, nimic nu e fix: nici unitate, nici stabilitate. E o veşnică stare tranzitorie.

Democraţia recunoaşte suveranitatea şi autocraţia poporului, dar ignoră poporul însuşi;

(…)Voinţa poporului nu este voinţa momentană a generaţiilor noastre, care a rupt cu generaţiile anterioare. Înfumurarea, încrederea în sine a generaţiei actuale, dispreţul său pentru valorile ancestrale, aceasta este tocmai minciuna radicală a democraţiei.

Este ruptura între trecut, prezent şi viitor, negarea eternităţii, adorarea torentului distrugător al timpului.

Când destinul Rusiei este de hotârît, vocea poporului rus întreg trebuie auzită, vocea tuturor generaţiilor lui şi nu numai aceea a unei generaţii trăitoare azi. În voinţa poporului, în voinţa sa comună şi organică, intră legenda istorică şi tradiţiile, memoria istorică a generaţiilor trecute la eternitate.

Ele (democratiile) nu iubesc libertatea decât în sensul indiferenţei cu privire la bine şi la rău, la adevăr şi minciună.

SOCIALISMUL

Socialismul este tipul societăţii autoritare şi, în aceasta, el se aseamănă societăţii şi statului teocratic.

…el utilizează tradiţiile seculare de supunere şi vechile instincte de ascultare.

Dar nu, trebuie să alegem: ori socialismul ori libertatea spiritului, libertatea conştiinţei omeneşti. Dostoievski înţelegea aceasta genial. Socialismul instaurează „o societate de ordin sacru”; această societate rămâne, aşa că nu mai este loc pentru nimic „laic”, pentru nimic liber, pentru nici o alegere, adică pentru liberul joc al forţelor omeneşti.

Socialismul vrea omul întreg în puterea sa, nu numai corpul, ci şi sufletul. El atentează la adâncimea cea mai intimă şi mai misterioasă a sufletului omenesc.

El vrea să dreseze sufletele după mecanică, să le disciplineze aşa încât să se simtă bine în furnicarul omenesc, ca ele să îndrăgească viaţa cazărmilor şi să renunţe la libertatea spiritului.

Fondul spiritului omenesc rămâne impenetrabil statului.

Socialismul vrea să crească copii fericiţi, ignoranţi faţă de păcat. Creştinismul ţine, înainte de orice, la libertatea spiritului omenesc şi, prin urmare, nu admite posibilitatea unui dresaj mecanic al sufletelor pentru paradisul terestru. El lasă Antihristului grija de a o face.

Socialismul reprezintă criza umanismului, criza autoafirmării omeneşti, formulată în democraţie… Marx este un antiumanist. Autoafirmarea omenească se transformă la el în negarea omului… El este o reacţie contra Istoriei moderne şi o întoarecere la Evul Mediu, dar în numele unui alt Dumnezeu.

Societatea burgheză a născut socialismul, ea ne-a dus la acesta. Socialismul este carnea cărnii şi sângele sângelui capitalismului… o singură şi aceeaşi negare a spiritului le însufleţeşte.

Socialismul a moştenit ateismul societăţii burgheze şi capitaliste al secolului al XlX-lea, cea mai ateistă, într-adevăr, pe care a cunoscut-o istoria vreodată.

Este economismul civilizaţiei secolului al XlX-lea care, denaturând organizarea ierarhică a societăţii, a născut materialismul economic, care este un reflex exact al stării reale a civilizaţiei din secolul al XlX-lea. Atunci, într-adevăr, viaţa spirituală nu era decât un epifenomen, o adaptare ideologică la lucrurile pământeşti.

…scopurile vieţii omeneşti s-au întunecat, au fost definitiv înlocuite cu mijloacele vieţii. Această întunecare se produsese deja de mai înainte în civilizaţia burgheză a secolului al XlX-lea, în factorul economic al acestui secol în care organizarea exterioară a vieţii absorbea totul.

Nu se poate înlocui transfigurarea reală prin nici un semn extern, prin nici un simulacru. Schimbarea formei nu este de un ajutor eficace.

Sub veşmântul burghez sau socialist se poate adăposti aceeaşi substanţă sau, mai degrabă, aceeaşi lipsă de substanţă.

…Şi, în viaţa unei societăţi, a unui stat, este voinţa lui Dumnezeu şi nu a noastră cea pe care trebuie s-o căutăm.

TEOCRAŢIA

Eşecul şi imposibilitatea de a realiza teocraţia au dus fatal la experienţa democratică şi la experienţa socialistă. Astfel s-au desfăşurat, una după alta, înfrângerile istorice şi cauza înfrângerilor a fost totdeauna aceeaşi: transfigurarea reală a vieţii înlocuită de semne exterioare şi formale, fie că societatea era teocratic sacrală, fie că era scolastic sacrală.

Teocraţia era conştient simbolistă, în timp ce socialismul este conştient realist.

Şi teocraţiile vechi (domnia socială a Papalităţii în occident, a Sfântului Imperiu în orient) au suferit o înfrângere şi s-au descompus pentru că împărăţia lui Dumnezeu pe pământ nu a fost atinsă de ele în realitate; ea nu a fost decât exterior simbolizată, manifestată prin semne. Statul teocratic, pierzând din ce în ce substanţa sa sacră,, a degenerat, puţin câte puţin, într-un simulacru de împărăţie a lui Dumnezeu aici, pe pământ.

Omul s-a silit să se lămurească pe el însuşi prin el însuşi, într-un fel autonom; de aici, el a trecut la afirmarea de sine prin sine şi această afirmare a sfârşit cu exterminarea omului prin sine însuşi, cu autoexterminarea.

Aceasta este tragedia Istoriei modeme. Trecerea de la heteronomie la autonomie era inevitabilă. O societate întemeiată pe heteronomie nu poate exista veşnic, conştiinţa autonomă se va deştepta inevitabil. Autonomia însă nu trebuie să fie decât un drum spre teonomie, spre o stare de suflet superioară…

În Istoria modernă autonomia a sfârşit nu la teonomie, ci la anomie. Ori în anomie autonomia se distruge ea însăşi, ea devine cea mai rea dintre heteronomii.

În vechea societate teocratică, teonomia nu era atinsă. În moderna societate autonomă nu există deloc teonomie şi, de aceea, această societate nu are nici o substanţă ontologică.

