Horia Bernea: “Cu cât ne îndepărtăm de omul tradiţional, cu atât riscul imposturii este mai mare”

“Civilizaţia ţărănească nu cunoaşte lupta pentru autodepăşire. Este o calmă şi bună exprimare a bucuriei de a exista.
Cu cât ne îndepărtăm de omul tradiţional, cu atât riscul imposturii este mai mare. Nu putem compara humanoidul viitorului cu omul complet produs de societatea satului distrus sub ochii noştri.
Ortodoxia ţăranului e profundă şi nu putem înţelege nimic din omul de azi sau din cel viitor (cu toate malformaţiile sale) fără o cunoaştere profundă a creştinismului ortodox. Românii nu au avut războaie religioase. Nu ne-am închinat la idoli. Nu am produs idoli. Nu am produs ideologii.” (Horia Bernea)

Linkuri similare: Horia Bernea, Câteva gânduri despre muzeu

Avem nevoie de oameni cu „suflet politic”!

“Ce înseamnă să ai “suflet politic”?

Înseamnă să nu fii tont, să nu te laşi îmbătat cu apă rece, să ştii să vezi, să simţi, să pricepi la iuţeală, să fii sensibil la microsemnale, să te doară de năpasta altora, să consideri problema pâinii aproapelui tău ca pe o datorie spirituală iar nu ca pe o simplă problemă materială, să poţi oricând deveni – cum atât… de frumos a spus Iorga – un om public în zilele de urgie. Suflet politic? Vai de capul bărbatului care nu-l are şi mare pierdere zău nu e dacă nu se năştea. Asta-i criza cea mare: a pierit din conştiinţa oamenilor sufletul politic, au devenit nişte robi nătângi. Şi nişte laşi – sufletul politic presupune o doză minimală de curaj. Să redevenim oameni cu suflet, minte şi niţică bărbăţie, adică oameni politici.” (Nicolae Steinhardt, din “Nicolae Steinhardt raspunde la 365 intrebari”
Zaharia Sangeorzan)

Constantin Radulescu-Motru: “Crezul vieții noastre româneşti pe viitor este acela care iese din rădăcinile realităţii româneşti”

“Întreaga noastră viaţă socială a fost întreţesută cu iluzii. Am adoptat legi civile şi politice nepotrivite tradiţiei noastre; am organizat un învăţământ public inutil marei majorităţi a poporului; am imitat tehnica burgheza de producţie economică în care nici însuşirile poporului, nici bogăţiile ţării noastre nu se pot valorifica; am făcut tot ce ne-a stat în putinţă ca să ne falsificăm tradiţiile şi aptitudinile dăruite de natură. Cu un scop bine intenţionat, fără îndoială: am crezut că aşa ne vom europeniza mai repede.”

Astăzi, ca şi în trecut, ideologia Statului român rătăceşte pe culmile unor idealuri străine. Sunt oameni politici în România, cari n-au încă simţul realităţii româneşti. Crescuţi în atmosfera spirituală a altor ţări, ei cred ca imitând ceea ce a avut succes aiurea, fericesc şi în ţara lor.”

,,Noi înşine, din neprevedere, contribuim să ne mărim primejdiile. Căutăm vrăşmaşi în străinii izolaţi cari nu sunt, sau sunt puţin pericoloşi; în schimb, dăm mâna cu reprezentaţii naţiunilor puternice în al căror program imperialist stă scris aservirea noastră.”
,,De două mari slăbiciuni a suferit, în secolul al XIX-lea, conducerea politicei româneşti. De lipsa de încredere în virtuţile neamului şi de uşurinţa cu care străinătatea era imitată.”

“‎Crezul vietii noastre româneşti pe viitor este acela care iese din rădăcinile realităţii româneşti. El este Românismul întrevăzut de Alecu Russo şi Mihail Eminescu. Este timpul să ni-l însuşim, pentru a ne limpezi mintea şi a ne da încredere în fiinţa noastră proprie. Suntem Români: să avem curajul să ne cunoaştem ce suntem şi să ne prezentăm lumii aşa cum suntem.”

(Constantin Radulescu-Motru)

Manifestul Ligii distributiste române „Ion Mihalache“

Preluat de pe blogul A treia forță. România profundă.

“Trăieşti într-o societate în care îţi petreci viaţa muncind pentru alţii în loc să munceşti pentru tine şi familia ta. De tânăr înveţi să devii „o resursă umană“, un sclav pe plantaţiile transnaţionalelor şi ale oligarhilor locali. Înveţi să calci pe cadavrul aproapelui tău pentru a urmări himera unui loc de muncă bine plătit. Ti se spune că totul depinde de tine deşi totul depinde de Sistem. Crezi că nu ai altă alegere decât între şomaj şi a pleca din ţară, între sclav pentru Big Business şi sclav pentru Big Government. Aceleaşi răspunsuri imbecile oferite de către Stânga şi de către Dreapta te trimit înapoi la aceleaşi probleme. Uita-te în jurul tău! Câţiva stăpâni de sclavi, la vârf, în rest, o masă de sclavi, fericiţi, trişti sau deznădăjduiţi.

Distributismul înseamnă ieşirea din sclavia mentală şi economică a fiecăruia dintre voi. Înseamnă o economie la dimensiuni umane, bazată pe firme de familie şi cooperative, pe comunitate, pe grija faţă de ecosistem şi faţă de calitatea hranei noastre.

