Din articolul De ce copiii din zilele noastre sunt mai agitaţi decât cei din trecut?:

“Educaţia trece printr-o criză fără precedent în istorie. Elevii se simt daţi la o parte, nu se concentrează, nu au plăcerea de a învăţa şi sunt agitaţi. A cui e vina? A elevilor, sau a părinţilor? Nici a unora, nici a celorlalţi. Cauzele sunt mai profunde.

Principalele cauze sunt produsul sistemului social care a stimulat, într-un mod înspăimântător, fenomenele care construiesc gândurile, scrie Augusto Cury în cartea sa,“Parinti straluciti, profesori fascinanti”.

(…)

Dar astăzi există o hiperactivitate funcţională non-genetică – SGA. Care sunt cauzele SGA?

Prima, aşa cum am spus, este excesul de stimuli vizuali şi sonori produşi de televizor, care atacă teritoriul emoţiei.

A doua este excesul de informaţie.În al treilea rând, paranoia politicii de consum şi a excesului de culori, care îngreunează interiorizarea.

Toate aceste cauze stimulează construcţia gândurilor şi generează o psihoadaptare la stimulii rutinei zilnice, adică, o pierdere a bucuriei izvorâte din lucrurile mici de fiecare zi.

În ce priveşte excesul de informaţie, este fundamental să se ştie că un copil de şapte ani din zilele noastre are mai multe informaţii în memorie decât o persoană de şaptezeci de ani, de acum un secol sau două.

Această avalanşă de informaţie excită într-un mod neadecvat cele patru mari fenomene care citesc memoria şi construiesc lanţuri de gânduri.

O persoană cu SGA nu reuşeşte să-şi administreze gândurile în totalitate şi să-şi liniştească mintea.

Educaţia merge spre faliment, violenţa şi înstrăinarea socială cresc, pentru că, fără să ne dăm seama, comitem o crimă contra minţii copiilor şi adolescenţilor.”

 

Sabotajul sistemului educational:

 

Din articolul Despre sistemul de învăţământ şi procesul Bologna:

„Parcursul de licenţă a devenit un fel de liceu. A fost imposibil ca materiile studiate în 4 ani să se comprime în trei ani. În foarte multe cazuri, au fost sacrificate cursurile opţionale, rămânând numai curricula obligatorie, impusă de minister. Au fost păstrate materiile absolut necesare pentru ca studenţii să aibă o idee despre domeniul pentru care au optat. Astfel, în timpul studiilor de licenţă nu se poate vorbi de nici un fel de specializare a studentului, ci doar de un parcurs general în disciplină. Un alt rezultat este simplificarea examenului de final de studii, care înainte de Bologna consta într-un examen scris din materia studiată în facultate şi susţinerea lucrării de licenţă, care trebuia să aibă în jur de 100 de pagini. Astăzi, în unele facultăţi s-a renunţat la examenul scris, iar lucrarea de licenţă are în jur de 40 de pagini. De aceea, nivelul studenţilor atunci când termină facultatea este din ce în ce mai scăzut.

Logica sistemului merge în sensul că un procent din ce în ce mai mare dintre absolvenţii de licenţă se înscriu ulterior la master. Problema acestora este de altă natură: ei trebuie să lucreze ca să se întreţină la studii, pe de o parte, iar pe de altă parte pentru că presiunea pieţei muncii este foarte mare şi la majoritatea posturilor se cere experienţă. De aceea, tinerii trebuie să intre în câmpul muncii cât mai devreme, pentru a nu pierde acest tren. A face 8 ore pe zi de lucru şi 3 ore de studiu la şcoală este inuman. Ca să nu mai vorbim de faptul că „studiu” înseamnă în proporţie de 70% studiu individual, la bibliotecă; ceea ce predă profesorul la clasă în 3 ore pe săptămână este absolut insuficient pentru ca un student să fie bine pregătit la o materie. De aceea, nivelul studenţilor atunci când termină masterul este doar rareori foarte bun.

Datorită sistemului Bologna, numărul locurilor la doctorat este din ce în ce mai mare în toate disciplinele. În universitatea tradiţională, o teză de doctorat dura între 5 şi 9 ani. Este un timp de reflecţie şi de maturizare intelectuală. Majoritatea profesorilor foarte buni de astăzi au făcut asemenea teze. O astfel de lucrare putea ajunge, în disciplinele umaniste, şi la 2000 de pagini. Astăzi, tezele de doctorat pot avea şi 250 de pagini. Susţinerea tezelor se face pe bandă rulantă, şi nu numai că solemnitatea momentului s-a pierdut, dar comunitatea academică este din ce în ce mai puţin interesată de discutarea tezelor în catedră/departament sau de susţinerea publică, datorită faptului că uneori e nevoie să se susţină 10-15 teze într-o singură şedinţă. Standardele tezelor de doctorat au coborât foarte mult.