…s-a zis că împărăţia lui Dumnezeu vine într-un fel invizibil. O realizare prea aparentă a împărăţiei lui Dumnezeu este totdeauna suspectă şi comportă ceva neautentic.

Ceea  ce trebuie nu este să răspândim totul în afară, nu este să manifestăm şi să semnificăm o viaţă interioară, ci să cufundăm totul cu adevărat în viaţa spirituală, să revenim în patria spiritului. Este în aceasta o revoluţie mai profundă ca toate acelea pe care revoluţionarii exteriori pot s-o opereze.

Traversăm o criză mondială a tuturor ideologiilor şi a tuturor formelor politicii şi societăţii. Totul pare epuizat deja. În viaţa exterioară nu mai este nimic care să poată inspira popoarele civilizate.

Vladimir Soloviov explică declinul Bizanţului prin faptul că el nici nu încercase să realizeze  creştinismul în viaţă. S-ar putea zice acelaşi lucru cu oarecare variante şi atenuări despre toate statele teocratice vechi, care purtau în ele germenii ruinii lor.

Nu este creştinismul cel care nu a reuşit, ci opera lui Constantin cel Mare, deşi ea a avut o importanţă şi o semnificaţie providenţială. Creştinismul revine – pentru a zice astfel – la starea sa de dinainte de Constantin. Biserica ortodixă rusă este pozitiv întoarsă la această stare.

Democraţii sunt acei despre care se spune că nu sunt nici calzi nici reci şi că, din cauza aceasta, vor fi vărsaţi din gura lui Dumnezeu.

Noi reglăm socotelile unei serii de veacuri în care mişcarea se efectua dinspre centru, din miezul interior al vieţii spre periferie, spre suprafaţa vieţii, spre viaţa socială exterioară.

Şi, cu cât viaţa socială a devenit mai goală şi lipsită de substanţă, cu atât dictatura vieţii sociale asupra vieţii generale a umanităţii a devenit mai puternică. Politica înlănţuie viaţa umană ca pe o formaţie parazitară care îi suge sângele.

Fragmente extrase din volumul Ne salvăm trăind activ ortodoxia. Apărarea identităţii naţionale şi spirituale a românilor. Redescoperirea valorilor creştine.  – Antologie cu texte culese şi comentarii de Radu Iacoboaie (vol. 2, 2007)

Tiberiu Brăilean, Grădinile lui Akademos, Ed. Junimea, Iaşi, 2005 (fragmente):

Universitatea trebuie să serbeze universaliile. Vocaţia sa nu este să creeze specializări înguste, să parceleze câmpul cunoaşterii, ci să creeze şi să disemineze cultură, să înveţe oamenii să gândească, să formeze nu atât inteligenţe, cât caractere. Obiectivul său este omul deplin, miraculos şi misterul său. În loc de aceasta, ea produce în serie mare intelectuali lipsiţi de cultură, produce diplome, parafe şi titluri, cultivă o funcţie preponderent comercială, un soi de negoţ intelectual în care numărul distruge calitatea. Idioţia savantă, beţia de cuvinte, perspectivele obscure s-au cuibărit şi se simt bine în acest spaţiu consacrat al ’’gândirii libere”.

Universitatea nu trebuie să predea ’’materii”, ci spiritualitate. (…)Un profesor este ca un actor, de dorit magistral, un model de erudiţie şi comportament, ce îţi oferă chei de descifrare a tainelor cunoaşterii şi vieţii, de împlinire destinală. De aceea, învăţământul la distanţă este un nonsens. (…) Oricât de mare ar fi orgoliul specialiştilor, ei nu pot vedea dincolo de peştera în care s-au autoclaustrat, de îngustimea propriei specializări, devenind ceea ce Malraux numea “intelectuali lipsiţi de cultură”.

Consider că nu se poate conduce performant (o universitate şi nu numai – n.a.) decât în baza unor principii ce reprezintă atributele Divinităţii: Binele, Adevărul, Dreptatea, Frumosul, Dragostea.

[…]

Apariţia lui homo globalis, cu identitate transmisibilă pretutindeni în “satul global”, despre care vorbea Marshall McLuhan cu mai bine de douăzeci de ani în urmă, şi a noilor mize conflictuale, viteza nemaiîntâlnită cu care se derulează evenimentele, precaritatea funcţionării instituţiilor şi lipsa de control asupra proceselor, ca şi o seamă de provocări pe care omenirea nu le-a mai cunoscut par să-i dea dreptate lui Robert Kaplan, care avertiza că ne îndreptăm către anarhie. […] Aşa cum arăta recent şi Henri Kissinger, spre deosebire de trecutul nu foarte îndepărtat, astăzi ameninţările sunt abstracte şi difuze. ’’Niciodată înainte, spunea el, nu a fost necesar un război fără fronturi şi fără repere geografice bine definite şi să se desfăşoare, în acelaşi timp, eforturi pentru reconstruirea principiilor fundamentale ale unei ordini mondiale, care să ia locul celei dispărute în fumul şi flăcările celor două turnuri de la World Trade Center”. […] Am creat riscuri pentru planetă pe care nici o altă generaţie nu le-a creat. […]

Parafrazându-l pe Nichita Stănescu, nu cumva un guvern mondial a şi apărut, devreme ce n-a apărut încă? Puterea nici nu mai aparţine preponderent statelor. Din primele 100 de puteri economice ale lumii, 51 sunt corporaţii multinaţionale. Primele 200 de astfel de corporaţii deţin 28% din activitatea economică a lumii, iar primele 500 realizează 70% din comerţul mondial. Ele sunt avangarda unei organizări darwiniene a politicii, în care toată lumea se luptă cu toată lumea şi supravieţuieşte cel mai apt. La fel s-a întâmplat şi când principatele feudale au devenit state. Acum, puterea trece preponderent dinspre acestea, dinspre politic, spre economic, spre finanţe, informaţii şi medii de comunicare. Ia naştere un Leviathan corporatist, care acţionează global, sinergic cu mediile politice, academice şi comunicaţionale, bazat foarte mult pe performanţele noilor tehnologii. Cum profetiza Saint-Simon (apologet al comunismului! – n.a.), „guvernarea oamenilor va fi înlocuită de administrarea bunurilor” (omul ca marfă – n.a). În aceste condiţii, democraţia îşi pierde înţelesul (drepturile omului nu mai au sens – n.a.), mai ales că guvernanţii şi guvernaţii nu mai aparţin neapărat unei comunităţi sau unui teritoriu anume, iar ceea ce ne paşte este un regim hibrid, care nu ştim încă prea bine cum va arăta.