„Distributismul a devenit probabil cea mai atrăgătoare idee care s-a născut pe ruinele colapsului economic de la începutul secolului al 21-lea – şi asta în mare măsură datorită faptului că posedă cel mai mare potenţial de a arunca o punte peste prăpastia care separă curentele ideologice din SUA.“ (David Gibson, ziarul Washington Post, 17 oct. 2011)

În ţara noastră, distributismul, ca model economic şi social, nu a fost un produs de import, ci o creaţie unică a gândirii unor mari economişti (Virgil Madgearu) şi a unor mari politicieni precum Nicolae Iorga şi Ion Mihalache. ROMÂNIA INTERBELICĂ A AVUT O ECONOMIE DISTRIBUTISTĂ.

Distributismul este un sistem sustenabil pe care l-au validat miile de mici firme de familie şi firmele cu lucrători-proprietari, băncile de microcreditare şi uniunile de credit. Pe scară largă, Cooperativele Mondragón din Spania şi economia distributistă din Emiliei-Romagna, din Bologna, unde 45% din PIB provine de la cooperative şi firme de familie demonstrează că economiile şi firmele distributiste au un avantaj structural pe care sistemul monopolist-financiar şi cel socialist nu pot să-l egaleze.

Unii dintre voi sunteţi distributişti fără să ştiţi. Promovaţi economia locală făcându-vă cumpărăturile, nu la hipermarket ci la magazinul din colţ (care nu vinde alimente turceşti!), mâncaţi produse naturale şi beţi vin şi ţuică preparată în propria gospodărie sau în gospodăria părinţilor şi bunicilor voştri. Credeţi că libertatea înseamnă întărirea familiilor şi a comunităţilor? Sunteţi de acord că libertatea mai înseamnă să-i lăsăm pe ADEVĂRAŢII ţărani să ne producă hrana? Să readucem micul magazin în cartierele unde locuim? Să sprijinim creşterea cât mai mare a numărului de proprietari – în loc de câţiva „aleşi“? Atunci sunteţi distributişti!

Veniţi cu noi ! Să le redăm românilor posibilitatea să muncească pentru ei înşişi! Să redevenim o ţară de proprietari!

OBIECTIVELE NOASTRE:
– Reintegrarea dreptăţii în economia de piaţă prin aplicarea principiilor istorice ale creştinismului, armonizând relaţia dintre morală şi economie.
– Reintegrarea în economie a principiului RECIPROCITĂŢII şi ÎNCREDERII prin promovarea firmelor de familie şi a firmelor de tip cooperatist conduse după regula „un om, un vot“.
– Micşorarea prăpastiei dintre proprietate şi muncă pentru a construi stabilitatea socială şi economică prin intermediul cooperativelor şi firmelor de familie.
– Răspândirea largă a proprietăţii productive ca element esenţial pentru dobândirea independenţei faţă de corporaţii, birocraţii şi sistemul bancar cămătăresc.
– Subsidiaritate: mai puţină centralizare şi organizaţii mai mici şi mai diverse la cârma instituţiilor locale, întreprinderilor private şi a administraţiei de stat.
– Solidaritate cu lucrătorii, cu cei lăsaţi de izbelişte, cu nevoiaşi şi familiile lucrătoare.
– Sprijin pentru agricultura sustenabilă şi pentru înfiinţarea de cooperative moderne.
– Răspândirea cât mai largă a conducerii. Apariţia micro-conducerii, înfiinţarea COMITETELOR DISTRIBUTISTE DE ACŢIUNE POLITICĂ care vor juca un rol semnificativ în sprijinirea candidaţilor şi în influenţarea rezultatului alegerilor şi în deciziile politice. Micro-conducerea nu-i priveşte pe alţii. Te priveşte pe tine!

SPRIJINIM:
– Justiţia economică, remoralizarea pieţei: o piaţă cu adevărat liberă combină logica profitului cu beneficiile sociale.
– Relocalizarea economiei: un sistem de micro-proprietăţi, firme de familie, mici gospodării şi ferme agricole. Marile entităţi, căi ferate, utilităţile publice sau băncile nu vor fi privatizate ci MUTUALIZATE, adică vor fi organizate într-o formă care să permită controlarea lor de către angajaţi şi clienţi care devin acţionari direcţi.
– Recapitalizarea micului proprietar.
– Înfiinţarea de bănci populare. Întregul sector bancar trebuie să devina majoritar românesc în 5 ani.
– Facilităţi fiscale şi subvenţii pentru IMM-uri, inclusiv firmele de familie aflate la început şi cele de tip cooperatist. O nouă legislaţie în acest sens.
– Breslele (asociaţiile profesionale) – cooperativele (susţinem adoptarea legislaţiei europene a cooperaţiei).
– Regimul de impozitare diferenţiat.
– Creditele fără dobândă pentru relansarea economiei.
– Producţia locală pentru consumul local.
– Microcreditarea.
– Agricultura sprijinită de comunitate (metodă de cooperare între producător şi consumator prin care se asigură produse de calitate, pe bază de abonament sau de contracte de tipul „risc şi recompensă“ – metoda „Coşul ţărănesc“).
– Tehnologia la scară mică şi „open source“.
– Agricultura ecologică.
– Gospodăriile autosuficiente, urbane şi rurale.
– Drepturile celor nenăscuţi.
– Parteneriatul sat-oraş.

