Rosia Montana petitie2

de John Médaille

Un prieten mi-a trimis acest documentar*. Este o „piesă moralizatoare” modernă, dacă sintagma de „principii morale moderne” nu este o contradicție în termeni.

Documentarul are 54 de minute (http://vimeo.com/moogaloop.swf?clip_id=3128543&server=vimeo.com&show_title=1&show_byline=1&show_portrait=0&color=&fullscreen=1). Dacă nu aveți timp să îl vizionați, permiteţi-mi să vă ofer un rezumat:
Pe scurt, există o mină de aur în Roșia Montană, o localitate din România. Aceasta nu este o noutate. A existat mereu o mină de aur în Roșia Montană și putem explora încă galeriile săpate de romani (…). Aurul nu este singura bogăție de care dispune Roșia Montană. Muntele are și zăcăminte de argint și cupru, însă aceasta nu este toată bogăția regiunii. Zona este un loc de o frumusețe cuceritoare, după cum puteți vedea în film, dar are și câmpii fertile, pășuni mănoase și râuri bogate în pești. Este suficientă bogăție naturală și nimic nu ar trebui să-i oprească pe oameni să beneficieze de prosperitatea naturală și să fie fericiți.

Însă prosperitatea si fericirea nu există în localitate. Este, de fapt, o zonă săracă. Nici aceasta nu este o noutate. Noutatea este că o companie canadiană intenționează să înceapă o exploatare minieră în Roșia Montană. Dar „exploatare minieră” poate că nu e tocmai cuvântul potrivit. Mai curând, ei intenționează să distrugă muntele, iar pentru aceasta trebuie să distrugă localitatea. Vor să înlocuiască satul cu un lac de cianură și să obțină din fiecare tonă de rocă nimicită un grăunte de aur. Plănuiesc ca, în numai 17 ani, să transforme întregul munte într-un morman de zgură. (…)

Nu sunt pe poziția de a spune sătenilor ce ar trebui să facă. Nu este nici localitatea mea, nici țara mea și doar oamenii de la Roșia Montană și guvernul României pot lua decizii în privința aceasta. Dar dacă localnicii decid să rămână sau să plece, decizia pe care o vor lua reflectă un aspect al unei realități mult mai grave. Mai precis, al unei realități absurde proprie capitalismului corporatist, dar de care nimeni nu pare a-și da seama. Aceasta este: Roșia Montană este o regiune de o mare bogăție naturală, DAR OAMENII NU AU NICIUN VENIT (după cum afirmă în film unul dintre săteni). Acest loc este înzestrat cu toate darurile pe care un Dumnezeu iubitor le-ar putea oferi unei porțiuni de pământ: munți plini de minerale, văi acoperite de gospodării, pășuni pline de animale, râuri bogate în pești. Este o regiune care ar putea să asigure existența a zeci de mii de oameni, care ar trăi în pace și prosperitate – așa cum s-a și întâmplat în trecut –, dar, în capitalism, aceasta nu poate asigura subzistența nici pentru o mie de oameni. O zonă care ar putea fi prosperă și locuită de oameni fericiți a fost transformată, în mod forțat, într-un ținut inert. Există bogăție, o bogăție reală, dar oamenii nu au de muncă pentru a-și putea asigura traiul, și – mai ales tinerii, care reprezintă viitorul – consideră că trebuie să plece de acolo. Însă dacă părăsesc regiunea, cu puținii euro oferiți de canadieni, cine îi poate învinovăți?

Absurditatea este că, în timp ce localnicii dispun de bogăție reală, canadienii posedă bogăție financiară și, în capitalismul corporatist, ultima este mai importantă decât prima. Bucățile de hârtie printate sunt mai grele decât aurul. Sterilele bancnote sunt mai „roditoare” decât câmpiile mănoase. Putem râde de această glumă, dar și țara noastră [SUA] a căzut în această capcană. În țara noastră, nu mai puțin decât în România, oamenii care nu produc altceva decât niște bucăți de hârtie (numite instrumente financiare derivate) au îngenuncheat o țară imensă. Aceștia nu au contribuit nici măcar cu o picătură la bunăstarea țării, dar din bogăția reală a țării noastre le-am plătit sute de miliarde de dolari și încă le vom mai plăti ca răsplată pentru eșecurile lor.

În capitalism, ordinea firească a lucrurilor este inversată. Banii care ar trebui să constituie doar un mijloc prin care se realizează schimbul de bunuri reale, devin stăpânii bunurilor reale și ai oamenilor. Legătura naturală dintre bogăție și muncă este anulată, iar cei care dețin bogăție reală câștigată prin muncă reală devin sclavii celor care dispun de bogăție financiară fără a munci.