[…]

Huntington (Samuel P.) evidenţiază clivajele ce se adâncesc în interiorul societăţii americane, faptul că elitele sale s-au deznaţionalizat şi nu mai reprezintă America profundă, în vreme ce religiozitatea, patriotismul şi ataşamentul faţă de tradiţii, mândria de a fi american rămân, mai curând, apanajul claselor defavorizate. America este condusă de un mic grup de oameni, care au confiscat puterea în scopul dominării întregii lumi, o elită cosmopolită, formată din politicieni, lideri ai marilor corporaţii tradiţionale, proprietari ai unor trusturi de presă şi câţiva intelectuali globalişti, în timp ce majoritatea populaţiei devine tot mai naţionalistă şi mai tradiţionalistă. Aşadar, elite cosmopolite, adevărate „suflete  moarte”, rătăcesc poporul american, târându-l în aventura globalistă, unde îl ameninţă dezastre de proporţii. Soluţia ar fi, în opinia autorului, întoarcerea la origini, la spiritul religios şi autentic patriotic al părinţilor fondatori. (ai naţiunii – n.a.)

Naţionalismul şi patriotismul sunt înfierate ca „forţe ale răului” oriunde în lume, în timp ce excepţionalismul american promite realizarea „naţiunii universale”, prin răspândirea, chiar şi forţată, a valorilor americane în alte societăţi.

[…]

Dar cel mai puternic vector al globalizării este cel economic. Economismul a creat o forţă ce transcende, în desfăşurarea ei tot mai orgolioasă, frontierele naţionale, tinzând spre o piaţă unică, adică spre integrarea vechilor economii naţionale într-o entitate globală, cu erodarea corespunzătoare a rolului şi autorităţii guvernelor naţionale. În context, constată Huntington, marile corporaţii întorc spatele Americii. Concerne mari, cu baza în S.U.A., precum Ford, Motorola, Coca-Cola, Aetne, Kimberly-Clark, Price Castco şi multe altele, au devenit tot mai puţin americane, recrutându-şi conducerea şi mâna de lucru practic din întreaga lume, în slujba intereselor globale, care nu întotdeauna coincid cu cele ale guvernului american. [...]

Viziunile cvasi-profetice ale lui George Orwell şi Aldous Huxley par să fie confirmate, în bună măsură, de desfăşurările actuale. […]Huxley „construieşte” o lume ce astăzi ne apare nu doar ca înspăimântător de posibilă, o anti-utopie de genul celor din imaginarul lui Bosch, privind o lume degradată, răsturnată cu susul în jos, ci chiar o prezenţă reală, generând unele dintre spaimele noastre cele mai profunde: este lumea în care trăim.

Huxley prezintă o lume dominată de „o nouă ordine mondială”, condusă de un organism supranaţional, ale cărui decizii sunt adoptate într-un cadru non-transparent, fără consultarea indivizilor în numele cărora se iau respectivele decizii, un guvern totalitar, o „dictatură binevoitoare”, ce se preocupă de grijile şi nevoile oamenilor aşa cum le înţelege ea, prin prismă ideologică. De fapt, indivizilor mai mult li se creează, prin manipulare, printr-o condiţionare de tip pavlovian, nevoi şi dorinţe, care mai apoi să fie satisfăcute, într-o manieră tipică unei societăţi de consum. Totul lucrează în favoarea unei elite productiviste, ce acţionează şi controlează totul la scară globală. Nu se mai produce pentru a se consuma, ci se consumă pentru a produce, un consumerism ieftin şi gratuit (vezi şi Pascal Bruckner, Mizeria prosperităţii, sau Rene Guenon, Domnia cantităţii şi semnele vremurilor).

[…]

Un alt proces anticipat de Huxley este cel de desacralizare, de pierdere a verticalităţii şi, prin aceasta, de dezumanizare, de alterare a esenţei umane a sistemului de maternitate bunăoară, sau a respectului filial, ajungându-se la o socializare artificioasă, lipsită de comuniune, de solidaritate, de etică. Structura socială nu se mai bazează pe un cod moral puternic, pe valori comune. Dragostea şi căsătoria devin non-valori prohibite şi degradante. Oamenii trăiesc ca într-o rezervaţie, sau într-o imensă eprubetă, cu impresia fermă că aceasta e lumea, că aşa arată ea dintotdeauna…

Produsele „noii culturi” se impun în special prin media, prin filme şi prin publicitate. Un adevărat bombardament mediatic inoculează treptat, subliminal, „valorile” noii ere, programând individul într-o manieră hipnopedică, inculcându-i-se gesturi, atitudini şi comportamente „potrivite”. Aceasta începe încă din copilărie, cu ajutorul televizorului, calculatorului şi al unei educaţii „adecvate” şi continuă, desigur, la maturitate. În ficţiunea (?) lui Huxley, oamenii trăiesc o viaţă secularizată (aceeaşi, timp de secole – n.a.) şi bine „securizată”. Orice urmă de spiritualitate autentică, valorile şi simbolurile sunt deturnate şi distorsionate până la grotesc, golite de sens şi, până la urmă, înlocuite. [...]

Avem nevoie în analiza teoretică şi în acţiunea noastră practică, ce nu trebuie despărţite, de un principiu teandric, divino-uman, integrator, care nu poate fi decât o formă de revelaţie care să recenzeze ideile şi fiinţele până la unitatea propriei sale esenţe, principiu aflat în lume, dar care nu este din lume, ci de mai presus de lume: este principiul cristic, în care integrarea nu e una pur conceptuală, ci existenţială, ontologică. [...]Paul Evdochimov spunea că „nu cunoaşterea limpezeşte taina, ci aceasta din urmă limpezeşte cunoaşterea. Cunoaştem numai datorită celor pe care nu le vom cunoaşte niciodată”.

[…]Pieţele globale de capital implică tranzacţii zilnice de peste două trilioane de dolari, influenţând decisiv cursurile de schimb ale monedelor şi lipsind de independenţă politica economică a guvernelor naţionale. [...]Singura valoare preţuită sunt banii. Întregul sistem este proiectat având în centru idolul monetar (şi înmulţirea banilor – n.a.). Am introdus astfel, în inima economiilor şi societăţilor noastre un fetiş pe care-l slujim cu cele mai sofisticate mijloace disponibile şi care ne condiţionează decisiv viaţa. [...]