Nimeni nu are vreun interes ca studenţii slabi să fie eliminaţi din sistem. Dimpotrivă. Rata de nereuşită face ca facultăţile care ar înregistra-o, eventual, să fie cotate mai slab şi să li se aloce mai puţine locuri în anii următori. Pierderea unui student înseamnă pierderea unui cap de finanţare. La doctorat, studenţii care nu reuşesc să termine blochează locurile existente la şcoala doctorală şi prin urmare şi finanţarea. Aşadar, există un interes în sistem să se tolereze lucrările mai slabe tocmai pentru ca funcţionarea sistemului să nu se blocheze. Nivelul tezelor de doctorat este în scădere (şi nu numai în România).

 Salariul unui cadru didactic universitar la mijloc de carieră este, în România, între 300 şi 400 de euro. Nu este deloc un salariu motivant, care să atragă în sistem pe studenţii cei mai buni (un începător nu depăşeşete 200 de euro). …

-        Datorită sistemului finanţării pe cap de student, orice facultate are interesul să aibă cât mai mulţi studenţi. În general, numărul acestora creşte de la an la an. Nu şi numărul profesorilor. Astfel, un profesor care înainte de introducerea acestui sistem se ocupa de 40 de studenţi la un curs, acum trebuie să se ocupe de 200. Adică: ore de consultaţii pentru 200 de studenţi, 200 de lucrări de examen, 200 de referate pe semestru. Nu te poţi ocupa de 200 de studenţi la fel cum te-ai ocupa de 40. Nici măcar nu ajungi să-i cunoşti după nume. De aceea, nivelul predării este din ce în ce mai scăzut.

Se pune un accent din ce în ce mai mare pe cantitate; în aceste condiţii, nu este de mirare că se publică din ce în ce mai rar monografii rezultate din ani de cercetare în arhive. Şi din ce în ce mai des, colaje cu iz eseistic, articole ce par mai degrabă de opinie decât de cercetare (un pretins corifeu al ştiinţelor politice a numit asta, odată, „analiză de idei”), culegeri de articole publicate prin ziare sau pe bloguri. Totuşi, şi acestea cer timp. Aşadar, timpul în care predăm şi ne ocupăm de studenţi este din ce în ce mai restrâns. Nu este de mirare că facem aceste lucruri la un nivel mai scăzut decât noi înşine ne-am dori.

-        A treia dimensiune a vieţii profesionale a unui cadru didactic universitar este atragerea de fonduri. Dacă primele două sunt absolut fireşti şi ar putea fi totuşi făcute în manieră onorabilă, cea de-a treia este completamente contra naturii. Avem o presiune din ce în ce mai mare să aplicăm şi să câştigăm finanţări pentru proiecte de cercetare. Universitatea din Bucureşti – dar, după ştiinţa mea, nici o Universitate din ţară – nu are un serviciu specializat care să se ocupe de partea birocratică şi financiar-contabilă a redactării proiectelor.

Aşadar, profesorul de greacă veche trebuie să imagineze un buget, eventual defalcat pe acţiuni/pe luni/pe componente şi să completeze formulare de sute de pagini pentru a solicita finanţare pentru un proiect al cărui conţinut se poate descrie în 5 pagini. Mai mult decât atât, conţinutul cercetării este direcţionat – îndrăznesc să spun, direcţionat politic – datorită preferinţei pentru finanţarea unui anumit tip de subiecte.

Profesorii/cercetătorii vor propune aşadar proiecte de cercetare în acele domenii despre care se ştie că vor fi finanţate prioritar, deşi poate că interesele lor de cercetare nu merg în direcţia respectivă. Revenind însă la subiectul timpului, redactarea şi depunerea de proiecte este o activitate care consumă enorm de mult timp, mai ales pentru cineva care are pregătire în cu totul alt domeniu. Acest timp se ia din timpul dedicat, pe vremuri, studenţilor. Aşadar, nu trebuie să ne mirăm că nivelul actului didactic scade.

La toate aceste activităţi se adaugă o birocratizare din ce în ce mai intensă a întregului sistem. Ni se cer din ce în ce mai multe hârtii şi activităţi administrative – comisii de calitate, participarea la diverse consilii, şedinţe etc. Toate acestea, desigur, în timpul pe care ar trebui să ni-l petrecem pregătind cursurile, stând pe la arhivă sau pe la bibliotecă, sau citind cu atenţie lucrările studenţilor.

Linkuri similare:

Școala de acasă: învățământ de rezistență

Nicolae Iorga: Se creează acum un nou tip de om universal, omul de nicăieri

Modelul economic falimentar și decăderea învățământului