NE OPUNEM:
– Un NU hotărât privatizării sistemului de sănătate. Este un bun public şi nu trebuie privatizat, ci parţial mutualizat. Trebuie îmbunătăţit prin investiţii;
– Un NU hotărât înstrăinării sectorului de energie. Este un sector cheie al economiei, trebuie să rămână în mâinile romanilor.
– Un NU hotărât exploatării de către străini a resurselor naturale. Ele aparţin românilor şi trebuie exploatate de către statul român.
– Un NU hotărât vinderii pământurilor agricole şi pădurilor. Ele sunt ale românilor.
– Un NU hotărât asumării responsabilităţii de către guvern în 75% din legi. (Este o formă de dictatură, Parlamentul trebuie să-şi recâştige rolul său).
– Un NU hotărât investiţiilor speculative care sifonează bogăţia creată de alţii sau de natură (Un DA hotărât pentru salvarea Roşiei Montane).”

Dor de Eminescu

 

 

 

 

Linkuri similare:

Dor de România profundă

Mihai Eminescu: „Alterarea moravurilor publice este o cauzã de degradare a moravurilor private”

Mihai Eminescu: „Alterarea moravurilor publice este o cauzã de degradare a moravurilor private”

„Alterarea moravurilor publice este o cauzã de degradare a moravurilor private si consecuenta neapãratã este cã caracterul national se stricã si puterea statului slãbeste. Un stat unde functiunile publice se exploateazã de-o gloatã de oameni cari nu produc nimic, ci numai consumã resursele bugetare se condamnã singur a fi neputincios si sterp. Noi avem trebuintã, mai mult decât altãdatã… sã stabilim un guvern national, serios si tare…

…Nu vedem partidul guvernamental  desfãcut în grupuri de ambitiosi, cari, încetând de mult de-a mai viza la realizarea principiilor si nefiind capabile de a organiza ceva solid si stabil, se întrec pur si simplu în vînãtoarea foloaselor materiale pe cari le dã puterea?”

“suma neproportionat de mare care se ia în fiece an din averea comunã, în loc de a se întrebuinta la dezvoltarea vietii economice si de culturã a populatiunilor, se împarte în sinecure mari si mici pentru o clasã de oameni fãrã stiintã, fãrã merit, cari, tocmai pentru cã n-au nici una, nici alta, s-au constituit într-o societate de exploatare pentru care toate mijloacele de-a veni la putere sau de-a se mentinea sunt bune.” (Eminescu, Timpul, 4-6 ianuarie 1881)

‎“Elemente economice nesănătoase, uzurari şi jucători la bursă, cavaleri de industrie şi întreprinzători şarlatani, se urcă, cu repejune, în clasele superioare ale societăţii omeneşti, în locurile care, înainte, erau rezervate naşterii ilustre, inteligenţei celei mai dezvoltate, caracterului celui mai drept şi mai statornic… Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine. Shakespeare cedează bufoneriilor şi dramelor de incest şi adulteriu, cancanul alungă pe Beethoven, ideile mari asfinţesc…” (Timpul, 7 aprilie, 1879).

„Şi acum priviţi cu spaimă faţa noastră sceptic-rece,
Vă miraţi cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?
Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă
Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă,
Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela,
Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?
Prea v-aţi atătat arama sfâşiind această ţară,
Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,
Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,
Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi – nişte mişei!” (Scrisoarea a III-a)

„Marii oameni ce se pretind reprezentanţi ai poporului românesc întreg, cei ce pretind a personifica idealurile noastre naţionale, aceştia nu au în vedere decât utopii cosmopolite, proprii a ne dezorganiza şi mai mult, a slăbi în noi simţul de conservaţiune naţională şi, dacă se servesc din când în când de ideile comune poporului românesc, o fac numai debitându-le ca pe o marfă, pentru a-şi câştiga popularitate”.
(Mihai Eminescu, E greu a afla…, Timpul, 27 noiembrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 229)

„Legile ar trebui să fie, dacă nu codificarea datinei juridice, cel puţin dictate şi născute din necesităţi reale, imperios cerute de spiritul de echitate al poporului; nu reforme introduse în mod clandestin, necerute de nimenea sau vulgarizate ca o marfă nouă sau ca un nou spectacol”.
(Mihai Eminescu, Ceea ce dă guvernului…, Timpul, 1 aprilie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 87)

“Toate conditiunile sociale s-au surpat si s-au amestecat într-un fel de promiscuitate; traditiunile tãrii s-au uitat cu totul; o clasã nouã guvernantã s-au ridicat, fãrã traditiuni si fãrã autoritate, încât tara cea mare, temeiul si baza nationalitãtii noastre, nu-si gãseste constiinta raporturilor politice cu cei ce o guvernã; drepturile politice nu mai sunt rãsplata unui sir de servicii pe datini, ci un instrument de ambitiune, de îndestulare a intereselor particulare.” (Timpul, 4 ianuarie 1881)

“Înmulţirea claselor consumatoare şi scăderea claselor productive, iată răul organic, în contra căruia o organizare bună trebuie să găsească remedii.” Timpul, 2 octombrie 1879

Despre salvarea satului românesc și România profundă

(Fragmente din articolul Destinul românesc şi mântuirea mecanică, de Mircea Platon)

„În repetate rânduri, în cartea A treia forţă: România profundă (2008), în recentul volum Măsura vremii: îndemn la normalitate (Bucureşti, 2009), în interviuri şi în articole, am vorbit despre necesitatea refacerii satului românesc. Am vorbit despre importanţa restaurării satului românesc, despre importanţa protejării şi transmiterii a ceea ce a mai rămas viu şi bun în satul românesc. Pentru că sunt încă sate şi regiuni înfloritoare. Nu e totul în paragină. Dar nu aş fi vorbit despre refacerea satului românesc dacă nu aş fi fost conştient de starea precară în care, în general, a fost adus de stăpânirile ultimilor şase decenii care au trecut satul românesc prin colectivizare forţată, prin proletarizare forţată, prin sistematizare forţată, prin amânarea restituirii proprietăţii vreme de un deceniu după 1990 şi prin inginerie economico-socială care i-a silit pe oameni să apuce calea emigraţiei sau a cârciumii. Satul românesc nu e idilic, deşi poate fi.