Majoritatea fuziunilor corporative procură „prestigiu corporativ”, dar nu aduc cu ele mari avantaje în direcţia eficienţei economice sau a profitabilităţii şi produc schimbări structurale dramatice, pentru care oamenii sunt complet nepregătiţi. În plus, speculaţiile şi falsurile fac ca multe active sau titluri să aibă valori umflate artificial, creând, astfel o buclă financiar-monetară tot mai detaşată de economia reală, un balon de săpun ce se poate sparge la orice turbulenţă, generând crize de proporţii, cum s-a întâmplat în Mexic (1995), Asia de Sud-Est (1997), Rusia (1998), Brazilia (1999), Argentina (2002) ş.a.

[...]

Discrepanţele de avuţie s-au accentuat mai mult ca oricând. O elită globală de speculatori financiari, antreprenori şi specialişti în higt-tech conduce lumea, în timp ce marea majoritate sărăceşte. Diferenţa între venitul pe locuitor între Nord şi Sud a crescut de la 5 USD în 1960 la 15 USD în 2003. Cincimea cea mai bogată din populaţia planetei deţine 85% din avuţia globală, iar cincimea cea mai săracă doar 1,4%. Averea primelor trei persoane cele mai bogate o depăşeşte pe cea a celor 600 milioane cele mai sărace. Chiar în S.U.A, 15% din populaţie trăieşte încă sub pragul sărăciei. … Costurile ecologice ale noii economii sunt încă şi mai grave decât impactul lor social, afectând biosfera şi viaţa umană în general, în moduri ce pot deveni curând ireversibile. Competivitatea în economia globală este atât de acerbă, încât reglementările de protecţie a mediului sunt eliminate în loc să fie întărite, pentru a reduce cât mai mult costurile de producţie. [...]

Reţeaua a devenit forma de organizare dominantă în toate domeniile, iar participarea la aceste reţele a devenit, în zilele noastre, sursa esenţială de putere. Indiferent că e vorba de economie, de educaţie, de politică, de comunicaţii sau de domeniul militar, aceste reţele sunt, de fapt, interconectate la nivel global şi dezagregă puterea statală prin coruperea procesului democratic, devenit astfel, unul plutocratic. … Uniunea Europeană este, în acest sens, cel mai bun exemplu, prin multiplele conexiuni orizontale, interregionale, pe care le asigură. Aici statele au cedat din propria suveranitate, în schimbul unei influenţe crescute a blocului continental la care au aderat. Oricum, adevărata putere nu se mai găseşte nici la nivelul statelor, nici al corporaţiilor, ci al reţelelor financiare globale, pe care nimeni nu le mai controlează cu adevărat.

[...]

După 17 luni de negocieri sterile, eurocraţii au reuşit să-L alunge pe Dumnezeu dintre coperţile Constituţiei, de teama “ameninţării” la adresa laicităţii şi a Republicii. Şi atunci, în ce cred europenii? […]

Această altă modernitate pentru care pledează Burke (Edmundi, în sec. al XVIII – lea), împotriva „Luminilor” şi a raţionalismului cartezian, reflectă o schismă vizibilă până astăzi în Europa [...] Legile morale sunt, potrivit filozofului englez, legi naturale, înscrise în natura umană. […] Moralitatea naturală se manifestă în comportamentul omului şi în funcţionarea instituţiilor sale, în primul rând în religie şi în drept, care formulează limitele morale ale vieţii în comun, în societate, care este cadrul în care adevărata natură umană capătă expresie, dezvoltându-se ca fiinţă morală, virtuoasă. Statul sau comunitatea politică au menirea de a crea şi respecta condiţiile acestei dezvoltări. Politica nu este altceva decât o prelungire a moralei (ce frumos!) în civilizaţie.

[...]

Libertatea pentru Burke nu poate fi înţeleasă decât în contextul diversităţii, al inegalităţilor naturale şi ordinii sociale, al moralităţii, care respectă diferenţa, limitele şi tradiţia. Revoluţia franceză ar fi păcătuit nerespectând toate acestea, introducând un egalitarism şi un individualism periculos, confundând libertatea cu libertinajul şi centralizând excesiv puterea, ceea ce a dus, până la urmă, la pierderea libertăţilor fundamentale şi, desigur, a egalităţii, la distrugerea ordinii sociale, ceea ce reprezintă păcatul capital. […]

Spiritul cartezian a infestat Franţa până în esenţa sa profundă. De aceea, religia cu cei mai mulţi practicanţi aici este Islamul. Chiar un om luminat, erudit, un sociolog eminent ca Edgar Morin ajunge să scrie într-un număr recent din Le Monde des Religions o “Evanghelie a pierzaniei”, în care parafrazează credo-ul creştin “Să fim fraţi pentru că suntem mântuiţi!” cu lozinca “Să fim fraţi pentru că suntem pierduţi!”, propunând o acceptare a crizei de sens, sau acceptând că suntem pierduţi, forjarea unui sens pur uman, plecând de la ideile de fraternitate şi solidaritate, dar fără mântuire. Te strânge în spate…Citind toate astea mi-am amintit de bisericile din Belgia şi Danemarca, pe care le-am văzut transformate în restaurante (brrr!), mi-am amintit cum anul trecut la Paris, un nespălat mi-a ţinut calea către biserică cu un fluturaş pe care desenase o măicuţă fumând sub inscripţia “Să salvăm Republica, să salvăm laicitatea!” Au salvat-o.

Văzând ce imensă nevoie de sacru a relevat moartea Papei Ioan Paul al II-lea, mă întreb ce va urma? Vor urma libertina Olandă, unde sondajele ne arată o rată de 73% împotriva Constituţiei, “putreda” Danemarcă, nerecunoscătoarea Irlandă ş.a.m.d. O civilizaţie bătrână, imobilă, aflată la sfârşitul unui ciclu de dezvoltare şi care nu realizează beneficiile pe termen lung, pe care le poate aduce sângele proaspăt al Estului şi vocaţia sa spirituală.

[...]