Situația din Roșia Montană se întâlnește peste tot în lume unde există bogăție care poate fi exploatată. Un exemplu evident este petrolul. Petrolul conferă regiunii unde se găsește posibilitatea de a fi prosperă, dar, în general, oamenii unei țări bogate în petrol nu beneficiază nici de bogăție, nici de locuri de muncă. Bogăția se concentrează în mâinile câtorva oameni, care sunt de obicei străini, aflați mână în mână cu politicienii locali, clienții lor, în timp ce restul oamenilor nu au de muncă și, în consecință, nu se pot bucura nici de prosperitate. O parte infimă din bogăție, alocată cu zgârcenie, e singurul lucru la care pot spera. Poate fi o parte mai generoasă, cum fost în Arabia Saudită; uneori este un venit derizoriu; dar de cele mai multe ori, populația nu au niciun câștig. Doar în puține țări, ca, de pildă, în Norvegia, astfel de bogății au fost considerate drept proprietate comună a națiunii și au fost utilizate pentru a spori bunăstarea reală a cetățenilor, astfel încât aceștia să poată face față vremurilor când petrolul se va epuiza.

Obținem în timp aurul din pământ. Este normal sa fie așa. Este o resursă de care beneficiază epoci întregi, și nu doar o singură generație și, în mod sigur, nu o generație de străini. Muntele oferă fiecărei generații mici cantități, astfel încât oamenii să se bucure la sfârșitul fiecărei zile sau să le dăruiască mici cadouri soțiilor și copiilor lor. Copiii vor crește și vor oferi, la rândul lor, daruri celor din familiile lor. Dar canadienii vor să comprime în 17 ani 2000 de ani de minerit, să extragă, dintr-o lovitură, toată bogăția munților roșii și să lase în urmă un deșert. Ei spun că vor lăsa în urmă o grădină, dar, odată ce bătălia va fi câștigată în favoarea lor, odată ce aurul va fi luat, vor exista puține motive pentru a-și îndeplini promisiunile. Curând după ce mina va fi deschisă și muntele va începe să se micșoreze, directorul companiei canadiene îl va chema pe managerul român și îi va spune: „Am făcut 100 de milioane de euro anul trecut; trebuie să facem 120 anul acesta. Redu bugetul”. Iar în anul care va urma vor spune că trebuie să facă 140 de milioane, apoi 200. Care buget credeți că va fi redus?**

Au fost făcute aceleași promisiuni în Baia Mare, în nordul României. Dar în anul 2000, barajul lacului de decantare a cedat si apele reziduale conținând cianură s-au revărsat în Tisa și în Dunăre, această catastrofă lăsând în urmă o vale sterilă și periculoasa și [mii de tone de] pești otrăviți. Acesta a fost cel mai mare dezastru ecologic produs în Europa după cel de la Cernobâl. Oamenii nu mai pot practica agricultura sau pescuitul în regiune timp de 20 de ani. (…)

Acest întreg proces este numit „investiție”, ceea ce înseamnă că țări ca România, care dispun de bogăție reală, trebuie să se umilească în fața țărilor cu bogăție financiară. Ele trebuie să cerșească de la Bruxelles permisiunea de a-și consuma propria pâine și bucățile de hârtie fără de care (aparent) grâul nu va crește și peștii nu vor putea fi pescuiți. În aceste condiții, fermele și fabricile aparținând acestor țări nu pot concura cu un sistem de subvenții (acordate marilor corporații) și de exploatare, numit „globalizare”, sistem menit să spolieze țarile mai puțin dezvoltate în beneficiul câtorva oameni bogați financiar. Dacă se va petrece ceea ce se întâmplă în mod normal în astfel de situații, va fi imposibil ca guvernul României să reziste presiunii la care va fi supus de a vinde bogăția reală a României în schimbul „investiției” făcute de compania canadiană. Totuși, altceva poate opri acest proiect: prăbușirea unui sistem care impune astfel de proiecte.

În România există oameni care au fost martorii căderii unor imperii. Ei au asistat la căderea fascismului, a comunismului și sunt convins că în curănd vor fi martorii prăbușirii capitalismului. Precum cele anterioare, acest sistem nu poate supraviețui propriului „succes”; bucățile de hârtie nu sunt bogăție adevărată, iar oamenii care dispun de bogăție reală câștigată prin muncă reală se vor sătura să muncească pentru alții și vor alege să muncească pentru ei înșiși.