Satul românesc nu trebuie salvat din cauză că acolo cântă lumea doine. Satul românesc trebuie salvat pentru că, dincolo de raţiunile economice care ne arată importanţa micii proprietăţi în condiţiile crizei sistemului global-corporatist, dincolo de raţiunile sociale care ne arată dezastrele produse de urbanizarea forţată a ţăranilor deposedaţi de pământ, dincolo de raţiunile antropologice, ecologie şi istorice care fac din ţăran substanţa necesară a istoriei, dincolo de raţiunile pitoreşti care ne cer să menţinem oaze de odihnă şi verdeaţă altele decât cimitirele, satul românesc e locul unde locuiesc şi trăiesc oameni, români. Cu sau fără „doine, ghicitori, eresuri”, satul românesc trebuie salvat. Şi asta nu în numele „politicilor asistenţiale”, despre care un pedicurist al oligarhiei neoliberale spunea că au ruinat satul românesc. Ceea ce trebuie să facem pentru satul românesc e ceea ce trebuie făcut pentru oraşele României: trebuie să stopăm ingineria economico-socială care ne văduveşte de suflete (în sensul creştin-gogolian al cuvântului).

În sensul acesta, am vorbit despre România profundă ca despre România care scapă sistemului. România profundă nu e o categorie demografică sau socială, ci o categorie ontologică. România profundă nu e o clasă socială, ci o „zonă”, un loc şi un timp. E România liberă, oriunde şi de către oricine ar fi ea întrupată. …Nu abandonez satul românesc pentru că e, după cum îl descrieţi dumneavoastră, urât. Tocmai pentru că e urât, tocmai pentru că l-aţi urâţit şi l-aţi distrus şi l-aţi măcelărit şi l-aţi comasat, tocmai de aceea trebuie salvat. Urâţenia satului românesc nu e o fatalitate. Frumuseţea satului românesc poate însă deveni un destin. Poate fi linia de forţă a libertăţii noastre.”

“Cu cât eşti mai pliat pe osiile sistemului, cu atât te vei uita mai duşmănos la cei care umblă pe propriile lor picioare. Omul reificat e nerăbdător cu oamenii vii şi răbdător cu sistemul. Omul reificat are încredere în birocraţiile supranaţionale, are răbdare cu sistemele computerizate, e nuanţat când vine vorba de dezastrele produse de ingineria socială, e entuziast când vine vorba de abstracţiunea „pieţei globale”, vorbeşte cu pietate de „drepturile omului” în numele cărora e gata să-i stârpească pe toţi conaţionalii lui „retardaţi” şi „retardatari”. Ţăranul de pe bancheta din faţă e scrutat cu detectorul de nostalgii, păcate şi mirosuri. Toaleta Consiliului European însă dă naştere la extaze mistice. Cu sistemul avem răbdare pentru că „merge şi aşa”. Omul, românul, însă, trebuie să fie un înger de ultimă generaţie sau să nu existe. Acolo unde totul trebuie făcut cu delicateţe şi răbdare, în zona omului şi a culturii, totul e judecat după criterii androide. Nu lăsăm să crească nimic. Vrem să fabricăm totul.” (Mircea Platon)

(Sursa foto: Mirifica Românie în alb și negru)

Linkuri similare:

Dor de România profundă

Mircea Platon: Mioriţa, Irozii şi Nerozii

Pentru suflet (12)

 

 

 

Mircea Platon: Putzi-clone

1. Cum, nu ştiţi cine e Putzi? Putzi?! Putzi Hanfstaengl: pianistul lui Hitler. Şi al lui Roosevelt. Un germano-american educat la Harvard. Băiat subţire. Şi nu sărac. Ernst “Putzi” (“Piciul/Ţâncul”) Hanfstaengl a fost principalul propagandist internaţional al lui Adolf Hitler. ^[1] Putzi l-a cunoscut pe Fuehrer prin intermediul unui amic comun, membru, ca şi Putzi, al exclusivistei frăţii harvardiene “Clubul Budincii Pripite” (Hasty Pudding Club). Fascinat de “miraculoasa construcţie a gâtului” care îi permitea lui Hitler “să creeze o rapsodie a isteriei”, Putzi a devenit un fidel şi un apropiat al liderului nazist. Putzi l-a introdus pe Hitler în saloanele lumii bune bavareze. Putzi a susţinut financiar publicarea bibliei naziste Mein Kampf  şi a oficiosului NSDAP,  Völkischer Beobachter. Putzi a adaptat marşul Tineretului Hitlerist (Hitler-Jugend) după un cântec al echipei de fotbal (american) a Harvardului. Hitler, în schimb, a devenit naşul fiului lui Putzi, Egon. Şi, după preluarea puterii, l-a numit pe Putzi şef al Biroului Presei Străine din Berlin, adică omul care aproba acreditările corespondenţilor de presă străini şi care putea cere expulzarea lor în 24 de ore. În această calitate, Putzi avea “nesimţirea”, după cum scrie William L. Shirer, de a cere ziariştilor străini să scrie despre evenimentele din Germania nazistă “fără a le interpreta”: “Doar istoria, răcnea Putzi, poate să judece evenimentele care se petrec sub Hitler. Ceea ce voia să spună, împreuna cu Goebbels şi cu Rosenberg, era că ar fi trebuit să sărim cu toţii în barca propagandei naziste.” ^[2]