Poate că americanii au înţeles mai repede decât alţii miza strategică uriaşă pe care o are acest spaţiu (al lumii arabe sau Orientul mijlociu) în noua eră pe care o vor’’globală” dar un război rămâne, totuşi, un război care, pe lângă toate ororile tradiţionale, poate conduce la discreditarea democraţiei şi la apariţia unui pericol totalitar, ce se naşte chiar în interiorul societăţilor cele mai dezvoltate’’ în numele libertăţii”. Or, adevăraţii creştini ştiu că singurul război îngăduit după chemarea Mîntuitorului este lupta cu propriile păcate… […]

Theodor Codreanu, Transmodernismul, Ed. Junimea, Iaşi, 2005 (fragmente):

Omul izolat de Creator este egoist, opunânduse lumii ca lumen şi neantizând-o, convins că i se cuvine orice. […] Am insistat atât de mult asupra antropologiei creştine pentru a demonstra că există alternativă mai bună la “noul antropocentrism” postmodern. De fapt, acest “nou umanism” este încă o utopie la vechile utopii ale comunismului. Este utopia unui hedonism consumist, care se imaginează cel mai “realist” între “realisme”. Denis de Rougemont spune, însă, că doar omul care se roagă este realist. Or, omul “concret” sau “recent”, creaţie a paradigmei postmoderniste, râde de omul care se roagă şi-l crede anacronic, mitoman etc. Omul postmodern a părăsit atât de mult calea adevărului, încât rătăcirile lui devin demente, paralizat fiind în distracţii, în pornografie şi în violenţă malefică. […]

Secolul al XVIII-lea a adâncit, în Europa, o falie puternică între creştinism şi lume. […] Biserica se depărtase cam de mult de doctrina “simfoniei” care făcuse gloria creştinismului patristic din Bizanţ. Teologia scolastică, indulgenţele şi Inchiziţia au determinat marile zguduiri ale Reformei. […] Uluitor devine faptul că revoluţiile europene se declanşează în numele Luminii. Este o cruntă ironie că în plină domnie a Bisericii lumea se descoperă fără lumen, opacă şi încâlcită, încât începe să creadă că lumina poate veni din sine însăşi, ruptă de religie. Îţi vine să crezi că religia însăşi s-a rupt de Hristos, de vreme ce în numele ei se pot comite orori. Oare nu condamna Inchiziţia luminile minţii, pe un Giordano Bruno, pe un Galilei? […] masoneria îşi va lua misiunea să aducă în lume lumina în locul religiei. Aşa începe Lucifer să treacă drept Dumnezeu. Gloria secolului al XVIII-lea este de a fi al Luminilor. Una din cele mai stranii răsturnări din istoria lumii, încât secolul cel nou se ridică împotriva lipsei de lumină, ajungând să numească evul mediu creştin drept obscurantism (întunecat – n.a.), adică înăbuşitor de lumină în lume!

Când ne gândim la lumea – lumen din teologia creştin-ortodoxă a Părintelui Stăniloae, conchidem automat că Europa se depărtase, de fapt, de marea comoară a creştinismului patristic, acesta, la rându-i fiind înfrânt, ceea ce şi explică prăbuşirea Bizanţului. Omul a mărit, astfel, distanţa dintre el şi lumina Duhului sfînt, recăzând în violenţă malefică. Franţa se pomeneşte în plină criză sacrificială, uitând calea hristică a rezolvării acesteia şi pariind doar pe raţionalismul justiţiei.

[…]

Violenţa în lume nu ţine de ontologic, dar exprimă inaptitudinea diavolului de a crea, o violenţă malefică indusă omului căzut, asociată cu o falsă complexitate opacizantă, dincolo de care tronează nimicul. Moartea e forma ultimă a violenţei, cu o dublă privare de libertate, a victimei şi a călăului. De aceea moartea este ultimul dintre mistere, în faţa căruia toţi suntem “egali”, cum a spus-o Eminescu. Poetul a numit-o enigma, runa. Ea e lumea fără lumen.

Dacă norma augustiniană era Iubeşte şi fă ce vrei!, acum, după André Bercoff, libertatea eului nu mai poate fi îngrădită de iubire, ci e la voinţa nelimitată a individului: “Laissez-moi faire de moi ce que je veux”. Desigur fără nici o autoritate transcendentă. Omul e liber cu telecomanda televizorului în mână, într-un ocean de cultură fără capodopere […]Spre a nu se cădea în elitism, mess-media a decretat vremea showbussiness- ului, a publicităţii, a filmului american contra celui european, care e anacronic prin problematizare şi fineţuri artistice. Tradiţiile au fost abandonate ca rămăşiţe posibile ale trecutului. A trecut pentru totdeauna şi vremea modernismului “disperaţilor”, al lui Kafka, al lui Emil Cioran, al lui Eugen Ionescu şi al altora.[…]

Un conflict de remediat, zice Finkielkraut (Alain), rămâne încă între şcoală şi elevi, fiindcă în vreme ce “şcoala este modernă, elevii sunt postmoderni”, încât se poate vorbi de o criză a învăţământului. În consecinţă, trebuie împachetate gramatica, istoria, matematica, limbile clasice şi depuse la muzeul de curiozităţi, iar în locul lor introduse disciplinele opţionale, muzica rock, cu variantele ei postmoderne, metoda cea mai eficientă trebuind să devină jocul. “Puţin importă ce inteligenţă dezvoltăm prin joc”, precizează Fienkielkraut, important e ca, finalmente, tânărul să ştie a mânui maşina, nu gândirea. Dar toate astea nu-s suficiente. În şcoală şi societate, avem nevoie de o muzică fără Mozart, de o filozofie fără Kant, de o literatură fără Tolstoi, Dostoievski şi Proust, o artă fără Michelangelo şi Brâncuşi etc. Elitele postmoderniste autohtone l-au putut completa uşor pe Fienkielkraut, scoţându-l din istorie pe Mihai Viteazul şi introducând-o pe Andreea Esca, punând la grea îndoială necesitatea prezenţei în manualele şcolare a lui Eminescu, a lui Sadoveanu, a lui Rebreanu, a Mioriţei, locul lor putând fi uşor luat de postmoderniştii în viaţă, care cultivă jocul simulacrelor.

Peste toate, însă marea performanţă a “noului antropocentrism”, apreciază Fienkielkraut, este crearea nu numai al unui om nou, dar al unui nou popor planetar, dincolo de criteriul rasial şi etnic. Iată cum multiculturalismul a dat roade. Cum se numeşte acest nou “popor”? “Tinerii”: acest popor este o apariţie recentă.