Nu ar trebui să constituie o problemă organizarea bogăției României într-un sistem economic real. Nu ar trebui să fie o dificultate ca românii să obțină prosperitate din câmpiile lor fertile, să fabrice bunuri utile pentru vecinii lor și să se desfășoare relații comerciale între orașele țării sau între România și țările ei vecine, care au nevoie de ceva din bogăția ei, așa cum România poate utiliza ceva din surplusul acestora. Dacă doar niște bucăți de hârtie stau în calea realizării acestor lucruri care pot aduce prosperitate românilor, atunci astfel de hârtii pot fi printate la București, fiind garantate de bogăția reală a României. Nu e nevoie decât de voință pentru aplicarea acestor măsuri. Dacă țările mici au capacitatea de a-și crea propria bogăție, nimeni nu le poate opri. Altfel, românii vor trebui să muncească pentru canadieni, însă doar câțiva români, pentru că locurile de muncă oferite nu vor fi multe. Cât despre restul oamenilor, aceștia trebuie să meargă la muncă în Spania sau în Germania; trebuie să îmbogățească alte țări și să-și uite propria limbă.

O altă problemă este că astfel de proiecte nu sunt investiții bune. Acestea presupun alocarea unui volum prea mare de capital și necesită ca prețul aurului să rămână la sau să depășească un anumit prag. Dar acum 10 ani, prețul era de doar 250 de dolari/uncie, iar dacă situația actuală se remediază, poate ajunge din nou la acest preț, însă în acest caz exploatarea ar fi neprofitabilă. Dar dacă asistăm într-adevăr la apusul unei epoci, la căderea unui imperiu, atunci prețul ar putea urca la 5.000 de dolari/uncie. În acest caz, România va avea nevoie de aurul ei și cei care conduc țara nu vor permite să fie luat, indiferent ce promisiuni au făcut companiei canadiene. Compania canadiană nu are o armată cu ajutorul căreia să-și impună revendicările, iar restul țărilor europene vor avea de rezolvat propriile lor probleme. Canadienii își vor pierde investiția, așa cum oamenii din Roșia Montană vor fi rămas fără localitatea lor.

Am numit capitalismul o mare glumă, dar el este și un mit terifiant, similar mitului regelui Midas***, care transforma în aur tot ce atingea. Capitalismul corporatist preschimbă în aur tot ceea ce atinge, însă este un aur care – așa cum se întâmplă în mitul regelui avar – nu îi poate asigura supraviețuirea și care transformă toate lucrurile dragi nouă și tot ceea ce are valoare reală în lucruri reci și fără viață. Nimeni nu știe ce se va întâmpla, dar ar fi periculos să credem că ceea ce a funcționat ieri va funcționa și în viitor. Este un mit că astfel de lucruri au funcționat vreodată în țări precum România și e o iluzie și mai mare să credem că România are nevoie de ele, dacă ar funcționa. Această țară are suficient aur și suficientă hrană pentru a asigura singură bunăstarea tuturor cetățenilor ei.

John Médaille, The Midas Touch, sursa: frontporchrepublic.com

Traducere si note de Irina Bazon

* Film documentar despre Rosia Montană, intitulat ”Gold Futures – The Future of a Romanian Mining Town”, realizat de postul de televiziune PBS din New York (n. tr.).

** Dintr-un comentariu făcut de John Medaille: „De ce o regiune ca Roșia Montană, care dispune de toate resursele naturale posibile, trebuie să fie săracă? De ce ar trebui ca locuitorii ei să depindă de un proiect atât de violent pentru a-și procura cele necesare subzistenței când sunt înconjurați de o asemenea bogăție naturală? Dacă vor ceda canadienilor, vor avea de lucru 17 ani. Apoi vor reveni la situația dinainte. Aceasta nu este o soluție.
(…) Creativitatea oamenilor este stimulată prin accesul la unelte și pământ (capital), iar fără ele este suprimată. Sistemul capitalist suprimă creativitatea oamenilor. Canadienii pot extrage aurul în mod profitabil pentru că obțin subvenții și externalizează costurile. Vor transforma muntele într-un morman de zgură, dar dacă ar trebui să restaureze zona, această operațiune nu ar fi profitabilă. În astfel de cazuri, externalizarea costurilor este un fapt obișnuit. Vedeți ce s-a întâmplat la Baia Mare” (n. tr.).

*** În mitologia greacă, Midas era un rege avar care a obţinut de la zei puterea de a transforma în aur tot ce atingea. Cum şi mâncarea pe care o atingea se transforma în aur, în cele din urmă a murit de foame (n. tr., sursa: http://www.profamilia.ro/omul.asp?viciile=11).

About these ads