Putzi şi cumătrul său Hitler au trăit în fericită simbioză din 1922 până în 1937. În 1937, lui Putzi i s-a năzărit că nănaşul Adolf şi Goering au pus la cale lichidarea lui. ^[3] Şi a fugit în Elveţia. De acolo, în Anglia, unde în 1939 a fost internat în lagăr, şi, mai apoi, trimis în S.U.A. via Canada. În Statele Unite ale Americii, Putzi a devenit consilier pe probleme naziste al preşedintelui Roosevelt, alt frate harvardian întru Budincă. În noua sa calitate de antinazist de profesie, Putzi “turna” agenţiilor guvernamentale americane informaţii despre structurile de conducere ale Germaniei naziste şi analiza discursurile radiofonice ale lui Hitler şi Goebbels (vechiul său inamic). FBI a decis totuşi că Putzi nu era om de încredere şi că informaţiile sale nu aveau valoare operativă.  În 1944, Putzi a fost returnat Angliei. În 1945, lui Putzi i s-a îngaduit să se reîntoarcă în patrie (Germania), unde a trăit liniştit dând interviuri despre bunele vremuri de altădată, cântând vizitatorilor la pian repertoriul preferat al lui Hitler şi publicându-şi memoriile. Putzi a decedat în 1975. ^[4]

2. Geoffrey Dawson, educat la Eton şi Cambridge, Fellow al Colegiului All Souls (Oxford) şi editor al ziarului The Times între anii 1912-19 şi 1923-41, era şi el un om subţire. Ca atare, de aceeaşi părere cu Putzi în privinţa locului şi rolului Germaniei în Europa. Dawson a fost, în anii ascensiunii hitleriste, unul din principalii avocaţi ai politicii “împaciuitoare” (de “appeasement”) faţă de Germania nazistă. Ideea era că Germania era fie prea slabă (“victimă” a Tratatului de la Versailles), fie prea puternică pentru a fi atacată. Istoricul oxonian Alfred Leslie Rowse ^[5] a relatat cu uimire şi frustrare despre tehnica amneziei interesate la oamenii subţiri:  

“Despre toate acestea am avut cu Dawson una din cele mai tăioase, dacă nu chiar aprinse, discuţii. Ne plimbam de-a lungul pistei care duce la Iffley – data poate fi aflată pentru că tocmai vizita un prinţ japonez Oxfordul. I-am spus lui Dawson: ‘Uite, nu ai putea să abandonezi campania de presă împotriva italienilor? Nu ei reprezintă pericolul. Ci germanii, care sunt atât de puternici încât ne ameninţă pe toţi laolaltă.’ Dawson mi-a dat un răspuns care m-a lăsat mut de uimire: ‘Dacă  ar fi să accept validitatea argumentului tău – şi, ţine cont, nu spun că sunt de acord cu el -, dacă germanii sunt atât de puternici precum spui, atunci nu ar trebui să ne aliem cu ei?’ Am fost atât de uimit încât nu mi-a venit să cred. Nu mai era, în răspunsul lui, nici urmă de vechiul principiu al Marii Alianţe care a stat, cu atât de mare succes, la baza politicii britanice vreme de secole; nimic din ideea conform căreia noi trebuia să devenim pilonul oricărei alianţe împotriva agresorului care era atât de puternic încât să ne ameninţe existenţa tuturor celorlalţi – Filip II al Spaniei, Franţa lui Ludovic XIV şi a lui Napoleon, Germania Kaiserului şi acum a lui Hitler; nici o idee despre faptul că singura noastră şansă de supravieţuire era să menţinem balanţa puterilor în favoarea noastră. Crasă ignoranţă! – dar apoi Dawson nu studiase niciodată istoria Europei, şi nici pe a Angliei [...] Dar, când mi-a venit bine, nu am ezitat să-i zic ‘Ţi-am spus eu’. Într-o zi, în 1939, când rezultatul activităţilor lor se răsfrângea de acum şi asupra noastră şi eram singuri în faţa unei Germanii a cărei putere fusese reînviată în toată forţa ei brută, Dawson a venit la colegiul All Souls şi s-a oprit pe trotuar ca să discute. M-am folosit de ocazie ca să-i reamintesc ce a spus despre Germania şi despre cum ar trebui poate să mergem pe mâna ei. Am fost din nou uimit de răspunsul său: ‘E imposibil să fi spus aşa ceva vreodată,’ mi-a răspuns.” ^[6]  