[…]

Tinerii au puterea să respingă “convenţiile vestimentare”, să se lepede de literatură, să prefere “benzi desenate”, muzica rock etc., toate contra exprimării verbale: cultura coca-cola în locul culturii cuvântului. […] Or, omul postmodern s-a săturat de a fi persoană… Iată de ce persoana (Je) a fost înlocuită cu Je-une, zice Finkielkraut, recurgând şi el la un joc de cuvinte. Spre a scăpa de ruşinea identităţii naţionale şi individuale (care te mai obligă să te şi exprimi într-un idiom destinat dispariţiei!), societatea postmodernă are datoria să stea cu faţa spre Jeune, spre adolescenţa fără prejudecăţi identitare. […] Era postmodernă, avertizează filosoful francez, este a vidului existenţial, ca ultimă fază a democraţiei. Delirul mascator al nimicului, a apărut din lungul hedonism al consumatorismului occidental, culminând în “idolatria valorilor juvenile”. Dacă burghezul a fost figura centrală a modernismului, locul i-a fost luat, în postmodernism, de adolescentul fără personalitate: “Le Bourgeois este mort, vive l’Adolescent!” Înlocuirea conceptului de popor cu acela de jeunesse, observa şi Edgar Morin, înseamnă apariţia unei “bioclase”, în spiritul politicii corecte americane. Postmodernitatea riscă să fie dictatura minorităţilor de diverse soiuri, a discotecilor, a copiilor care cântă şi dansează. Aneantizarea semnificaţiei, din care postmodernii îşi fac un titlu de glorie, dezvoltă în creierul uman “emisfera nonverbală”: ”Noi suntem lumea, noi suntem copii”. Este izbânda infantilismului, a barbariei, a lui Zombie …

[…]

„Jocul” poate înlocui memoria tradiţiei, a istoriei, a familiei. Nu întâmplător noii ideologi declară istoria ca teritoriul minciunii, de care trebuie să ne debarasăm prin postistorie (conform „sfârşitului istoriei”, pronunţat de Fukuyama – n.a.). [...] postmodernismul pretinde, mai departe, că a deschis un nou ev cultural şi civilizaţional. [...] Acum, el (Alain Finkielkraut) ne surâde din utopia jeunesse, pe care am calificat-o drept cea mai iresponsabilă agresiune educaţională din istoria lumii împotriva copiilor şi adolescenţilor. În noul „paradis” terestru, norma „libertăţii” este cea intuită de Ivan Karamazov: Dacă Dumnezeu nu există, atunci totul este permis [...] Jocul „poporului” jeune, în schimb, a putut prinde repede teren pe ruinele lui homo sovieticus, cu varietăţi în celelalte ţări foste comuniste. Şi prinde ca orice simulacru sau kitsch, aşa cum au prins mărgelele de sticlă la popoarele amerindiene, atunci când au venit europenii, exersaţi în viclenii, ca să le jefuiască aurul strămoşilor. [...] Prima defecţiune a modernităţii a fost hegelianismul ei funciar, cu idolatrizarea ideii de progres, condiţia dintâi a istoriei. […] Moartea istoriei este strâns legată de distrugerea metafizicii, dar şi de „moartea” lui Dumnezeu. Apusul metafizicii şi al istoriei este coroborat cu eliminarea fundamentului.

[…]

Adevărul nu e niciodată relativ, ci numai minciuna. În relativismul adevărurilor umane se găseşte întotdeauna o doză de minciună, ca parte a diavolului. Nu adevărul este relativ, ci minciuna, care ascunde o parte a adevărului. [...] Or, când Vattimo obţine relativitatea adevărului în istorie şi în metafizică prin alungarea lui Dumnezeu, pe urmele lui Nietzsche, el nu face altceva decât să înlocuiască micile ciupeli la cântar specifice învingătorilor din istorie cu falsificarea însăşi a cântarului, ignorând că această falsificare înseamnă a recunoaşte domnia exclusivă a diavolului, într-o lume devenită opacă.

Şi atunci mai putem conchide împreună cu Vattimo (Gianni) că „nihilismul deplin e unica noastră chanse…”. Gândul acesta e mai degrabă iresponsabil, fiindcă duce la curmarea oricărei şanse pentru om şi lume. Zadarnic încearcă s-o îndulcească Vattimo zicând că Nietzsche n-a intenţionat să distrugă toate valorile ca atare, ci doar valoarea supremă”, Dumnezeu. El cade, astfel, din confuzie în confuzie, deoarece Dumnezeu nu este valoarea supremă, ci doar adevărul fără nici un rest de minciună. Valori supreme inventează oamenii, după diverse criterii, dar Dumnezeu este deasupra oricărui criteriu. [...] Te întrebi pe ce lume continuă să trăiască filosofii. Dimpotrivă, e suficient să deschizi ochii şi să constaţi că în lume violenţa, cu cât ne depărtăm de Dumnezeu, cu atât sporeşte. Ba, mai mult, modernii şi postmodernii au generalizat violenţa în mass-media, cea mai postmodernă ţară de pe glob producând o industrie colosală de filme sufocante prin violenţă. [...] Dar postmodernismul nu înseamnă doar moartea lui Dumnezeu, a metafizicii, a istoriei şi a umanismului tradiţional, ci şi a celorlalte valori, în care prim-planul îl ocupă, desigur, arta.

[…]

Aversiunea lui Foucault faţă de heterosexuali a ajuns până acolo încât a emis teza că „discriminarea” sexuală în bărbat şi femeie este o structură impusă de societate, nefiind „naturală”, astfel că îi rămâne omului, ca sarcină a „noii antropologii” (!), o revoluţie comparabilă cu a Supraomului nietzschean. Iar prima teză a acestei revoluţii ar fi: „Trebuie să ne eliberăm de instanţa sexului, teză asociată cu întrebarea cheie: ”Avem nevoie de un adevărat sex?” Evident, răspunsul e negativ (potrivit pentru Foucault, nu şi pentru toţi oamenii – n.a.). E nevoie de o desprindere a omului de natural, de biologic, de sub tirania sexului[…] „Foucault este un vizionar: el prevede o nouă cultură şi civilizaţie, cu un stil de viaţă „gay”, în care înclinaţiile heterosexuale să fie excepţia, iar nu regula. De aici repulsia lui Foucault (dar şi a celorlalţi filosofi ai nonidentităţii) faţă de origine, de identitate. Ambiguitatea fiinţei care-şi neagă originea duce la necesitatea transformării radicale şi perpetue a omului.