3. Dacă “poporul” poate păcătui prin brutalitate, oamenii subţiri păcătuiesc prin cinism. Şi, întotdeauna, cinismul oamenilor subţiri e responsabil pentru organizarea şi catalizarea brutalităţii “poporului”. Lipsa de coloană vertebrală şi textuală a oamenilor subţiri l-a făcut pe Rowse să exclame că “moderaţii/intermediarii ne-au dus la ruină” (Appeasement 15). Dilematicii, am putea spune noi astăzi, oamenii care refuză clarificarea lucrurilor şi al căror relativism – interesat sau impotent – face posibilă tirania pentru că face imposibilă rezistenţa în faţa răului, coagularea în jurul binelui şi structurarea normalităţii. Sofismul şi minciuna programatică, lipsa de onoare a intelighenţiei în bloc fac din corpul social un zaţ neaşezat, o plastilină uşor de modelat în mâinile tiranului. Acest tip de relativism a jucat un rol important în ascensiunea nazismului, şi Rowse îl nota cu amăraciune chiar la unul dintre intimii săi, vlăstar al unei vechii familii nobiliare germane, Adam von Trott, ajuns demnitar nazist: “Pentru el negrul nu era niciodată negru, şi nici albul alb; negrul era întotdeauna pe cale de a deveni alb, iar albul pe cale de înnegrire. Nimic nu era clar definit, nimic nu era în esenţă diferit de altceva; hotarele realităţii erau neclare şi nimic nu era sigur în univers [...] Nu puteam avea nici o simpatie faţă de modul în care Adam ridica acest lucru la rangul de principiu al vieţii sale intelectuale. Detestam hegelianismul – şi înca îl detest. Pentru mine, negrul e negru şi albul e alb, ce e adevărat e adevărat, şi ce nu e adevărat nu e.” ^[7]

4. În esenţă, acest tip de nihilism – pe care Rowse îl considera de esenţă hegeliană – face imposibilă continuitatea dintre gând şi cuvânt, dintre vorbă şi faptă, şi dintre ieri şi azi. Adică, face imposibilă aderenţa la istoria personală sau naţională. Şi lipsa de aderenţă la istoria personală şi naţională e responsabilă pentru multe din crimele şi masacrele secolului al douăzecelea. Lipsa de aderenţă la istoria personală şi naţională – adică lipsa de onoare şi de conştiinţă naţională – e ceea ce îi  uneşte pe oamenii subţiri cu tiranii pe care îi susţin. Iată-l, de exemplu, pe Hitler dând din umeri în faţa încercarilor ambasadorului britanic la Berlin, Sir Neville Henderson, de a-l face să-şi respecte cuvântul dat şi de a nu invada Polonia:

“Am apelat chiar şi la sentiment citând un pasaj dintr-o carte pe care ştiam că a citit-o, despre epoca în care Germania lupta umăr la umăr cu Anglia împotriva lui Napoleon şi despre marele preţ pe care îl puneau germanii de atunci pe onoare şi cuvântul dat. Blucher, când se grăbea să vină cu întariri în ajutorul lui Wellington la Waterloo, şi-a mobilizat trupele obosite cu următoarele cuvinte: ‘Înainte, băieţi, înainte; mi-am dat cuvântul fratelui Wellington şi nu puteţi să vreţi să mi-l calc.’ [...] I-am reamintit lui Hitler această istorie. Poate să fi fost momentan impresionat, dar nimic altceva.” ^[8]   

Gangsterul Hitler nu se simţea obligat la nimic de propriile promisiuni, nu se simţea solidar cu propria biografie, cu propriile angajamente. Şeful de stat naţional-socialist Hitler nu se simţea obligat să rămână fidel unei tradiţii – naţionale germane, conform lui Henderson – a cuvântului dat. Nu se simţea, adică, deloc solidar cu istoria naţională. Probabil că se gândea că “e preferabil să progresezi pe o bază injustă decât să regresezi pe o bază virtuoasă. În viaţa internaţională, această concepţie poartă numele de realism.” ^[9] Iar sensul “realismului” lui Hitler, conform lui Putzi, urma să ni se reveleze abia mult mai în jos pe albia istoriei. Pe moment însa, cei înselati de aparenţe puteau să creadă că acţiunile lui Hitler şi ale acoliţilor săi din Germania şi ale suporterilor lui din Europa sunt doar o formă de brutalitate crasă, o demolare în drept şi în fapt a civilizaţiei creştin-europene pe care Hitler pretindea că o apără împotriva “hoardelor asiatice ale comunismului”.

Apărată de cel de al Treilea Reich, civilizaţia europeană s-a prăbuşit în fărădelege şi crimă la scară industrială. Şi acest lucru a fost cu putinţă nu doar din cauza unei ideologii, sau din cauza unor interese economice, ci şi din cauza lipsei de onoare generalizate, a confiscării spaţiului public de către armate de “Putzi” – comunişti, fascişti, conservatori, liberali – care se certau şi se împacau după criterii nebuloase, care trădau astăzi ce au susţinut ieri şi invers (vezi cazul partidelor comuniste occidentale după încheierea Pactului Ribbentrop-Molotov), care făceau pace cu criminalii şi război împotriva oamenilor cinstiţi în spiritul unei filosofii a intervalului şi al unei etici de gang.

5.  Date fiind aceste lucruri, nu pot să nu fiu alarmat de vidul moral creat astăzi de acţiunea Germaniei în Europa şi, implicit, în România. Poate că Germania nu mai funcţionează astăzi însufletita de mitul “rasei ariene, superioare”, deşi tonul presei germane şi al unor politicieni faţă de ţările mediteraneene (Grecia, Italia, Portugalia, Spania) nu a fost tocmai liniştitor, opunând stereotipul “hărniciei germane” stereotipului “corupţiei şi lenii mediteraneene/balcanice”. ^[10] Dar, dincolo de aceste lucruri, modul în care, de dragul “construcţiei  europene”, s-a reînceput manipularea istoriei, conştiinţelor şi celor mai elementare noţiuni de logică şi bun-simţ e neliniştitor spre revoltător.

Comparaţi, de exemplu, două articole, unul din 2005 şi unul din 2011. În primul, citim:  

“Cel mai mult dintre toate tâmpeniile pe care le aud zilnic mă enervează sintagma ‘integrarea europeană’. Păi până acum unde-am fost, în Asia, în Africa, pe lună? Nu tot în Europa am fost? [...] Ţăranii noştri care se duc duminică de duminică la biserică sunt mai europeni decât locuitorii din Seine-Saint-Denis. România e europeană prin geografie, prin rasă, prin credinţă. Acestea trei sunt cele mai importante. Dar pentru Uniunea Sovietică Europeană ele nu au nici o valoare, aşa cum nu aveau pentru URSS. Vedeţi bine că UE nu se încurca în geografie, purtând tratative cu Turcia [...] Sunt convins că UE, dacă va mai exista în 2050, va accepta şi Marocul, Tunisia şi Algeria, Libanul şi – dacă o va dori – Israelul! Cât despre ‘continentul alb’, azi e interzis de o poliţie a gândirii mai puternică decăt KGB-ul chiar şi să gândeşti că Europa ar fi populată de albi [...] În ce valori crede atunci Uniunea Europeană în care dorim să ne integram, pe care o luăm drept singura şi autentica Europă? De rasă (cuvânt interzis azi), geografie (noţiune vagă şi interpretabilă) şi credinţă (reflex babesc) vedem că nu se sinchiseşte.”  

Concluzia autorului era, atunci, că U.E. e admirabilă doar ca alianţă politico-economică între state naţionale suverane:

“Comunitatea europeană ca alianţă economică şi politică între state suverane care vor să evite războiul şi să contribuie la prosperitatea comună este o construcţie admirabilă. Cincizeci de ani mai tarziu, dotată cu birocraţie, nomenclatură şi o ideologie stângistă depăşită de istorie, Uniunea Europeană începe să semene tot mai mult cu URSS. Un dinozaur ineficient, ca Imperiul K&K, URSS, ONU sau alte structuri supranaţionale. Statul-naţiune nu şi-a spus, cred, ultimul cuvânt.” ^[11]  

Asta era în 2005. În articolul din 2011, ni se spune că românii sunt un “amestec rasial”, ca şi francezii, de exemplu, şi că “statul naţional obliterează” această diversitate (“rasială”?):

“Nu Europa, ci statul naţional obliterează această diversitate. De ce ne temem, aşadar, de Statele Unite ale Europei, de parcă am pierde mai mult decât am câştiga? De parcă acquis-ul comunitar nu prevalează deja asupra legislaţiilor naţionale [...] Acest proiect nu e nou; el a fost doar diluat pe parcurs. Este proiectul federalist al creştin-democraţilor care în anii 1940-50 au pus bazele Uniunii Europene. Un proiect abandonat la jumătate de drum: Parlament European, dar nu şi guvern federal european. Monedă unică, fără guvernanţă financiară unică. Spaţiu comun de securitate, fără armată comună. A venit momentul să desăvârşim proiectul gândit de Robert Schuman, Alcide de Gasperi, Konrad Adenauer, Grigore Gafencu şi alţi politicieni creştin-democraţi după cel de-al doilea război mondial. Departe de a fi liberticidă, Europa ne poate salva de îngustimea străina de creştinism a naţionalismului şi provincialismului. Cu condiţia să construim Statele Unite ale Europei, nu Uniunea Sovietică Europeană.” ^[12]

6. Ambele articole sunt semnate de Adrian Papahagi, dar numai al doilea e publicat cu sprijinul Fundaţiei Hans Seidel şi al Automobile Bavaria. Din primul articol, din 2005, am înteles că ceea ce ar separa Uniunea Europeană de Uniunea Sovietică Europeană ar fi tocmai statul naţional suveran. La urma urmelor, liderii sovietici tocmai în acest sens au lucrat: pentru eradicarea identităţilor naţionale (română, ucraineană, armeană etc.) şi sintetizarea unei identităţi noi, “sovietice”. ^[13] A înlocui identităţile naţionale cu o identitate europeană de sinteză ar fi un pas care nu ne-ar îndeparta, ci ne-ar apropia de Uniunea Sovietică Europeană. Dar dacă statul naţional suveran nu mai face parte dintre materialele de construcţie europeană agreate de sponsorul german, atunci ce ne rămâne? Dl Papahagi spunea în 2005 că o Europă autentică ar fi definită de “rasă”, “geografie” şi “credinţă”. Să înteleg deci că dl Paphagi e gata să se lepede de statul naţional pentru că a găsit în industraşii bavarezi suflete şi pungi dedicate idealului unui “continent alb”?     

Întreb aceste lucruri pentru că, la un moment-dat, în cursul unei polemici cu dl Baconsky, am declarat ca „singura Românie respirabilă mi se pare România neintegrată, România veche”. Afirmaţia mea i-a prilejuit lui Mihail Neamţu replica aiuritoare, publicată în revista Idei în Dialog a lui H.-R. Patapievici: „Cît de veche? ne putem întreba. România în care propunerea numerus clausus interzicea studenţilor evrei să învete la Universitate?” ^[14] Dnii Papahagi şi Neamţu trag astăzi la vâslele aceluiaşi proiect politic. De aceea, întreb: dacă orice căpiţă de fân a unei Românii independente trebuie suspectată de antisemitism şi căutată de legionari, atunci să înteleg că “integrarea” României în “concertul european” wagnerian al unui “continent alb” (d.p.d.v. “rasial”) e soluţia FCD-istă la putativele nostalgii după “numerus clausus”?