[…]

În orice caz, descreştinarea Europei era privită de Eminescu ca pe cea mai mare catastrofă istorică de la căderea Bizanţului. [...] Dimpotrivă, lui Nietzsche ireligiozitatea modernă îi apărea ca tonică, înlăturarea de ultim obstacol în calea libertăţii omului. (sau, mai degrabă, aşa apare Nietzsche în tălmăcire postmodernă). El n-a vrut să ştie că păzitorul libertăţii omului e Dumnezeu, iar nu diavolul. El n-a vrut să ştie nici de afirmaţia lui Baudelaire că viclenia cea mai frumoasă a diavolului e să ne facă să credem că nu există. A crezut că omul, prin sine , îşi poate păzi singur libertatea. Omul nu are nimic de păzit, fiindcă Dumnezeu l-a creat liber.

[…]

Deşi postmoderniştii îi dau dreptate lui Nietzsche şi-l ignoră pe Eminescu, se dovedeşte că Nietzsche, cel interpretat de portmodernişti, e pierzător, iar Eminescu – câştigătorul încă ignorat. Şi asta se vede din rezultatul filosofării lui Nietzsche: el a visat la apariţia supraomului şi a rezultat subomul sau omul recent postmodern. Atât de apropiat de Nietzsche în critica vechii antropologii şi a metafizicii, Eminescu se desparte de acesta decisiv. Piatra lor de hotar poate fi şi critica epigonismului. Poetul român dă credit înaintaşilor iar nu epigonilor. Punctul de divergenţă este credinţa. (Eminescu e un gânditor profund creştin). Epigonii lui Eminescu sunt „modernişti” şi, deopotrivă „postmodernişti”.

[…]

Ştiut e că şi Eminescu e un antihegelian, dialectica lui fiind, în realitate, o antitetică. E una dintre acele întâlniri stranii dintre Eminescu şi Nietzsche, dovadă că ei gândeau la fel (genial – n.a.), dar în ecuaţii ontologice total diferite. O „ecuaţie” sofistică, la Nietzsche, în spiritul adevărului, la poetul nostru.

[…]

Dacă în 15 ani de tranziţie postcomunistă România a fost (şi mai este) cea mai slabă ţară din vechiul sistem, e fiindcă i-a lipsit intelighenţiei o veritabilă conştiinţă naţională. Şi aici se vede cât de bine a lucrat ideologia comunistă la neantizarea acestei conştiinţe. Iar intelectualii care au pus mâna pe frâiele culturii după 1989 s-au trezit în bună companie cu ideologia postmodernistă a stângii americane, iluzionându-se – culmea ironiei! – că face o politică de „dreapta”. [...]

[...]

Goma reprezintă conştiinţa naţională de sorginte eminesciană, în contra pseudo-naţionalismului de tip ceauşist. Înfrânt ca disident şi alungat din ţară în anii lui Ceauşescu, el este astăzi înfrânt ca naţionalist. E un alt paradox, fiindcă Paul Goma n-a dat niciodată impresia că e un militant naţionalist. Şi nici nu e. Dar îi pasă profund de destinul României, ca urmaş al urieşeniei naţionale basarabene a lui Constantin Stere. Goma trăieşte acum sărac şi bolnav la Paris, după cum la fel trăiesc mulţi scriitori din ţară, spre deosebire de o minoritate profitoare, care şi-a asumat rolul de neoactivişti, „formatori” şi „diriguitori” de opinie în numele unei pseudo- societăţi civile.

[...]

Christophor Norris, într-un studiu din 1991 (Ce nu e în ordine cu postmodernismul?), constată că, intrat în politică, postmodernismul îşi pierde bruma de predispoziţie ludică şi ameninţă să fie „o adevărată catastrofă”, căci deformează, în primul rând, generaţiile tinere, ceea ce confirmă constatările lui Alain Finkielkraut produse ceva mai devreme. Dacă acestea sunt simptome de postmodernitate, România se poate lăuda că se găseşte în avangarda curentului, devenind încă de pe acum oglinda lumii viitoare. Există, altminteri, un contrast izbitor între spectacolele – parodii distractive din televiziuni şi starea naţiunii.

Mai mult, postmodernismul românesc a creat un nou tip uman – teleintelectualul, ipostaziat în analist politic, economic, cultural. „Sunt oare, neapărat, elitele mediatice veritabile elite?” se întreabă Adrian Dinu Rachieru. În realitate, e vorba de o pălăvrăgeală infinită, de o perfectă perpetuare a ceea ce Mircea Iorgulescu numea marea trăncăneală, referindu-se nu numai la eroii lui Caragiale. E la mijloc o exhibare narcisistă, caracterizată de conformism politic pus în slujba intereselor individuale şi de grup, cum observa şi sociologul francez Pierre Bourdieu. „Dacă revoluţia va fi ratată, ne atenţionează Rachieru, elitele vor trebui să răspundă la judecata Istoriei”. Părerea mea e că nu se vor sinchisi de starea naţiunii, fiindcă mentalitatea postmodernă nu aduce nici o responsabilitate faţă de patrie, nemaivorbind că în faţa Istoriei nici atât, din simplul motiv că am trăi nu în istorie, ci în postistorie. Adrian Dinu Rachieru invocă opinia lui Mihai Ungheanu conform căreia „Cine se plasează în afara ţării reale nu poate fi elită”.

[...]

Modelul noului nomadism este, desigur, american. America absoarbe nu numai migratori de pe întreg globul, dar şi-n interiorul statului nu mai există prejudecata ataşării de locul natal (sau de patrie) [...]Nomadismul postmodern, eliberat de orice complexe mesianice naţionale, religioase, culturale, pare a fi spaţiul paradisiac al globalizării.

[...]

Se pare că, în România, primul criteriu de promovare în funcţii de importanţă naţională (ca şi Uniunea Scriitorilor Români ş.a. – n.a.) a unui individ este lepădarea de Eminescu (dar acelaşi Eminescu reunindu-i pe toţi adevăraţii intelectuali! –n.a.). Exact după acelaşi criteriu i-a fost plasat preşedintelui Emil Constantinescu un consilier politic, Cristian Preda, tot mutant postmodernist, imediat după ce a declarat în faimosul număr din Dilema că Eminescu este nul din toate punctele de vedere.

[...]