Întreb şi pentru că, iată, un susţinător al proiectului european şi un mare admirator al Germaniei, Lordul David Baker, fost ministru al educaţiei pe vremea lui Margaret Thatcher, un idol al creştin-democraţilor şi neoliberalilor din România, a declarat că în şcolile din Marea Britanie ar trebui să nu li se mai predea copiilor despre crimele nazismului pentru ca elevii să vadă Germania într-o lumină mai bună. ^[15] Oare ce nu ni se va mai preda în România pentru ca românii să vadă Germania într-o lumină mai bună? Deocamdată văd că ni se predă “elita”, cu istorie naţională şi stat naţional suveran cu tot, capitalului german. ^[16]

7. Deja, ca şi în epoca interbelică, ni se spune că verticalitatea şi claritatea morală nu sunt pentru noi, că realismul ne impune să abdicăm. Iată, de exemplu, Noua Republică a lui Mihail Neamţu ne îndeamna să facem tot posibilul pentru a nu ne asocia Angliei în rezistenţa la politicile GEUrmaniei. Conform Noii Republici, scopul nostru în viaţă ar trebui să fie acela de a “câştiga puncte în ochii Berlinului”. ^[17] De aceeaşi părere este şi europarlamentarul PSD Ioan Mircea Paşcu, care notează că Germania e mult mai puternică acum decât în epoca interbelică şi că deci a încerca să-i rezişti ar fi “sinucigaş”. Coform lui Paşcu – la unison cu Baconsky & Co. – supravieţuirea României ar depinde de integrarea în zona euro. Având în vedere tacticile de anchetă gestapovistă prin care, în 2007, Germania a extorcat de la Polonia adoptarea fără referendum a tratatului constituţional, ^[18] nu mi-e clar dacă afirmaţia dlui Paşcu e o observaţie sau o ameninţare. ^[19]

Dar până şi preşedintele Traian Băsescu arde de nerăbdare să “cedeze masiv suveranitate” naţională de dragul creării Statelor Unite ale Europei. ^[20] Poate că şi preşedintele apare, ca şi suplimentul FDC al 22, cu sprijinul “Automobile Bavaria”.^[21] Suntem conduşi de oameni care sunt miniştri pe banii noştri şi publică pe banii nemţilor. Avem politicieni “creştin-democraţi” care fac pe faţă elogiul amoralităţii şi duc pe la spate o existenţă imorală. Nu e vorba de o judecată puritană aici, ci de faptul că aceştia sunt oameni şantajabili. Şi oamenii şantajabili nu apără interesul naţional, ci doar micile lor secrete murdare.

8. “Integrarea europeană” a devenit un fel de alba-neagra sordidă în care fie te înseli de bună-voie, fie eşti înselat cu forţa, aşa cum s-a întâmplat cu ocazia referendumurilor pentru defuncta “constituţie a Europei”. Atunci a ieşit la iveală profundul dispreţ al eurocraţilor pentru procesul democratic, cu naţiuni silite să voteze până au acceptat tratatul constituţional, cu presiuni, ameninţări şi târguri încheiate pe la spate, şi cu o Angela Merkel care declara că rezultatul negativ al referendumurilor nu influenţează în nici un fel “nevoia” Europei de constituţie. ^[22] “Eu spun da, avem nevoie de Tratatul Constituţional”, declara atunci Angela Merkel şi ceea ce nu s-a putut face pe cale de proces democratic se face pe cale de criză economică.

Atunci, cu ocazia referendumurilor, eurocraţii susţinători ai “constituţiei” au negat că intenţia lor e aceea de a construi un “superstat” sau un imperiu. Astăzi, curelele de transmisie marca Automobile Bavaria sunt turate verbal la maximum pentru îndeplinirea şi depăşirea planului “părinţilor fondatori”. Omul de marmură, stahanovistul bavarez, construieşte astăzi, din cărămizile lor şi vieţile noastre, Statele Unite ale Europei. Cărămizile lor sunt scumpe, vieţile noastre, ieftine, deficitare ca şi bugetul. Când nu ne-au mai putut momi cu “darul libertăţii” de a consuma până la uitarea de sine, oamenii publicaţi prin bunăvoinţa Automobile Bavaria ne îmbie cu “darul austerităţii”, cu o viaţă frugală, dedicată unui scop nobil, care scuză orice mijloace, orice josnicie (cum ar fi chemarea la “eutanasierea” Mioriţei) şi orice imbecilitate patentă (cum ar fi renunţarea la suveranitatea naţională din “interes naţional”). Nu cred că trebuie să ne dezbărăm de “naţionalism” devenind sclavii naţionalismului german pozând în “spirit european”. Şi nici nu cred că oricine se opune fascismului economic german e un spirit retrograd. Feciorii de odaie ai celui de-al Patrulea Reich sunt cei care ne bagă în marşarier, într-un marş retrograd către refeudalizarea noastră tehnologică, către statutul de şerbi ai noii epoci de barbarie tehnologizată. Lipsa lor de scrupule în ceea ce priveşte manipularea istoriei naţionale, a istorie recente şi a istoriei lor intelectuale nu anunţă nimic bun pentru cei care – din naivitate sau viclenie de om prost care se crede “pragmatic” – acceptă să se dea pe mâna oamenilor subţiri cu obrazul gros.

Cititi articolul integral pe mirceaplaton.com.

Rachmaninov – Vecernii