Ateismul postmodern este ultima fază a secularismului început de mişcările protestante şi amplificat de Revoluţia Franceză, până în zilele noastre.[...] Uriaşul progres al Occidentului s-a făcut cu preţul nevăzut al pierderii credinţei. Intelectualii hiperraţionalişti ai Europei au militat constant pentru demagificarea lumii, adâncind antiteza monstruoasă religie/ştiinţă, până la pierderea totală a sensurilor cu care se mândreşte, doctrinar, postmodernismul. Antitezele monstruoase înlesnesc întotdeauna apariţia unui gol, a unui vid fiinţial, cum a observat Eminescu. În cazul Europei, acest vid lăsat de secularizare a fost umplut de numeroase secte religioase, dar mai cu seamă de cele două mari „religii” ateiste: comunismul şi nazismul. Acestea sunt marile „roade” ale capitalismului care şi-a pierdut rădăcinile religioase.

[...]

În vreme ce creştinul occidental îşi poate permite luxul de a nu mai fi creştin, ateismul fiind forma lui de a fi extremist fără a lăsa impresia extremismului (ideologic, prin cultul libertăţii extreme – n.a.), extremismul islamic nu-şi îngăduie luxul de a nu fi fundamentalist, ceea ce este, în realitate, tot o abatere radicală de la preceptele Coranului. Ciocnirea devine, astfel, inevitabilă, căci nu miza credinţei intră în joc, ci mizele politice şi ideologice. Occidentul secularizat acuză islamul ca fiind ostil modernizării şi progresului (condus fireşte de Israel şi S.U.A. – n.a.). E o iluzie ideologică lucrând în defavoarea Occidentului. [...] Estimp, europenii atei nu văd că, în realitate, islamul cucereşte paşnic Occidentul, slujindu-se de armele democraţiei, ale modernităţii, contrazicându-i, astfel, pe ideologii europeni care-i cred „primitivi” pe orientali.

[...]

Cazul feminismului este revelator, o rătăcire cu consecinţe grave pentru umanitate, căci, în realitate, este un grosier anti-feminism. Feminismul postmodern e o pornire contra firii, deoarece vrea să adopte „virilismul”, să dobândească pseudo-drepturile bărbaţilor: grosolănie, cinism, viaţă aventuroasă, violenţă, neglijarea familiei, fumatul, drogurile etc. Din acest punct de vedere, critica feminismului aminteşte de cea a lui Nietzsche.

[...] Dar, surprinzător, există câteva puncte comune între neo-gnostici şi feminişti, care, la rându-le, sunt tot nişte gnostici. Adepţii ambelor tabere năzuiesc la mai mult de a fi doar nişte militanţi laici, visând la întemeierea unei noi religii în zona New Age. De aceea, ţinta comună este „demitizarea” lui Iisus şi, deci, răpunerea creştinismului considerat muribund. [...] De la o emancipare firească a femeilor, feminismul a putut ţinti să devină o nouă religie împotriva creştinismului, îndeosebi. Nu altul e mesajul cărţilor de mare ecou ale lui Dan Brown, din seria Codul lui Da Vinci. Autorul este sclipitor de inteligent şi a avut dibăcia să recurgă la formula cărţilor de consum, atât de căutate în Kitsch-ul postmodernist.

[...]

Viclenia glosatorilor gnostici vine de acolo că ocultează esenţa creştinismului ca religie a iubirii, propunând alternativa Sexualităţii sacre. În asemenea demers, sunt manipulate cu multă abilitate erorile Bisericii, care n-au fost puţine în decursul istoriei, îndeobşte prin instituţia Inchiziţiei (justificabile, parţial poate în parte, în context, în acele vremuri tulburi, când credulitatea şi bunătatea creştinilor erau atacate şi uşor de exploatat – n.a.). Fireşte, ignoră ortodoxia răsăriteană care n-a cunoscut Inchiziţia. În esenţă însă, disputa se reduce la opoziţia dintre agapè, iubirea împlinită în instituţia căsătoriei (în creştinism), şi iubirea pasională, pură (în erezii). Fenomenul a fost analizat cu ascuţită luciditate de Denis de Rougemont, în cunoscuta sa lucrare Iubirea şi Occidentul.

Cercetând mai în profunzime lucrurile, paradoxal, mişcarea feministă postmodernă are o influenţă nefastă asupra familiei, destrămându-o, căci, neaşteptat lucru, duce la isterizarea şi masculinizarea femeilor [...]. Departe de a crea o „religie a echilibrului”, feminismul declanşează un dezechilibru cu adevărat grav, punând civilizaţia pe o pantă a autodistrugerii demografice nu doar spirituale. [...] Altfel spus, o veritabilă revoluţie a omenirii nu poate fi ruptă de întoarcerea la familia creştină, de care lumea postmodernă s-a depărtat sinucigaş. E o naivitate crasă să crezi că unul dintre sexe poate decide în faţa Sfântului Duh, ca ipostas al dumnezeirii treimice. Femeia, ca individ uman în sine, nu e mai bună decât bărbatul. Creştinismul nu e o religie „masculină” şi familia nu înseamnă raport de la stăpân la slugă între cele două sexe.

…o revoluţie de tip feminist, cum preconizează Dan Brown şi comilitonii împotriva creştinismului, este o utopie menită să destrame familia creştină…

„Dacă civilizaţia noastră – spune Denis de Rougemont – trebuie să supravieţuiască, ea va fi nevoită să înfăptuiască o mare revoluţie: să recunoască faptul că instituţia căsătoriei, de care depinde structura ei socială, este mai importantă decât iubirea cultivată de ea şi pretinde o altă temelie decât o fierbinţeală frumoasă”.

[...]

[...] atitudinea postmodernistă [...]  a înlocuit afectivitatea (iubirea) cu sexualitatea. “Noi suntem – zice Basarab Nicolescu – cei care am ucis Erosul acestei lumi, favorizând dezvoltarea deşănţată a masculinităţii lumii noastre. Erosul a fost înlocuit cu mascarada erotică, nunta feminităţii şi masculinităţii cu o eliberare sexuală ce are toate caracteristicile unei sclavii (în măsura în care fiinţele umane devin anexele propriului sex), iar iubirea, înlocuită cu supravegherea atentă (posesivă – n.a.) pentru apărarea teritoriilor.” În arta şi literatura postmodernistă există o invazie de limbaj pornografic de cea mai joasă speţă. […]